O reuşită absolută

1. Istoriile literare întâmpină o seamă de dificultăţi atunci când au sarcina de a-l încadra pe Roger Vitrac într-un curent literar anume.

Unele, puţine la număr, invocă apartenenţa dramaturgului la mişcarea dadaistă. Cele mai multe sunt tentate să îl înscrie pe Vitrac în suprarealism, cu obligatoria menţiune că suprarealismul a fost mai mult decât un curent literar, mai mult decât o direcţie estetică, a fost, mai presus de toate, o stare de spirit. Însă, exegeţii nu uită să precizeze că suprarealiştii adevăraţi nu s-au simţit prea bine în compania lui Vitrac de vreme ce, la fel cum au procedat cu Antonin Artaud, s-au grăbit să se dezică de el. Au făcut-o fiindcă Roger Vitrac, asemenea lui Artaud, a scris, ba chiar a şi înscenat spectacole de teatru, iar teatrul era socotit ceva excesiv de tradiţional, neiertat de conformist, dezgustător de burghez.

Lansându-se cam prea în mare grabă în astfel de acţiuni categorice de excomunicare, acei suprarealişti ce i-au negat atât pe Vitrac cât şi pe Artaud nu au prea avut vreme să bage de seamă că scrierile primului şi concepţiile regizoral-teatrale ale celui de-al doilea nu erau, nu sunt nici tradiţionale, nici conformiste, nici îndatorate spiritului burghez. Ba dimpotrivă. Unde mai pui că au dat şi dovadă de inconsecvenţă de vreme ce unul dintre suprarealiştii de frunte, niciodată de nimeni contestat, e vorba despre Apollinaire, a scris şi el literatură dramatică de expresie cubisto-suprarealistă. Mă gândesc, desigur, la Les Mamelles de Tirésias.

Acum, adevărul e că, dacă arunci o privire superficială asupra listei de personaje din Victor sau copiii la putere, piesă scrisă de Vitrac şi pusă în scenă de dramaturgul însuşi în colaborare cu Antonin Artaud la finele anului 1928 la Teatrul Comédie des Champs Elysées, poţi lesne să cazi în capcană şi să spui că scrierea e una profund îndatorată teatrului burghez. În esenţă, respectiva listă invocă două familii- Paumelle şi Magneau-, care se întâlnesc în casa primeia spre a sărbători aniversarea lui Victor, un copil ce tocmai a împlinit nouă ani. Mai apar în listă un general invitat la cină, o servitoare, o enigmatică doamnă Mortemart. Iar dacă rezumi neglijent acţiunea piesei, poţi lesne greşi şi din nou poţi lăsa impresia că Victor sau copiii la putere e o mostră perfectă de teatru burghez. În seara aniversării, o seară ce ar trebui să fie una calmă, aşezată, cu tort la discreţie şi cu vin băut cu măsură, cu amestecul de amabilităţi dar şi de săgeţi specific întâlnirilor unor persoane săturate să se tot vadă unele pe altele, dar care o fac pentru că aşa e regula lumii şi aşa sunt convenienţele sociale lucrurile scapă de sub control şi se dezvăluie trădări şi istorioare adulterine. La fel ca în comediile bulevardiere din a doua jumătate a secolului al XIX lea, comedii ce se cheamă şi vodeviluri, un termen care, la origine, presupune implicarea muzicii în spectacol.

Marea artă a lui Vitrac constă în capacitatea de a supradilata în asemenea chip schema relevată mai sus până a o face să se metamorfozeze din agreabilă în terifiantă. Ceva care avea toate premisele de a fi doar „drăguţ“, „amuzant“, „descreţitiv“ dobândeşte dimensiunile coşmardescului şi ale terifiantului. Ceva iniţial previzibil se transformă nu doar într-o folle soirée, ci într-o lume cu susul în jos şi asta nu neapărat pentru că Victor, copilul aniversat, cel care la 9 ani are deja o înălţime de 1,81 m, şi Esther, prietena lui, o fetiţă de 6 ani, „preiau puterea“ şi îşi aduc părinţii la paroxism.

În această transformare ieşită din comun rezidă substanţa, dar şi dificultatea piesei. O dificultate ce pare să fie în primul rând de domeniul receptării, fapt confirmat de informaţia că, după spectacolul din anul 1928, textul a fost uitat şi regăsit de abia în 1962. Atunci, Jean Anouilh socotea că în Victor sau copiii la putere avem „un Feydeau de bună calitate, scris în colaborare cu Strindberg“. Avea dreptate.

Scenă din „Victor sau copiii la putere“, în regia lui Silviu Purcărete (Foto: Biro Istvan)

Că piesa lui Vitrac a fost bine primită de publicul francez doar în anul 1962, adică într-un moment în care acesta nu mai era scandalizat de modul în care scriau Ionesco, Beckett sau Arthur Adamov, întăreşte ideea că, fie că a fost dadaist, fie că s-a numărat şi numai temporar printre suprarealişti, autorul lui Victor s-a înscris înainte de toate în rândul marilor, iluştrilor precursori ai teatrului absurdului.

Dificultatea despre care vorbeam mai sus devine încă şi mai evidentă atunci când intră în discuţie transformarea piesei în spectacol. Nu am la îndemână, din nefericire, o evidenţă strictă a montărilor româneşti anterioare ale textului lui Roger Vitrac, nu ştiu dacă Victor sau copiii la putere a fost sau nu jucată înainte de 1989, ori dacă a existat cumva vreo intenţie de înscenare. Din câte se pare, textul acesta înşelător şi capricios, dar cum nu se poate mai ofertant din punct de vedere regizoral sau actoricesc, a fost montat doar de două ori în România de după 1989. În ambele dăţi a făcut-o Gelu Colceag. Mai întâi într-un spectacol de la Teatrul „Bulandra“ din anul 1994, spectacol în care au strălucit Mariana Mihuţ în Esther, Cornel Scripcaru în Victor şi Ileana Predescu în Generalul. Colceag a revenit asupra textului în 2008, într-un spectacol de Master la UNATC, preluat de Teatrul „Metropolis“ din Bucureşti.

2. Conform propriei mărturisiri, Silviu Purcărete şi-a dorit demult să însceneze piesa lui Roger Vitrac. A meditat îndelung la ea. A montat-o însă, aşa după cum o recunoaşte în interviul cu Vajna Noémi, interviu publicat în noua şi bine făcuta revistă a Teatrului Maghiar de Stat din Cluj, la comanda, hai să-i zicem la sugestia directorului acestuia, regizorul Tompa Gábor. Iar dacă totuşi despre comandă e vorba, trebuie spus că felul în care aceasta a fost executată e unul exemplar. Căci Victor sau copiii la putere e un spectacol minuţios gândit, riguros pregătit, unul în care nimic nu e lăsat la întâmplare.
Bunăoară, nu mi se pare deloc întâmplător că Purcărete pune în scenă piesa lui Roger Vitrac după ce a montat Pălăria florentină la Teatrul Naţional „Vasile Alecsandri“ din Iaşi şi Ce nemaipomenită aiureală la Teatrul Naţional din Cluj. Adică, după un vodevil (Labiche) şi după un spectacol de teatru absurd (Ionesco). În gramatica noului spectacol se regăseşte câte ceva şi din vodevil, şi din absurd, iar acel ceva dă naştere unei opere bufe un pic atipice care m-a dus cu gândul, poate nejustificat, poate inexplicabil, oricum insistent la un alt spectacol al regizorului, cel cu Gianni Schicchi.

În conceperea noului spectacol, Silviu Purcărete a ţinut cont de toate premisele false, de toate greşelile de categorisire şi de interpretare ce pot fi generate de o lectură pripită a piesei lui Roger Vitrac. Le-a inventariat şi utilizat în folos propriu.

Astfel, scenograful Dragoş Buhagiar ne întâmpină cu cel mai previzibil, mai burghez, mai de vodevil, mai tipic decor cu putinţă. Un salon imens, tapetat convenţional, cu lămpi aprinse din belşug, cu un tort imens pregătit pentru aniversare. Victor, admirabil interpretat de Dimény Áron, e îmbrăcat ca un fel de Domn Goe, nu, nu în veşminte de marinel, ci într-un costumaş de catifea cu pantalonaşi bufanţi. Pentru moment încă doarme într-un un pat de copil (aşa ne lasă să înţelegem căluţul plasat pe post de accesoriu), vegheat de servitoarea Lili (Varga Csilla) ce aşteaptă să fie prima care să îl felicite cu ocazia aniversării. Lili va fi şi întâia persoană terorizată de capriciile în creştere ale micuţului de 1,81 m. Care spre a-şi marca cum se cuvine aniversarea va sparge cu voluptate maladivă o preţioasă vază de Sèvres, ştiind sigur că vina va cădea în sarcina servitoarei. Următoarea victimă va fi mica Esther (impecabil jucată de Albert Csilla), asupra căreia Victor va arunca vina distrugerii preţiosului bibelou. Victor, teroristul în devenire, e tot mai ameninţător, tot mai diavolesc, din ce în ce mai imprevizibil.

Îşi fac mai apoi apariţia părinţii lui Victor, domnul şi doamna Paumelle (Bogdán Zsolt şi Kató Emöke, şi ei fără cusur în rolurile încredinţate), dar şi părinţii lui Esther, domnul şi doamna Magneau (foarte buni Szücs Ervin şi Vindis Andrea). Cu toţii mustesc de convenţionalism, de amabilităţi, de bună creştere, de surâsuri ciocolatii, de bună dispoziţie mimată. Totul pare o supradimensionată bomboană fondantă. Fisurată, alterată iniţial prudent, uşor, cvasi-imperceptibil, de frânturi de dialog ce ne permit să deducem, să intuim câte ceva despre relaţia adulterină dintre domnul Paumelle şi doamna Magneau. Mai apoi tot mai categoric, mai înspăimântător aruncată în aer de scurtcicuitările produse de inexplicabile dar terifiante accese de furie, de nebunie ale domnului Magneau (aici Szücs Ervin atinge performanţa). Alte două veniri, altminteri prefaţate de momentul prezentării personajelor, cele ale generalului Louségur (tragicomic, de operetă, riguros, matematic jucat de Biró József) şi ale doamnei Ida Mortemart (nervos, agitat, concentrat interpretată de Kézdi Imola) schimbă încă şi mai radical registrul, atmosfera, pregătesc subminarea conformismului iniţial şi înlocuirea lui cu un coşmar supradilatat.

O subminare şi o substituţie devenite definitive în partea a doua a spectacolului. Aici personajele de salon, din salonul iniţial, se metamorfozează în întruchipări nebune ale unei lumi cu un comportament accentuat aberant, în fiinţe schizofrenice, scoase din ţâţâni, demente, în explozie. În falşi oameni care nu mai are nimic omenesc în felul lor de a se mişca, de a se comporta. În umanoizi ameninţaţi de boală, de imposibilitatea controlării raţionale a simţurilor, pândiţi de moarte (Molnár Levente). Arătări, spectre care nu mai pot nici măcar vorbi omeneşte. Care îşi schimbă radical nu doar conduita, ci şi intonaţia. Iar dacă până acum muzica de scenă compusă de Vasile Şirli era înzestrată doar cu funcţie de acompaniament, de comentariu, de prefaţare, de precizare şi de accentuare a atmosferei (prima parte a spectacolului dădea semne că ar fi fost muiată discret şi în cerneala policier-ului), de aici încolo devine un veritabil personaj. Un personaj altfel, desigur nu din carne şi oase, un personaj sonor, al cărui rost e să mute totul în zona operei bufe ori în aceea a goticului.

Fireşte, Silviu Purcărete, Dragoş Buhagiar, Vasile Şirli îşi au indiscutabilul lor merit în reuşita absolută a spectacolului de la Teatrul Maghiar de Stat din Cluj. Un spectacol ce e pe deplin îndreptăţit să îşi revendice statutul de a figura printre cele mai bune, dacă nu cumva este chiar cel mai bun spectacol al anului teatral 2013. Numai că marii artişti care sunt Silviu Purcărete, Dragoş Buhagiar şi Vasile Şirli ştiu că rolul lor fundamental este acela de a crea condiţiile ce pun în valoare mari actori. Mari actori constituiţi într-o trupă de excepţie. Actori ce îşi păstrează individualitatea într-un ansamblu riguros reglat. Aşa cum se vede el în Victor sau copiii la putere.   


Teatrul Maghiar de Stat din Cluj-Napoca- VICTOR SAU COPIII LA PUTERE de Roger Vitrac;

Traducerea în limba maghiară: Vinkó József;

Regia: Silviu Purcărete;

Scenografia: Dragoş Buhagiar;

Muzica: Vasile Şirli;

Colaborator muzical: Incze G. Katalin;

Cu: Dimény Áron, Bogdán Zsolt, Kató Emöke, Varga Csilla, Albert Csilla, Szücs Ervin, Vindis Andrea, Biró József, Kézdi Imola, Molnár Levente;

Data premierei: 29 noiembrie 2013