INTERVIURILE FNT.  Actriţa Emilia Popescu: „Cultura e un bun adăpost“ VIDEO

0
Publicat:
Ultima actualizare:
Emilia Popescu, în studioul Adevărul Live                    FOTO: Marian Iliescu
Emilia Popescu, în studioul Adevărul Live                    FOTO: Marian Iliescu

Actriţa Emilia Popescu participă în acest an la FNT făcând parte din distribuţia spectacolului „La Pulce”, după „Puricele în ureche”, de Georges Feydeau, în regia lui Horaţiu Mălăele, care va avea două reprezentaţii, pe 27 şi 28 octombrie, de la ora 18.00, la Teatrul de Comedie.

După ani de căsnicie, Mamarmota di Pomodoro (Emilia Popescu / Delia Seceleanu) începe să se îndoiască de fidelitatea soţului ei, Alfonso Bursucco di Pomodoro (Ştefan Bănică). Îşi arată îndoielile celei mai bune prietene, Maria del Rosa Flamencohones en Todos Partes de Matamoro (Gabriela Popescu / Teodora Stanciu), şi decid să-l pună la încercare trimiţându-i o scrisoare ca din partea unei necunoscute, invitându-l la o întâlnire. El, nefiind interesat, îl trimite pe prietenul său, Antonio Facaldo Cortegiatore. Din acest moment încep să se ivească tot soiul de încurcături, care mai de care mai amuzante.

Emilia Popescu s-a născut pe 2 martie 1966 într-o familie de artişti. Mama sa, Malu Iosif, a fost o talentata balerină, iar tatăl, Emil Popescu, a fost un apreciat actor la Operetă. A absolvit în 1988 Institutul de Artă Teatrală şi Cinematografică "I.L. Caragiale" Bucureşti, clasa prof. Olga Tudorache, Florin Zamfirescu.

Actriţa a debutat în 1985, încă din timpul facultăţii, în rolul Ilincăi din filmul "Moromeţii", regizat de Stere Gulea. În teatru, a fost mai întâi Diana din „Câinele grădinarului” de Lope de Vega, regia Florian Pittiş. A avut un rol memorabil, alături de inegalabilul Florin Piersic, în piesa "Străini în noapte", în regia lui Radu Beligan, dar şi multe alte roluri la Teatrul Bulandra.

Aveţi o colaborare foarte strânsă cu Horaţiu Mălăele. Ce puteţi să ne spuneţi de spectacolul „Cafeneaua“?
Este un spectacol cu multe aventuri, s-a mai oprit, s-a mai reluat. Iar ne întoarcem la el. Horaţiu Mălăele a spus: „ O să-l jucăm până murim şi încă puţin după aceea.“ Este un spectacol foarte frumos şi foarte adevărat. Este un spectacol în care avem trei vârste şi fiind nişte actori destul de lucizi, în ciuda aparenţelor, întotdeauna creştem vârsta de început. Chiar dacă personajul meu e o tânără fată care vrea să debuteze la Hollywood nu scrie nicăieri câţi ani are. Piesa vorbeşte despre noi şi despre ratarea fiecăruia dintre noi. Acest substrat a fost găsit de Horaţiu. Era o piesă foarte bine scrisă, cu happy-end. Horaţiu a descoperit acest spirit înspre Tennessee Williams. Cred că e mult mai adevărat, până la urmă triumfă viaţa, aşa cum e ea: tristă, magică, imprevizibilă.

În colaborarea cu regizorul Horaţiu Mălăele există prietenia şi există relaţia de muncă, se disting lucruruile acestea?
Cu mine da. În general când lucrează trebuie să mergi pe mâna lui. Cu mine cred că are o relaţie mai specială în sensul că mă bicuie, şi bine îmi face. Într-un fel a lucrat  „Cafeneaua“ într-un fel „La Pulce“. Având în vedere că sunt un tip de actor intuitiv şi merg mult pe intuiţia din seara respectivă poate că nu întotdeauna îl mulţumesc. Horaţiu este un tip extrem de riguros, şi în general, comedia aşa se face, este matematică. Sunt nişte timpi clari de respectat pentru ca poanta să cadă cum trebuie. Este un regizor care dacă vede că actorul nu răspunde nu mai insistă.

Îţi mai aminteşti munca de început la „Cafeneaua“?
Da. Horaţiu are o mare calitate ca şi regizor, mai ales în vremea aceasta când agresivitatea dintre noi a crescut foarte mult. Nu este un regizor încrâncenat, nu lucrează decât dacă îi face plăcere. Ştie să elimine orice manifestare care tulbură energia pozitivă de la repetiţie. Ceea ce este foarte relaxant, e ca o pereche de papuci în care te simţi bine.

În „La Pulce“ joci alături de Ştefan Bănică. E mai dificil să joci cu prietenii?
Poţi să fii prieten şi să nu meargă pe scenă, dar noi avem mai întâi chimie pe scenă, şi mai apoi în viaţă. Este foarte bine aşa pentru că nu ai nevoie de multă energie risipită. Te înţelegi din priviri şi eşti pe aceaşi lungime de undă. Cel mai bine din lumea asta suntem noi trei: Dana Dogaru, eu şi cu Horaţiu. Am ajuns la ceva aşa de frumos şi de intens că nu mai are legătură cu niciun spectacol. O întâmplare extrem de fericită într-un destin de actor.

Nu intraţi într-o stare de rutină?
Nu. Acest spectacol este extrem de bine îngrijit. Şi acum repetăm înainte, şi acum ne face observaţii Horaţiu.  Spectacolul a îmbătrânit o dată cu noi, s-a maturizat.

Te deranjează ce scriu ziarele despre tine?
Mă apucă şi râsul, pentru că nu înţeleg de ce scriu, că nu interesează pe nimeni, dar absolut pe nimeni cum am scos eu bani de la bancomat. Există o duioşie în aceste articole unde scriu că sunt de nerecunoscut, că am salariu de mizerie: „mare actriţă face piaţa“.Cei care scriu fiind nişte oameni total lipsiţi de profesionalism şi de talent jurnalistic răzbate aşa o undă de duioşie, de milă, de compasiune faţă de persoana mea. O deranjează pe fiică-mea, pe mine mă apucă râsul. Cum să te superi pe ceva ce nu există.

Te demotivează când la spectacole sunt ochi critici asupra ta?
Cel mai critic ochi este al meu. Ştiu cum mă privesc colegii, nu am nicio surpriză.

Cum este reacţia ta cu publicul?
Foarte multă lume îmi spune că mă simte foarte aproape. Cineva mi-a spus: „Emi, parcă ai sta cu noi pe canapea.“ Alţi oameni te critică, criticile le primesc atâta timp cât ştiu că pot să îndrept ceva. (...)Să ştii că pentru mine contează enorm oamenii care poate merg mai puţin la teatru, care poate nu au timp sau bani, dar faptul că îmi spun că acum nu ştiu câţi ani erau în nu ştiu ce stare proastă din care eu i-am scos, asta înseamnă foarte mult. Mă interesează oamenii care poate nu au nu ştiu ce nivel intelectual, dar care se bucură, care vin cu imens respect, care pleacă cu imensă bucurie. Nu mă mai interesează snobăreala.

Dar criticile criticilor cum te afectează?
Uneori m-au afectat. Având în vedere că sunt pe cale de dispariţie ce să mă mai afecteze ? Aceşti oameni trăiesc din sângele şi ficatul nostru. Apasă pe nişte taste, semnează cu un pix , fără niciun fel de repercursiuni. Nu li se întâmplă nimic. Cronica trebuie să fie obiectivă în subiectivismul ei.

Dar critica tânără care vine din urmă?
Sunt convinsă că s-ar putea întâmpla ceva cu generaţile care vin din urmă, care sunt în şcoală. Ceea ce mi se pare mie foarte important e să existe această legătură între cei care fac meseria asta şi cei care scriu despre ea. Pentru că nu scrii despre o carte, scrii despre un fenomen viu, despre oameni vii. Nu chestia aceea searbădă de intelectual sec care disecă lucrurile. Eu sper din tot sufletul ca noua generaţie să cunoască teatrul şi să iubească teatrul.

Te-ai gândit să predai?
Mi-ar plăcea, dar şi asta va fi una din ratările vieţii mele. Nu mai există nici vocaţie. Atâta vreme cât tu, ca profesor, ţi-ai da viaţa pentru studenţi vrei să ai acelaşi răspuns.

Cultură



Partenerii noștri

Ultimele știri
Cele mai citite