Simona Chiţan Simona Chiţan

Juliette Binoche, un pian şi poezia muzicii Barbarei: „M-am vindecat prin cântec“ VIDEO

Juliette Binoche, un pian şi poezia muzicii Barbarei: „M-am vindecat prin cântec“ VIDEO

Pianistul Alexandre Tharaud şi acriţa Juliette Binoche

Ediţia a 27-a a Festivalului Naţional de Teatru şi-a închis luni seară porţile cu un eveniment de excepţie: prezenţa pe scena Studio a Teatrului Naţional din Bucureşti a cunoscutei actriţe franceze Juliette Binoche, în spectacolul-eveniment, „Vaille Que Vivre/ Să trăieşti orice ar fi (Barbara)“.

De acelasi autor

Lansat în această vară la Festivalul Internaţional de Teatru de la Avignon, spectacolul este un rafinat tribut adus unei celebre voci a muzicii franceze: Barbara, la 20 de ani de la dispariţia artistei.

Juliette Binoche, desculţă, îmbrăcată în negru, a fost acompaniată pe scenă de pianistul francez Alexandre Tharaud, împreună cu care a creat conceptul şi scenariul, pe baza textelor cântecelor compuse de muziciană, a câtorva poeme şi fragmente din jurnalul său şi a muzicii semnate de Barbara.

Spectacolul, în alb şi negru, are o austeritate şi o simplitate deosebite. Un pian şi o scenă goale. Din când în când,  focusul de lumini o scot în evidenţă pe interpretă. Actriţa vine prin sală, în rândurile publicului, „căutând un bărbat“, recită versuri, cântă, se aşează pe pian. Totul, cu naturaleţe, cu simplitate, cu eleganţă. Spectacolul mizează exclusiv pe numele actriţei, pe muzică, pe versuri, pe poeticitatea şi sensibilitatea versurilor. „M-am vindecat prin cântec“, mărturiseşte Barbara, prin vocea Juliettei Binoche, amintind de elemente sumbre din biografia interpretei, cum ar fi cel al incestului. Juliette desenează portretul Barbarei, cu delicateţe, prin momente încărcate de o emoţie subtilă. Barbara, cântăreaţa îmbrăcată întotdeauna în negru, urmărită de umbrele originilor evreieşti, de traumele din copilărie, de veşnica căutare a unui acasă prin emigrare, ratată, după cum povesteşte, ca femeie - în poveşti de dragoste neîmplinite, ca mamă - prin absenţa naşterii unui copil, se caută tot timpul pe ea însăşi şi îşi găseşte alinare numai în cântec. Să trăieşti orice ar fi, să iubeşti viaţa, în ciuda tuturor decepţiilor, să-i vezi frumuseţea stranie sunt mesajele din cântecele artistei, care, totuşi, nu s-a considerat niciodată o poetă.

Barbara nu îşi strigă niciodată durerea, din versurile ei răzbat resemnarea, iubirea ca jertfă, umilinţa înfrângerii şi puterea de a-şi asuma ceea ce simte, fără false orgolii. Juliette Binoche surprinde cu rafinament trăirile interpretei, redându-i, din umbre, lumina. Tot timpul spectacolului, vedem această lumină în ochii actriţei, care a luat Oscar pentru rolul din filmul „Pacientul englez“.
„Alexandre Tharaud a venit împreună cu producătorul său să mă consulte pentru acest spectacol, căci aveau nevoie de o actriţă care să citească din textele scrise de Barbara. Şi am zis: ok, hai să citim. Dar mi-am dat seama că aceste cuvinte trebuie să fie cumva integrate... şi până la urmă a trebuit să facem o selecţie, pentru că nu puteam avea un spectacol de şase ore. Am ales anumite cântece, iar spectacolul l-am gândit în felul acesta împreună, urmând ca Alexandre să intervină şi să facă legătura între anumite scene.

Practic, spectacolul are ca temă pasiunea acestei mari artiste pentru muzică... de fapt pentru poezie, căci Barbara, chiar dacă a negat acest lucru, este o adevărată poetă. Iar noi am încercat să redăm lucrurile nu într-o cronologie biografică, ci să ne axăm pe tema fundamentală a vieţii sale, adică pe această dorinţă permanentă de dragoste care a animat-o.

Fiindcă după incestul pe care l-a trăit cu tatăl său, toată viaţa ei a căutat o dragoste aparte în toţi bărbaţii pe care i-a cunoscut şi a fost animată de acest foc interior pe care a reuşit până la urmă să îl transforme în artă“, declara luni seară Juliette Binoche în conferinţa de presă desfăşurată la Institutul Francez din Capitală.

Muzica Barbarei i-a însoţit prin viaţă pe amândoi, pe Binoche şi Tharaud. Între ei s-a format de-a lungul timpului o legătură unică şi profundă. Cei doi  artişti i-au adus un tribut discret, pomenind cu modestie absenţa Barbarei, într-o selecţie de muzică şi texte pe care au realizat-o împreună.

„De fiecare dată când am ajuns în situaţii critice, am reuşit să-mi revin. Asta, pentru că am iubit mult viaţa…“ În „Il était un piano noir“, biografia sa neterminată publicată în 1997, la un an de la moartea sa, cântăreaţa Barbara povesteşte cu modestie şi poezie despre copilăria sa furată de incest şi de ocupaţie, despre anii boemi petrecuţi în Belgia, şi despre începuturile carierei sale în cabaretele pariziene. Scrie despre visul care a bântuit-o întreaga viaţă: să cânte, să scrie, să compună, să urce pe scenă în faţa publicului, „cea mai frumoasă poveste de dragoste“ a sa.

Aceste pagini, între alte surse, sunt în centrul poveştii pentru voce şi pian imaginate de Juliette Binoche şi Alexandre Tharaud. Scrierile interpretei se combină cu amintirile actorilor despre ea, texte şi piese, de la cele mai cunoscute până la cele mai secrete, pentru a crea un spaţiu senzorial. Un stilou şi un pian care slăvesc viaţa, iubirea, durerea, furia, dar mai presus de orice speranţa, care, fie şi în momentele cele mai sumbre şi mai disperate, i-a fost vibraţie internă şi a ajutat-o să meargă mai departe pe Barbara, legenda care, după cum spunea Juliette Binoche, era în stare să transforme „umbrele în lumină şi catifeaua sumbră în sori“.

Barbara s-a născut pe 9 June 1930 sub numele Monique Serf  în Paris, al doilea din cei patru copii într-o familie de evrei (dintr-o căsătorie franceză /ucraineană), în timpul războiului s-au ascuns în Vesinet. După război, un profesor de muzică din cartier a auzit-o pe Monique cântând şi a dorit s-o ajute pentru a dezvolta talentele ei. Ea a luat lecţii de vocal şi a învăţat să cânte la pian şi apoi s-a înscris la Ecole Superieure de Musique. Cu toate acestea, banii au fost o problemă şi ea a renunţat la studiile sale muzicale şi a început să cânte la Theatre Mogador unde Monique a întâlnit lumea bună franceză Chanson cu Piaf en Trenet. În 1949, Barbara l-a cunoscut pe Jean Wiener, care a trimis-o la audiţie cu fraţii Prevert. Pierre Prevert era, la acel moment, directorul des Fontaine Saisons Quatre. Din păcate, afacerile nu au mers prea bine şi Prevert i-a oferit lui Barbara un loc de muncă de spălat pahare. Barbara a acceptat locul de muncă şi a stat în spatele barului pentru a privi stelele zilei, cum ar fi Boris Vian şi Mouloudji.

În 1957, ea a înregistrat primul ei EP, „Mon pote le gitan“. După câteva single-uri ea a înregistrat albumul de debut în 1960 pe etichetă Odeon, oferind o selecţie de melodii scrise de Brassens. Albumul a fost foarte apreciat şi a câştigat „Grand Prix du Disque“, dar, de asemenea, a câştigat „Le Prix d'interpretaire“. Un nou album pentru Philips, „Barbara chante Barbara“, recomandat pentru melodiile scrise de cântăreaţă. Interpretarea ei a fost ca un act de sprijin pentru Georges Brassens la Bobino în decembrie 1964, când publicul a început cu adevărat să o remarce.

În 1964, franţuzoaica Barbara pleacă să cânte în Germania fără prea mult entuziasm. Chemată la Junges Theater din oraşul universitar Göttingen rămâne atât de plăcut surprinsă de primirea caldă ce i se face încât îşi prelungeşte şederea cu o săptămână. În grădinile teatrului Junges scrie cântecul Göttingen şi-l interpretează în ultima sa seară petrecută în Germania.

Göttingen este un cântec al reconcilierii. Mai ales că în 2003 cancelarul Helmut Kohl, la evenimentul care celebrează Tratatul de la prietenie franco-german semnat în 1963, a cântat ultimul vers: „Oh, să nu se întoarcă / ora de sânge şi de ură …“ Atunci când a scris cântecul, Barbara nu a văzut în Göttingen un cântec politic, ci unul de dragoste.

Vaille que vivre (Barbara)

Texte şi muzică: Barbara

Distribuţia:

Juliette Binoche & Alexandre Tharaud (pian)

Light Design: Éric Soyer
Colaborare artistică: Vincent Huguet & Chris Gandois
Aranjament muzical : Alexandre Tharaud

Juliette Binoche le mulţumeşte lui Olivier Rousteing de la Maison Balmain şi lui Christian Louboutin

Coafura lui Juliette Binoche: John Nollet
Mulţumiri speciale lui Bernard Serf

Il était un piano noir… Mémoires interrompus de Barbara, © Editions Fayard.

O producţie Les Visiteurs du soir

În co-producţie cu L’Onde Théâtre Centre d’art de Vélizy-Villacoublay
Cu participarea Yamaha Music Europe

 

sondaj