„Omul cel bun“ se află printre noi VIDEO

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:
„Ajutooor“,
este strigătul disperat al lui Şen Te (Ana Ularu), în finalul „Omului cel bun din Seciuan“     FOTOGRAFII: Mihaela Marin
„Ajutooor“, este strigătul disperat al lui Şen Te (Ana Ularu), în finalul „Omului cel bun din Seciuan“     FOTOGRAFII: Mihaela Marin

La a treia vizionare în ce mă priveşte şi la trei ani de la premiera oficială, spectacolul Teatrului Bulandra cu „Omul cel bun din Seciuan“, în memorabila regie a lui Andrei Şerban, se dovedeşte la fel de proaspăt şi de puternic, nedând absolut deloc aşa-zisele „semne de oboseală“. Categoric, spectacolul acesta, pe care nu mă sfiesc să-l numesc o capodoperă, s-a instalat decis dacă nu în top 5, cu siguranţă în top 10-ul celor văzute de mine.

Mai întâi, au fost repetiţiile deschise, cu public, din vara – atât de-ndepărtată acum – a lui 2014 (16-19 iulie); montarea propriu-zisă nu era încă gata – cu alte cuvinte, lipseau decorurile, parţial muzica, nu aveam amplificare etc. –, dar se ştie că reputatul regizor practică, la spectacolele sale montate-n Bucureşti, acest mod de a testa reacţiile spectatorilor la viitoarea sa ofertă artistică. M-am dus atunci fără să ştiu nimic despre text şi foarte puţin despre Brecht – doar aşa-numitele lucruri generale, dar tocmai acestea mă făceau, în mod greşit, să nu mă intereseze şi să nu dau doi bani pe acest autor –, dar ştiind foarte bine ce înseamnă Andrei Şerban pentru mine şi dornic să văd un nou spectacol semnat de acesta. Aşa cum am mai scris, vizionarea, foarte tânăr, a „Trilogiei antice“, montată atunci de Şerban la Teatrul Naţional Bucureşti, mi-a setat pentru toată viaţa modul în care relaţionez cu artele spectacolului, cu trăirea live a unui act artistic, iar spectacolul cu „Unchiul Vanea“ – adus de la Maghiarul clujean în Bucureşti, la Odeon, în toamna lui 2008 – se află, la rândul său, în acelaşi top 10.

O vară cu Brecht

Nu ştiam nimic nici despre Alexandra Fasolă, actriţă a cărei interpretare tulburătoare s-a transformat într-o revelaţie şi pe care mi-aş dori s-o revăd într-un rol de acelaşi calibru. Am plecat atunci uluit, răvăşit, bulversat de felul în care marele regizor reuşise ca, prin intermediul acestui text aparent perimat (dar, dacă te gândeai mai bine, plin de semnificaţii şi potenţial), să sintetizeze drama lumii contemporane, problemele cele mai acute (cum se spunea pe vremuri) care-au făcut ca lumea să se transforme-ntr-un mecanism fără sens, căruia nu-i înţelegi rostul şi nu-i descoperi felul în care i te poţi sustrage. Cu alte cuvinte, cumplita actualitate a textului brechtian şi a viziunii asupra lumii a unui mare artist: Andrei Şerban.

Am scris imediat un prim text despre „minunea“ la care asistasem, punând accent pe dimensiunea politică a spectacolului (şi, îmi dau seama acum, neglijând-o pe cea umană a personajului Şen Te), şi mi-am promis să revin cât mai repede, la premiera din toamnă, ceea ce s-a şi întâmplat. Ce-am făcut în acea vară? Am împrumutat de la un prieten şi-am citit, pe parcursul unui „august fierbinte“, cred că singurul volum de teatru de Bertolt Brecht în româneşte (apărut prin anii ’50), cuprinzând, pe lângă „Omul cel bun... “ şi „Mutter Courage“, încă vreo 3 piese. Nu mi-a părut rău, dimpotrivă, cred că lectura a fost cu folos, şi pot spune că, dac-ar fi să montez vreodată vreun text de teatru, acesta ar fi brechtianul „Viaţa lui Galilei“ (dar nu aşa cum, presupun, s-o fi montat până acum).

Trecut-au anii...

În toamnă, am ţinut să văd spectacolul tot cu Alexandra Fasolă, care mă impresionase atât de mult, pentru a o urmări în întregul context al montării: scenografia Iulianei Vâlsan, muzica lui Raul Kuşak etc. Am tratat toate aceste aspecte într-un text separat, în care deplângeam şi ceea ce mi se părea lipsa de interes a publicului faţă de „privilegiul“ vizionării acestui spectacol excepţional (oarecum fals, pentru că „Omul cel bun...“ s-a dovedit a fi un succes de cursă lungă al Teatrului Bulandra).

A urmat, anul viitor, „Car(o)usel“, după Ferenc Molnar, un alt spectacol excelent la Bulandra, apoi montările de la Operă ale lui Andrei Şerban. Timpul a trecut, şi de-abia acum am reuşit să văd, în sala din Grădina Icoanei de care mă leagă atâtea amintiri, varianta de distribuţie cu, în rolul principal al lui Şen Te, o altă actriţă minunată, Ana Ularu, de altfel una dintre preferatele mele din „noul val“.

Pentru un „teatru sărac“

Pot spune că spectacolul cu „Omul cel bun...“ m-a impresionat şi acum, la a treia vizionare, la fel de mult, ba chiar – ţinând cont că trecerea timpului mai estompase din impresii – mi-a produs momente de reală încântare (estetică). Important este că, obiectiv vorbind, el se ţine la fel de bine ca acum trei ani, este în continuare puternic şi de impact, cu o forţă teribilă a actului artistic live, ceea ce arată că exprimarea superlativă de la acel moment nu a fost o impresie pasageră. Mă gândeam, totuşi, că momentul cel mai răvăşitor, în care trăirea individuală a fost cea mai puternică, a fost cel prim, de la repetiţiile din vara lui 2014.

Ceea ce arată – dincolo, bineînţeles, de impactul primului contact cu „arcanele“ textului şi ale montării – că nu este nevoie neapărat de adjuvante unui joc actoricesc foarte bun şi unui raport inspirat între regizorul-autor al montării şi interpreţi; desigur, scenografia şi muzica unei montări (în cazul de faţă, excelente) sunt importante, dar ele nu fac un spectacol. În ideea acelui „teatru sărac“ teoretizat (nu doar) de Grotowski, în linia lui Peter Brook, maestru şi al polonezului, şi al lui Andrei Şerban (ceva similar în cinema a încercat, într-un moment de genialitate, danezul Lars von Trier în „Dogville“).

„Apă, apă...“

Desigur, greutatea acestui spectacol cade pe umerii interpretei lui Şen Te / Şui Ta, combinaţie de fragilitate şi de forţă, plecând din toposul „târfei sfinte“, dar atingând şi latura practică, necruţătoare a vieţii prin ipostaza „vărului“ Şui Ta. Această intersecţie între inocenţă şi versatilitate i s-a potrivit de minune actriţei Alexandra Fasolă – fără a minimiza în vreun fel contribuţia Anei Ularu, care descoperă noi valenţe personajului (cele două actriţe sunt distribuite alternativ pe rolul principal şi în „Car(o)usel“).

Totuşi, centrală este şi partitura uluitorului Vlad Ivanov, care-asigură funcţia de raisonneur al spectacolului (prin vânzătorul de apă Vang), dar tot el este şi frizerul Shu Fu, „cel mai rău mogul din Seciuan“, şi „femeia“ care-i aduce pe paraziţi în tutungeria fetei (joacă rolul principal, al damnatului Liliom, şi-n „Car(o)usel“). Minunate şi „zeiţele“ (Rodica Mandache, Manuela Ciucur, Mirela Gorea, fiecare şi-n alt rol), şi în general întreaga distribuţie este savuroasă, pentru că Şerban a pus aici în mişcare o „jucărea“ care nu se va opri prea curând.

„Fiţi atenţi la târfa sfântă“

Nu ştiu cât s-a observat, dar Şen Te este un personaj christic, un Iisus feminin, care-a fost lăsat pe pământ şi este sfâşiat – reflex al propriei bunătăţi – de către toţi cei din jur. De-aici, (auto)răstignirea ei din final, într-o scenă breathtaking care-aminteşte de-un cadru din Fraţii Taviani. „Iisus a fost femeie“, s-a comentat despre un alt film al genialului von Trier, „Breaking the Waves“; sugestia era reluată în spectacolul sibian inspirat de acel film al lui Radu Nica, regizor care-o răstignea pe cruce în final, la propriu, pe scenă pe interpreta sa, Ofelia Popii.

Într-adevăr, de ceva din personajul de-acolo al lui Emily Watson poate fi apropiată şi actuala interpretare a lui Fasolă / Ularu, ceva este transmis, poate-ntr-un mod inconştient şi indicibil. Aceeaşi cedare de bunăvoie ca a lui Bess în faţa „pohtelor“ celor din jur („Luaţi, acesta este Trupul meu“), aceeaşi „vindere a trupului“ (şi a sufletului) pentru semenii săi şi pentru bărbatul iubit. „Fiţi atenţi la târfa sfântă“, spunea Fassbinder odată, şi acest topos dostoievskian este, într-adevăr, printre cele mai persistente.

Creştinismul din marxism

Nu este prima oară când un autor (declarat) marxist (şi cu intenţii la fel de declarate) poate oferi sugestii religioase la un nivel artistic superior oricărei maculaturi cu accente spirituale; să ne gândim la Pasolini, în „Evanghelia după Matei“, şi la alţi cineaşti marxişti italieni, precum fraţii Taviani, deja menţionaţi (am mai scris că textele lui Brecht, deşi cu evidentă „tendinţă“, nu sunt teziste, ceea ce le salvează artistic).

Aşadar, marxistul Brecht a creat una dintre cele mai percutante ipostaze christice din literatura dramatică, cea a „omului bun“ Şen Te, iar regizorul Andrei Şerban a ştiut să potenţeze aceste sugestii evanghelice, fără a exprima niciodată explicit vreun concept religios. Cu alte cuvinte, spectacolul se adresează la fel de bine şi ateilor (sau în primul rând acestora).

image



„Toate-s praf...“

Şen Te, singurul „om bun“ găsit de zei în căutarea lor, este lăsată pe Pământ cu cerinţa de a respecta poruncile acestora şi de a fi în continuare la fel de bună (docilitatea sa, felul în care vrea să le fie pe plac tuturor celor din jur, fără a se gândi dacă aceştia merită sau nu, o aminteşte pe cea a altui personaj al lui Lars von Trier, Grace din „Dogville“, interpretată de Nicole Kidman). Intervine însă implacabilul mecanism al violenţei economice, al exploatării fiinţei umane din poziţiile de putere economică deţinute (aici, intuiţiile lui Brecht, pe urmele lui Marx, se dovedesc, din nefericire, corecte): Şen Te nu poate fi în acelaşi timp la fel de bună, şi să-şi şi menţină în continuare afacerea. Ideea genială din textul autorului este ca ea să-l inventeze pe „vărul“ Şui Ta, care rezolvă-n forţă problemele şi se dovedeşte un capitalist mai feroce chiar decât „mogulii“ locali anteriori.

Şui Ta nu este partea rea din Şen Te, nu avem aici de-a face cu un binom Bine/Rău în aceeaşi fiinţă (gen „Face/Off“, care scinda, de dragul narativului, personalităţile distincte ale aceluiaşi individ), cum ar putea crede o privire superficială. „Vărul“ este pur şi simplu ceea ce este necesar (practicul, pragmaticul) pentru ca lumea (capitalistă) să funcţioneze în continuare şi ea să nu se facă ţăndări ca urmare a bunătăţii „verişoarei“ lui. Epopeea eşuată a lui Şen Te o evocă şi pe cea a altei binefăcătoare ratate, Viridiana (Silvia Pinal) lui Luis Buñuel. La început, în „prolog“, zeii şi-au dorit să găsească un om bun pentru ca lumea, din punct de vedere spiritual, să poată continua să existe în cadrele sale actuale (aşadar, el se află, în prezent, printre noi, dar nu devenim conştienţi de aceasta decât, întotdeauna, când este prea târziu).

La sfârşit, bucuroşi că l-au (re)găsit, pleacă senini lăsând-o pe Şen Te pradă unei cumplite disperări (aşadar, aici Iisus nu se reuneşte cu Tatăl, ci e lăsat să sufere la nesfârşit); ar mai putea, la o adică, să-l reimpersoneze pe Şui Ta, dar doar o dată pe lună. „Lumea nu poate fi schimbată“, conchide – cu acea detaşare, serenitate specifice mai ales divinităţilor orientale – una dintre „zeiţe“. „Toate-s praf... Lumea-i cum este... şi ca dânsa suntem noi“, scria Poetul, acum 150 de ani.

Citeşte şi:

Andrei Şerban şi teatrul politic

Şen Te răstignită a doua oară

Ei vor moşteni pământul

Umbra Comandorului. La ONB

Omul cel bun din Seciuan
Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite