Secolul însuşi nu a mai fost eminamente „clasic”, barocul a fost situat pe un piedestal care nu prea dă semne că ar putea vreodată să se fisureze, Corneille nu a mai fost doar autorul „tetralogiei”, ci i s-au descoperit marile înzestrări de autor de comedii, s-a spus şi că Suréna nu era tocmai une descente pénible,  ci dimpotrivă, Racine însuşi, cel despre care până atunci toţi exegeţi erau mai mult ca siguri că regulile îi cădeau ca o mănuşă, a fost descoperit drept „vilegiaturist”  pe tărâmurile interzise ale barocului.

În cazul lui Anton Pavlovici Cehov, scriitorul de literatură dramatică în cazul  căruia exegeza tradiţională operase delimitări cum nu se poate mai categorice între cele două etape ale activităţii sale, în care graniţele dintre cehovian/necehovian păreau fără putinţă de tăgadă categoric trasate, lucrurile au stat parcă puţin altfel. Nu am avut nicidecum parte de o răsturnare a valorilor şi ierarhiilor, întreaga exegeză admite pe mai departe că Pescăruşul, Unchiul Vanea, Trei surori, Livada de vişini sunt marile capodopere, însă au fost scoase la iveală şi Platonov, şi Ivanov. Care au fost redefinite drept „marile piese” ale începutului.

Iată. Despre Platonov George Banu scrie că „are măreţia anumitor debuturi celebre, a căror importanţă se revela abia ulterior” -iar acest lucru s-a petrecut, în spectacologia românească graţie montărilor de la Secţia maghiară a Naţionalului din Târgu Mureş (regia: Harsány Zsolt) şi de la Teatrul Naţional „Radu Stanca” din Sibiu (regia: Alexandru Dabija). Ivanov, apreciază tot George Banu (cf. Cehov, aproapele nostru, Editura Nemira, Bucureşti, 2017) „rămâne indisociabil legată de o mare ezitare a lui Cehov”,  „este marea piesă de tranziţie în care Cehov se descoperă pe sine” al cărei text „atestă fragilitatea şi neliniştea unui tânăr autor care asimilează rezervele exprimate (scrierea are câteva variante, este marcată de prudenţe, de atenuări ale unor influenţe gogoliene, de prea multe efluvii şi de ceea ce putea fi catalogat drept exces de libertate n.m. M.M) tocmai din pricina sentimentului de imperfecţiune care îl bântuie”, vorbind despre „dificultatea unui autor preocupat de legăturile concrete, directe cu scena”.


FOTO Cristina Gânj

Precum în Platonov şi aici cele mai puternice, mai consistente scene se petrec ori la căderea, ori în puterea nopţii, asemenea lui Platonov şi personajul Ivanov hamletizează, impresia de shakespearianism fiind subliniată nu doar de ţipătul cucuvelei ca în Macbeth, „hamletizarea lui Ivanov”este, aşa după cum observă acelaşi George Banu, una „fără leac” tocmai deoarece „personajul, în ciuda înrudirii implicit asumate nu-şi găseşte rostul.N-a întâlnit fantoma tatălui şi nici n-a fost invitat să-i pună vorbele la încercare. El e orfan”. Încercat de un acut sentiment de vinovăţie, conştient cu asupra de măsură de toate defectele sale şi de decăderea lui ireversibilă (chiar începutul spectacolului de la Naţionalul din Târgu Mureş, spectacol care prilejuieşte cronica de faţă, probează acest lucru căci Ivanov se mărturiseşte publicului şi se autodesfiinţează în mai puţin de cinci minute, reprezentaţiei revenindu-i rostul de a furniza în acest sens o nesfârşită suită de argumente), atacat, bârfit de toţi cei ce îi stau în preajmă.

Ivanov este, în viziunea regizorului Claudiu Goga şi a interpretului Nicu Mihoc, personajul care nu se înţeleg/nu se împacă pe/cu sine, îşi asumă toate vinile din lume, admite că stă la baza nenorocirii soţiei sale Ana Petrovna, vrea să o salveze de la o soartă asemănătoare celei de care a avut parte Ana pe Saşa, singura care înţelege ce i se întâmplă şi care se opune monstruoasei conspiraţii ce s-a construit în jurul anti-eroului.

Ivanov este deconstruit pe faţă şi în faţă de Borkin, însă loviturile decisive îi vin din partea doctorului Lvov Evgheni Konstantinovici. Un personaj faţă de care Claudiu Goga este mai neiertător chiar decât faţă de parvenitele, hiper-calculatele, controlat ridicolele, gogolienele nuanţate care sunt Zinaida Savisna şi Babakina.


FOTO Cristina Gânj

Meritul directorului de scenă este acela de a fi păstrat dreapta cumpănă. Claudiu Goga nu se lansează în demonstraţii. Nu vrea să cehovizeze acolo unde nu este cazul. Păstrează Ivanov în categoria pieselor de tranziţie. Tranziţia este marcată de scenografa Lia Dogaru prin decoruri şi costume. Adică, spectacolul nu este plasat strict în anul 1887, dar nici adus în secolul al XXI lea. Rămâne o indecizie temporală explicită şi asumată ca atare. Câteva scaune, două-trei fotolii, mese, o şină de cale ferată. Albă. Pe ea intră gâfâind, sfârşit, cu ultimele puteri în ultima secvenţă din spectacol- scena morţii- Ivanov. Aceasta după ce cu toţii eram convinşi că eroului/anti-eroului îi sunt străine marile gesturi. Că până şi aici eşuează. Ivanov vrea, ţine morţiş să moară sub ochii lumii. Victorie finală. Asupra nehotărârilor proprii şi peste zicerile răutăcioase ale semenilor.  Claudiu Goga gestionează bine ritmul, Lent, intenţionat cvasi-plictisitor o bună bucată de vreme, leneş, deliberat astfel pentru că spectacolul este despre o lume leneşă şi plictisită, care îşi deplânge de câte ori are ocazia dezabuzarea. Devine tot mai strâns, mai încărcat. de energii, de palpituri negative, tragice ori ridicole, rău prevestitoare pe măsură ce avansează.

Sunt o seamă de scene în care lumea din Ivanov iese din ţâţâni de-a dreptul. Precum aceea a socotelilor finale dintre Ivanov şi Anna Petrovna (şi ce evoluţie remarcabilă are pe durata întregului spectacol Elena Purea) ori aceea în care toate măştile cad ca o prefigurare a tragediei din final. Aici ajung la doritul, la atent pregătitul vârf de sarcină evoluţiile actorilor Dan Rădulescu ( excelent în surprinderea combinaţiei dintre ridicol şi umanitate definitorie pentru contele Sabelski), Monica Ristea (primadona întârziată pentru care căsătoria trebuie să fie cea mai reuşită afacere a vieţii sale, de unde lăcrimaţia caraghioasă care îi consfinţeşte goliciunea), Nicolae Cristache, interpretul lui Lebedev şi el, precum Platonov, omul de prisos, salvat însă de la dezastru de supunerea şi teama încercate în faţa soţiei Zinaida Savisna (Tina Moga Oltean). Aici se arată nemernicia lui Mişa Borkin ( permanent am avut impresia că actorul Cosin Gavază face din el un precursor al lui Iaşa sau, cine ştie?, poate chiar al lui Lopahin), aici este „desfiinţat” de-a dreptul din punct de vedere uman doctorul Lvov Evgheni Konstantinovici, cu infinite nuanţe adus în scenă de Mihai Crăciun. Şi în aceeaşi scenă, când, în fine, renunţă să mai mitralieze textul, să fie o „dură” de vitrină, Loredana Dascălu, interpreta Saşei şlefuieşte o mică bijuterie.


FOTO Cristina Gânj

În Ivanov, precum în Platonov, Cehov nu ajunsese încă să şteargă frontierele dintre rolurile principale şi secundare. De fapt, la modul absolut nu o va face niciodată. Tocmai de aceea orice reuşită a unui spectacol cu această piesă este condiţionată de existenţa actorului care să îl joace aşa cum se cuvine pe omul care şi-a trădat vocaţia. Nicu Mihoc l-a jucat pe Platonov în spectacolul din 2011, de la Sibiu, al lui Alexandru Dabija. Atunci şi regizorul, şi actorul au făcut o mare investiţie de risc. Mihoc era un Platonov niţeluş atipic. Dincolo de diferenţele de evoluţie de la o reprezentaţie la alta (eu am văzut vreo trei aşa ca vorbesc în cunoştinţă de cauză), pentru Nicu Mihoc rolul Platonov a fost o reuşită. Cred că acelaşi lucru se poate spune şi despre evoluţia lui din Ivanov. Poate mai puţin riscantă, dar cu siguranţă riguros elaborată. Dovedind încă o dată cât de consistent îi este talentul, dar şi cât de minuţios poate să lucreze Claudiu Goga cu actorii. Fapt ce se vede şi în evoluţia grupurilor, în rolurile episodice. Căzute în sarcina actorilor Ion Vântu, Cristian Iorga, Sergiu Marocico, Luchian Pantea. Emilia Banciu, Claudiu Banciu, Gabriela Bacali, Erika Domokos, Bianca Fărcaş, Tiberius  Vasiniuc. Menţiuni speciale pentru Cristina Holtzli (Avdotia Nazarovna), Csaba Ciugulitu (Kosih Dmitri Nikitici) şi Ştefan Mura (Gavrilă).        

Teatrul Naţional din Târgu Mureş- Compania ”Liviu Rebreanui”  IVANOV de A.P. Cehov; Traducerea: Ludmila Székely; Adaptarea şi regia artistică: Claudiu Goga; Scenografia: Lia Dogaru; Videomapping: Lucian Matei; Cu: Nicu Mihoc (Ivanov Nikolai Alekseevici), Elena Purea (Ana Petrovna),Dan Rădulescu (Sabelski Matvei Semionovici), Nicolae Cristache (Lebedev Pavel Kirilici), Tina Moga Oltean (Zinaida Savisna), Loredana Dascălu (Saşa), Mihai Crăciun (LvovEvgheni Konstantinovici), Monica Ristea (Babakina|Marfa Egorovna),Costin Gavază (Borkin Mihail Mihailovici), Csaba Ciugulitu (KosihSmitri Nikitici), Cristina Holtzli (Avdotia Nazarovna), Ion Vântu, Cristian Iorga,Sergiu Marocico, Luchian Pantea, Emilia Banciu, Claudiu Banciu,Gabriela Bacali,Erika Domokos,Bianca Fărcaş, Tiberius Vasiniuc (Oaspeţi), Ştefan Mura (Gavrilă),Zeno Apostolache Kiss (Pianistul);  Data reprezentaţiei 19 aprilie 2018