INTERVIU Mihai Călin, actor: „Mi-a fost frică să dau la Teatru“

INTERVIU Mihai Călin, actor: „Mi-a fost frică să dau la Teatru“

Actorul Mihai Călin îl interpretează pe Caliban în spectacolul „Furtuna“ de la TNB FOTO Marian Iliescu

Actorul în vârstă de 45 de ani, care interpretează rolul lui Caliban într-unul dintre cele mai recente spectacole ale Teatrului Naţional Bucureşti, „Furtuna“, povesteşte că a ales să facă mai întâi Facultatea de Energetică fiindcă s-a temut să nu pice la Teatru.

Ştiri pe aceeaşi temă

„Nu vreau să fie un interviu din ăsta grav, mereu râd când zic ceva serios, aşa e şi-n viaţă“, zice Mihai Călin (45 de ani) la finalul interviului, în timp ce coboară pe treptele de la sala Studio a Teatrului Naţional Bucureşti. Interpretează rolul lui Caliban – sclavul sălbatic de pe insula naufragiului din piesa „Furtuna“, de William Shakespeare în montarea unuia dintre cei mai aclamaţi regizori bulgari ai momentului, Alexander Morfov. E un rol pentru care se transformă complet, inclusiv fizic – e machiat, îmbrăcat în zdrenţe, merge aplecat, dar e şi un rol stratificat, în care amestecă impulsurile animalice cu sensibilitatea umană. La finalul uneia dintre avanpremierele din luna aprilie ale spectacolului, când Mihai Călin a ieşit la aplauze, mai bine din jumătate dintre spectatori au strigat: „Bravo!“. În montarea de la Naţional, joacă alături de Ion Caramitru (Prospero) şi de Crina Semciuc (Miranda). „E o poveste foarte frumoasă, cu multă energie, cu mult umor, dar şi cu încărcătură psihologică şi filozofică, însă nu servită ca o lecţie de viaţă, pe genul «Veniţi şi ascultaţi mesajul adânc al lui Shakespeare»“, povesteşte el. Spectacolul „Furtuna“ va fi reluat în stagiunea de toamnă, într-o montare adaptată chiar pentru Sala Mare a Teatrului Naţional. În istoria teatrului românesc, personajul Caliban a mai fost jucat de Victor Rebengiuc, într-o interpretare de referinţă, în spectacolul regizat de Liviu Ciulei în 1978, la Teatrul Bulandra din Bucureşti.
 
 

De la Energetică la Teatru

Numele: Mihai Călin 
Data şi locul naşterii: 16 august 1968, Bucureşti
Starea civilă: Căsătorit cu coregrafa Silvia Mihai, au împreună un fiu, Matei.
Studiile şi cariera
A urmat cursurile unui liceu de matematică-fizică şi a făcut parte din trupa de teatru a şcolii, jucând în Aula Facultăţii de Fizică. 
A dat examen de admitere la Facultatea de Fizică şi a picat, fiindcă prioritizase teatrul în locul studiului pentru examen. După un an a fost admis la Politehnică, la Facultatea de Energetică.
După Revoluţie s-a înscris la Academia de Teatru şi Film, pe care a absolvit-o în 1994.
În 1993 a fost angajat la Teatrul Naţional din Bucureşti, unde a jucat în spectacole precum „Trilogia antică“, „Numele trandafirului“, „Take, Ianke şi Cadâr“, „Neînţelegerea“.
În 1995 a lucrat la Pro TV, unde a prezentat o emisiune matinală împreună cu actorul Florin Călinescu. În 1996 a prezentat emisiunea-concurs „Ştii şi câştigi“, apoi „Superbingo“. 
Locuieşte în: Bucureşti
„Weekend Adevărul“: Faci un rol foarte bun şi surprinzător, în care eşti transformat inclusiv fizic – Caliban – în spectacolul „Furtuna“, regizat de Alexander Morfov. Ai fost alegerea regizorului, cum s-a întâmplat?
Mihai Călin: Pentru că nu cunoaşte actorii, Alexander Morfov are un stil aparte: nu face distribuţia de la început, face nişte lecturi şi se hotărăşte apoi. Singurul asupra căruia se hotărâse dinainte a fost Ion Caramitru, pentru rolul lui Prospero. Mă aşteptam să fiu unul dintre nobili. A fost şi pentru mine o mare surpriză când, la una dintre repetiţii, mi-a zis să citesc la o scenă în care apărea Caliban.
 
V-aţi contrat?
I-am spus în rusă – ştiu puţină, aşa, cât de cât: „Astăzi citesc eu Caliban. Deci, mâine, va citi altcineva“. A zâmbit, şi-a zis: „Hai, dă-i drumul“.
 
A fost un declic în momentul când ai început să citeşti replicile?
A fost un moment de inspiraţie, pur şi simplu. Pentru că ştiam că personajul Caliban a învăţat să vorbească omeneşte de la Prospero şi de la Miranda, de la primele rânduri de lectură am început să vorbesc mai rar. Şi mai greu. Şi tărăgănat. Ca atunci când abia începi să silabiseşti o limbă străină. După aceea, am dezvoltat. Ne-am jucat. Morfov lucrează în improvizaţie, îndeamnă actorii să fie liberi, să aibă multă plăcere de a fi pe scenă.
 
„Fii liber, ai încredere în tine!“ 
 
Pe site-ul Teatrului Naţional e o fotografie cu voi unul lângă altul, plină de intimitate – vă uitaţi pe text. E importantă relaţia regizor-actor: cum te-ai simţit la lucrul cu Morfov?
Te încuraja, uneori, chiar prin îndemn verbal: „Fii liber, ai încredere în tine!“. Îţi dădea curaj şi prin prezenţă, şi prin felul în care se uita la tine. S-a lucrat foarte mult pe text. Spectacolul e o adaptare după William Shakespeare. Morfov a luat varianta de text a Ninei Casssian şi a lui Liviu Ciulei, după care s-a făcut celebrul spectacol din 1978, în care George Constantin juca Prospero, Victor Rebengiuc era Caliban, iar Florian Pittiş – Ariel. S-a folosit şi traducerea lui Dan Duţescu şi o traducere pe care o avea Morfov în bulgăreşte, a ajutat şi Maşa Dinescu, iar unele adaptări pe text le-am făcut împreună, gândindu-ne cum sună mai bine replicile în română, acum.
Mie mi-e teamă de vorbe mari. Când mai aud, cum se mai spune în teatru - „Eşti genial!“ -, mă ruşinez. 
Ce ai descoperit despre tine odată cu rolul Caliban?
Rolul ăsta mi-a dat foarte multă încredere. Ai nevoie de încurajare şi la 40 de ani, nu numai la 25, când eşti începător şi abia ai terminat facultatea. Morfov a văzut, într-adevăr, în mine ceva. Fiindcă nu numai eu am fost surprins de propunerea de a-l juca pe Caliban, ci şi alţii. Când le mai spuneam prietenilor: „Uite, o să încerc să joc Caliban“, toţi făceau ochii mari. E un melanj în personajul ăsta, şi de forţă, şi de umanitate, şi de animalitate, şi de sensibilitate. Caliban este semianimal şi, în acelaşi timp, are sensibilitate, iubeşte. Şi-atunci, asta îl face să aibă şi cruzime – poate inconştientă –, dar şi căldură. Toate astea, însă, nu trebuie jucate în sine, trebuie topite în personaj. Mi-e teamă de vorbe mari. Când mai aud, cum se mai spune în teatru – „Eşti genial!“ –, mă ruşinez. Nu cred în asta. Nu spun că nu-mi place atenţia, de asta m-am făcut actor, dar să nu fie exagerată (râde). 
 
Eşti critic cu tine când lucrezi la un rol? Ce-ţi spui când se mai întâmplă să nu-ţi iasă ceva?
N-aş vrea să dau lecţii despre ce să faci când dai cu capul de limită. Ştii cum zice una din legile lui Murphy: „Dacă s-a înţepenit, nu forţa, ia un ciocan mai mare“ (râde). În actorie e bine să fii adevărat. Dacă într-un moment anume sau într-un spectacol n-ai reuşit să ajungi la profunzimi, rămâi în punctul în care ai ajuns, nu încerca să faci ceva mai mult pentru public, să-ţi propui să impresionezi. Fii doar atât cât eşti. 

 
Ai dat la Teatru după ce făcuseşi doi ani la Facultatea de Energetică şi povesteai într-un interviu că ţi se întâmpla să visezi cu ochii deschişi la actorie. De ce n-ai dat din prima?
Mi-a fost frică. Pe vremea aceea erau patru locuri şi cel puţin o sută de candidaţi. Îmi era teamă de perspectiva de a da admitere de mai multe ori – unii dădeau şi de şase, şapte ori până să intre. Am decis să urmez altceva, dar tot n-am putut sta deoparte. Am început să mă duc la Teatrul Podul de la Casa Studenţilor, unde l-am avut profesor pe Cătălin Naum. Da, eram uneori la cursuri de matematici speciale şi mă opream din luat notiţe şi scriam pe foaie: a-c-t-o-r. Şi după ştergeam aşa, temeinic, să nu cumva să se vadă ce scria sub haşura de la pix (râde). Dar bine-am făcut că nu m-am lăsat de facultate şi că m-am dus să dau admitere la Teatru abia în 1990, când se schimbase totul. Sub comunism, profesorii care erau în comisie – actori şi regizori foarte cunoscuţi, Dem Rădulescu, Olga Tudorache, Ion Cojar, Sanda Manu, Mircea Albulescu – n-aveau voie să vorbească deloc cu candidatul, chiar dacă avea emoţii, aşa era regulamentul. Total inuman. 
 
Ai avut emoţii?
Am avut ceva (râde). Dar eram şi bucuros că dau examen, nu-mi puneam problema dacă intru sau nu. E drept că veneam şi după trei luni de repetiţie cu Andrei Şerban pentru „Trilogia antică“, ce fusese o perioadă foarte bună de pregătire.
 
Ce îţi aminteşti despre primul rol important?
Era în „Antigona“ lui Alexandru Tocilescu, în 1993. Se împlinesc de-atunci 21 de ani. Jucam tot alături de Ion Caramitru, ca acum, în „Furtuna“. El era Creon, dictatorul care voia să o omoare pe Antigona, şi eu eram Haemon, fiul lui şi logodnicul Antigonei, care încerca să-l convingă să se răzgândească. Şi ieşea urât. Mă pălmuia, urlam la el şi fugeam să mă sinucid. A fost un spectacol interesant, fiindcă Tocilescu era foarte afectat de războiul din Bosnia şi a transferat asta în montare. Chiar am fost nominalizat atunci la Premiul UNITER pentru Debut – nu l-am luat. N-am făcut eu multe roluri aşa importante la viaţa mea (râde). 
 
 
„Sunt actori care-au luat un Gopo şi nu pot supravieţui“
 
Eşti cunoscut şi pentru apariţiile TV şi pentru rolurile din seriale de televiziune. Te-au ajutat în carieră sau mai degrabă ţi-au creat probleme?
Întotdeauna m-am gândit la mine ca la un actor şi-atât. Nu mi-am pus probleme de imagine. M-a atras Pro TV-ul, pe-atunci era un miraj. Adrian Sârbu venea cu sistemul de televiziune americană, ceea ce se făcea era foarte puternic şi foarte liber. N-am vrut să rămân în televiziune pentru că voiam să fiu actor. Apoi, a venit în 2006 prima propunere pentru un rol într-un serial la Acasă TV – serial romantic sau telenovelă. Bineînţeles că am zis: „Da“. Plus că, n-am cum să fiu ipocrit, partea financiară a fost foarte importantă.
Asta e societatea în care trăim: şi dacă faci câte un rol de film în fiecare an, în România tot nu e suficient, că-s bani puţini.
„Am fost şi eu la Dalles pe 21 decembrie 1989“
 
Există o parte din breaslă care se raportează la a face reclame sau telenovele ca la un compromis. 
Îi privesc cu respect pe cei care nu acceptă să joace în seriale de televiziune sau să apară în reclame. Dar nu cred că trebuie să dai cu barda. La americani, printr-un serial de televiziune sau printr-o reclamă poţi să te lansezi, să te faci cunoscut. Sunt regizori importanţi români de film, chiar din Noul Val care fac reclamă şi o fac foarte bine. Mulţi n-au cum să trăiască dintr-un film pe care îl fac o dată la doi ani. Sunt actori care-au luat un premiu Gopo şi nu pot supravieţui. Asta e societatea în care trăim. Şi dacă faci câte un rol de film în fiecare an, în România tot nu e suficient, că-s bani puţini. În telenovelele în care am jucat au fost roluri de compoziţie, şi solicitante, şi distractive în acelaşi timp. Le-am făcut cu plăcere. Recent, am mai făcut o reclamă. Mi s-a părut foarte haios scenariul, chiar joc ceva. Trebuie să fim relaxaţi cu lucrurile astea. Fiecare să facă ce vrea şi să-i lase şi pe ceilalţi să trăiască. 
 
Te opreşte lumea pe stradă fiindcă te ştie de la televizor?
Da. Mai ales că, acum, în ultimul an, s-au dat în reluare vreo două seriale. Mă strigă pe numele rolului.
 
Spuneai că te bucuri că ai prins comunismul, că te-a învăţat să distingi între adevăr şi minciună. 
Când spun că mă bucur, o spun în sensul că m-a făcut să mă gândesc la multe lucruri. Mă rog, unii care intră pe forumurile de ziare nu înţeleg nimic dintr-un limbaj metaforic, pare că ştiu să vorbească numai la propriu (râde). Uite, venind spre interviu, m-am oprit lângă Sala Dalles. Din când în când, mai fac asta. Sunt două plăci comemorative şi o cruce. Am fost şi eu acolo pe 21 decembrie 1989. E vorba despre doi tineri, de 19 ani, care au murit în după-amiaza aia. De asta spun că mi-au dat ceva anii comunismului. Şi Revoluţia, şi anii ’90. Am şi acum dorinţa de a-mi aduce aminte despre ce a fost. Îmi place să fac asta fiindcă mă aduce cu picioarele pe pământ. Aşa că mă mai opresc în faţa crucii şi recitesc ce-i scris. Ne-am obişnuit cu multe chestii senzaţionale. Cu Breaking News-urile de la televizor care numai asta nu sunt. Şi, de fapt, pe lângă lucrurile cu adevărat grave şi importante se trece foarte rapid. În rest, totul e înfiorător: „România se topeşte! 37 de grade la umbră!“. 
citeste totul despre: