Nouă mii de zâmbete

Teatrul Ţăndărică are un decor de sărbătoare  FOTO Andrei Gîndac

În timp ce cobori de la etajul patru, de la primul spectacol la al doilea, mâna se odihneşte pe balustrada roşie şi ondulată. Parcă nu te-ai grăbi. Parcă ţi-ai lua câteva momente să savurezi tot ce se vede în jur. Pereţii galbeni pulsează de lumină. Între etaje te opreşti să-ţi tragi sufletul. Culorile vii se topesc în tine. Şi zâmbetul e gata.

Mohoreala de peste zi se evaporă. Brusc, te simţi legat printr-o casca de surâsuri de păpuşile din vitrinele inundate de lumină. Pe nesimţite, arătările acestea simpatice te înghit în lumea lor. Îţi pare rău că nu mai ai motive să zăboveşti. Ai vrea să te muţi pe scările din teatrul proaspăt refăcut. E frumos. E cald şi zâmbicios din cale afară. Până la urmă, tot ajungi la parter. Din foyer până în sală e doar un pas. Adică un pod ondulat, la rândul lui, cu păpuşi etalate în dreapta şi toaleta în stânga. Ai, n-ai treabă, merită cu prisosinţă să faci o excursie la toaletă. Poezie, nu alta! Curat Hansel şi Gretel. Apoi tragi aer în piept şi intri în lumea de poveşti.

Câte mutriţe, atâtea mirări

În asemenea decor solar s-a desfăşurat Festivalul Internaţional al Teatrului Contemporan de Animaţie ImPuls (cu nume nou de acum înainte), ale cărui spectacole au strâns peste nouă mii de spectatori. În festivalul organizat de cel mai longeviv teatru de păpuşi şi marionete din România, Ţăndărică, azi posesor al frumoasei vârste de şaptezeci de ani, s-au jucat spectacole din teatre de stat, dar şi ale trupelor independente. Producţiile au sosit din Timişoara, Oradea, Sibiu, Cluj-Napoca, Târgu Mureş, Galaţi, Iaşi, Baia Mare, Braşov, Craiova şi Bucureşti, precum şi din străinătate (China, Bulgaria, Belgia, Spania, Italia, Polonia). Ca în fiecare an, festivalul a programat ateliere, conferinţe, dialoguri şi discuţii teatrale, lansări de carte, decernarea premiilor de excelenţă în animaţia românească, precum şi un eveniment aniversar: Ţăndărică 70 de ani.

Copiii la Ţăndărică FOTO Andrei Gîndac

ImPuls spre noi zări ale animaţiei

Directorul teatrului şi al festivalului, Călin Octavian Mocanu, ambiţionează să se asorteze cu mişcarea de animaţie din lume, iar programul teatrului şi implicit al festivalului să vireze către culorile modernităţii, către sensibilitatea în schimbare a zilelor noastre, când informaţia şi instrumentele educaţiei s-au diversificat în zeci de metode noi. „În prezent, ne aflăm într-un punct de cotitură pentru teatrul vizual autohton şi, fie că punem în scenă spectacole pentru copii, fie că ne adresăm unui public mai larg şi mai eterogen, ceea ce contează este autenticitatea şi curajul cu care venim în faţa spectatorilor. Ediţia de anul acesta a adus şi mai multe producţii inovatoare pe scenă şi, implicit, noi iubitori ai teatrului vizual şi de animaţie, în sălile de spectacole”, a declarat Călin Octavian Mocanu. Pe scala adecvării producţiilor româneşti la mutaţiile actuale, poziţia cea mai percutantă din întregul festival revine spectacolelor Harap Alb (Teatrul pentru Copii şi Tineret „Gong”, Sibiu), Punguţa de doi bani (Compania „Qui peut”, Bucureşti), Ever After (Teatrul Municipal Baia Mare) şi Pisica verde (Teatrul pentru Copii şi Tineret „Luceafărul”, Iaşi).

Harap Alb FOTO Andrei Gîndac

Poveşti vechi în haine dramatice noi

Un spectacol prin excelenţă curat, care face trecerea către o abordare modernă, păstrând povestea clasică a lui Creangă, recondiţionând-o şi adaptând-o la supleţea zilelor noastre, a fost Harap Alb, regia Gavriil Pinte, de la Teatrul „Gong”, Sibiu. Cu o coerenţă de invidiat, toate mijloacele converg aici ca într-o simfonie unde fiecare element vizual, sonor sau dramaturgic se înscrie în tonalitatea generală pentru a construi în adâncime sensurile morale şi umane ale poveştii. Căci nu e de ajuns ca la sfârşit binele să învingă răul iar cortina să se lase peste eroul de acum iniţiat, ci importante sunt mijloacele dramatice prin care toată această călătorie se derulează. A depins de regizor, de marea sa măiestrie să menţină secundă de secundă curiozitatea trează, atât a celor mici, cât şi a celor mari. Micilor spectatori le-a venit peste măsură de uşor să empatizeze cu păsările de pe margine, curioase să afle continuarea poveştii, necontenind să întrebe, pe un ton misterios, „Şi, şi?”... Puştii noştri inteligenţi au acceptat, fără nici o problemă, jocul modern al intrării şi ieşirii din personaj, cu ajutorul măştilor, pe care actorii îl fac dezinvolt, la vedere. Vocile bune ale interpreţilor, excelenta lor rostire au format, piesă cu piesă, concertul cu ajutorul căruia învăţăturile poveştii pătrund cu limpezime în mintea spectatorilor. Unul cu multe tonuri şi intensităţi care a alungat, în fiecare minut, monotonia. Întregul univers vocal din Harap Alb consonează, ritmurile rămân antrenante de la cap la coadă, culminând cu partea de drum când actorii bat tare, apoi mai tare şi apoi mult mai tare cu pantofii în masă.

FOTO Codrina Cazacu

Aer, supleţe, stil

Regizorul Gavriil Pinte şi scenografa Roxana Ionescu dau o adevărată probă de măiestrie dramatică, asortând tradiţia cu supleţea modernă a materialelor. Lemnul şi hârtia constituie elementele predilecte din universul vizual al spectacolului. Păpuşele făcute din suluri de hârtie, păsări cu ciocuri impresionante, agăţate de laterale, apariţii spectaculoase în întuneric se intersectează permanent cu lumea lui Harap Alb. Prietenii gigantici ai eroului figuraţi doar printr-un cap stilizat, apariţii din cale afară de haioase din aceeaşi familie vizuală, distinse prin câte un element definitoriu, în tradiţia hâtră a măştilor populare, menţin unitatea stilistică şi garantează deopotrivă bunul gust. Îmbrăcămintea personajelor este şi ea din hârtie, iar calul, figurat printr-un schelet cu oase mari, uzează de acelaşi material. Decorul aerisit, cu mese moderne, în care plinul alternează cu mult gol, dau întregului univers vizual un aspect suplu, inedit. Voci, materiale, forme converg într-o adevărată lecţie a coerenţei. Harap Alb este demonstraţia pe viu a modului în care, cu mijloace fine, filigranate, spectacolul pentru cei mici adecvează povestea ştiută de fiecare la aşteptările zilelor noastre.

Punguţa de doi bani face toate paralele

În acelaşi registru al revalorificării poveştilor tradiţionale, cu o notă savuros modernă, s-a rescris scenic o altă poveste a lui Creangă, Punguţa de doi bani. Diferă doar o prepoziţie din titlu (de în loc de cu) pentru ca întreaga abordare să răstălmăcească vechiul fir al naraţiunii şi spectacolul să se transforme într-unul de actualitate fără drept de apel. Producţia Companiei independente „Qui peut”, text şi regie Dan Codreanu, valorifică distanţa actori-personaje, stoarce toate efectele comice din vechea convenţie a teatrului în teatru, a tensiunii dintre regizor/dramaturg (aici în chip de voce autoritară din off) şi bieţii interpreţi obligaţi „să execute” indicaţiile venite din Olimpul regiei. Prilej de excelent umor. De la anxietatea actorilor care trebuie „să iasă la public” şi autoîncurajarea „să ne comportăm ca nişte actori mari”, situaţie care le deschide pofta să se etaleze ca nişte dive, cei patru (Teodor Ghiţă, Cristina Pleşa, Olga Bela şi Ana Turoş) bruftuluindu-se amuzant la împărţirea rolurilor, până la contrastul comic al fetei care vrea să fie fluturaş, totul concură la o adevărată debordare de umor. Fie că acesta răsare pur şi simplu din obiecte, ca ploaia de mingi de ping pong în chip de ouă slobozite de harnica găină a babei, fie din comentariile personajelor pe marginea textului lui Creangă („Nu vrei să-i dai ouă pentru că eşti hapsână şi rea” sau „Inventezi cuvinte. Nici nu se înţelege ce zici”), fie din tratamentul în răspăr al procedeelor animaţiei în care doi performeri interpretează un singur personaj, ca boierul întruchipat de două fete în aceeaşi blană, fie din parodia luptelor printr-o partidă de karate, se dovedeşte că regizorul şi cei patru actori sunt în stare să scoată comic şi din piatră seacă.

Întrebări de tot hazul

Totul e pus sub semnul întrebărilor glumeţe, relaţia între regizor şi actori, între actor şi personaje, ba chiar şi între spectacol şi public: „Pentru ce să fac aşa ceva? Ce-or să înţeleagă copiii? Şi ce-or să mai înţeleagă bietele educatoare?”. Uneori, interogaţiile se transformă în îndemnuri nimicitoare: „Să-i sabotăm, să le distrugem decorul, să le stingem lumina, să-i punem să semneze contracte!”. În asemenea contexte contemporane, actorii strălucesc prin expresivitate. Scenele de mişcare, mutrele cu care interpreţii urmează indicaţiile de regie, energia şi exuberanţa jocului lor ţin publicul captiv în chingile comicului. Iar scena de dragoste inter-regn, cu buimăceala dată de fiorii amorului între cocoşul care vrea să-şi recupereze punguţa de la boier şi servitoarea cam prostuţă, dar bună la suflet şi tandră, este de-a dreptul savuroasă. Un spectacolul bine făcut, din cale afară de imaginativ în care hohotele curg. Merită să-l vedeţi!