INTERVIU Alexandru Bindea a dat admitere de nouă ori la Teatru: „Dar pe băiatul ăsta nu l-a văzut nimeni?“
0
Îndrăgitul actor Alexandru Bindea vorbeşte despre răbdarea pe care-a avut-o până a intrat la Teatru, după nouă încercări, şi despre feluritele activităţi de tranziţie: meserii bănoase precum şofer de taxi la ITB ori ghid în turism.
Alexandru Bindea (56 de ani) crede că meseria asta de actor e una cu adevărat specială, o virtute, că nimeni nu se poate dispensa de artişti, la fel cum nu poate respira fără oxigen. După ce a încercat nouă ani la rând să devină actor şi după ce i s-a spus de opt ori că e mai bine mai târziu decât niciodată, poate că are dreptate să creadă aşa. Şi asta-l supără cel mai rău: că, după toate stăruinţele sale, parcă nimeni nu-l răsplăteşte pe măsură. Dar mai aşteaptă.
„Weekend Adevărul“: Ce faceţi, domnule Bindea?
Alexandru Bindea: N-am de ce să mă plâng, joc teatru serios, am onoare, dar banii... Vezi tu, eu sunt pasionat de maşini – şi nu mi le-aş lua din snobism, ca alţii. Niciodată nu mi-aş lua BMW X6, precum colegul meu Romică Ţociu. Eu mi le iau din pasiune. Dem Rădulescu mi-a zis: „Dragă, dac-ai avea şi-n teatru aceiaşi ochi pe care-i ai când vorbeşti de maşini, ai fi cel mai mare actor“.
Care-i cea mai bună maşină pe care-aţi avut-o?
Un Nissan Laurel, din ’84. Am avut şase Mercedesuri, trei BMW-uri, două Alfa Romeo, două Citroënuri, ăsta e al doilea Peugeot. Pe vremea lui Ceauşescu aveam o maşină de care m-a-ntrebat domnul Tăriceanu recent – voia să o cumpere. Era un Fiat 124 sport, pe care l-am cumpărat fără parbriz. Mi-a zis mama: „Mămicule, dar nu puteai să-ţi iei şi tu o Dacie nouă, mamă?“. Am dat 70.000 pe ea.
Când?
În ’85.
Nu eraţi în teatru. Câştigaţi ceva bani.
Am cumpărat-o în februarie, iar în iunie am intrat la facultate. Florin Călinescu spune acum: „Veneai tu cu Fiatul tău şi ne umileai“. „Da, mă, dar acum vii tu cu Jaguarul şi cu tot felul de Land Roveruri.“ Atunci erau toţi cu Dacii, iar eu cu Fiatul sport, roşu. E ca şi când ai umbla acum cu Ferrari sau cu Lamborghini prin oraş.
Întorcea capete.
Nu mai vorbesc. Sport, roşu, cu scaune roşii, cu negru. Ceva extraordinar. Când m-am dus la facultate, l-am parcat la două străzi depărtare. Am invitat-o pe Gabriela Butuc, o actriţă căreia-i mai făceam eu curte, să bem un ceai, la o prăjitură. Când a văzut maşina, a fost impresionată. Dem Rădulescu era alt pasionat de automobile. Chiar am fost cu Oana Ioachim, colega mea, în talciocul de pe vremuri, din prelungirea Ghencea, să vindem un Ford Mustang care era al maestrului. Ford Mustang, galben. Ne-a trimis Adriana Şchiopu, soţia, odată, când era Dem plecat într-o delegaţie: „Sandu, ia maşina, că vreau să scap de ea“. N-am vândut-o atunci, că era destul de scumpă. Lumea venea, ca şi astăzi, mai mult să caşte ochii. I-a vândut-o el unui tip care era, pe vremea aia, unul dintre puţinii particulari. Avea un atelier de cauciucărie, făcea tot felul de garnituri. Ăia aveau banii ascunşi, că le era frică de partid, stăteau cu ei la sobă.
În tinereţe, scriam diferitelor firme de automobile şi le ceream pliante de prezentare. Primeam acasă prospectele astea – şi acum îmi amintesc modelele respective. Acum, când mă duc în saloane şi le primesc gratis, mi se pare atât de ciudat.
Păcăleala de la liceul de fotbal
Aţi făcut liceul italian. Cum aţi ajuns acolo?
Pare un scenariu. I-am spus mamei mele că vreau să mă fac fotbalist. Sunt rapidist. Eram dinamovist până la 7 ani, dar m-a bătut tata pe-atunci şi, de frica lui, ţin cu Rapidul. I-am spus mamei: „Mă înscrii la Liceul 39, cu program de fotbal“. „Da“, zice. Mama s-a dus, a văzut că liceul e de italiană, şi nu de fotbal, cum fusese înainte. A aranjat ea pe-acolo să nu mă duc la nu-ştiu-ce examen, aşa că m-am prezentat la liceu. Am văzut că se face italiană, dar m-am gândit că e a doua limbă străină. Începe liceul. În orar – nimic sport, nimic fotbal. „Unde m-ai înscris, mamă?“, o întreb. „Unde ai vrut tu, mamă, n-ai zis tu la liceul 39?“ „Păi, nu e de fotbal!“ „Păi, de unde să ştiu eu, mamă? Eu te-am înscris unde ai vrut tu.“ Mi-a zis mai târziu că totul fusese plănuit. Oricum, ăla a fost norocul vieţii mele şi de acolo a decurs o înşiruire de situaţii favorabile.
„Mama mă aştepta de la serviciu“
Aţi dat admitere de nouă ori la Teatru. Din ce v-aţi câştigat banii în timpul ăsta?
Timp de un an, am fost şofer de taxi la ITB – am toate gradele de şofer. Pentru că părinţii mei n-aveau maşină, m-am dus acolo. Eu am fost singurul copil la părinţi, iar mama-mi era foarte apropiată: venea să m-aştepte, dacă poţi să-ţi închipui, cum îi aşteaptă părinţii pe copii să iasă de la şcoală ori de la grădiniţă. Venea să mă aştepte la garaj. Într-o zi, l-a auzit pe schimbul meu, seara, cum a strigat la mine: „Bă, de ce n-ai spălat, bă, maşina?“. Mama s-a oripilat. Cum vorbeşte ăla cu copilul ei?! S-a dus a doua zi şi mi-a dat demisia. Ăia de ITB au încercat: „Doamnă, nu se poate, e major, nu se poate să-i daţi dumneavoastră demisia“. „Nu, domnule, copilul meu nu se face şofer, se face actor!“ De a doua zi, nu m-a mai lăsat să merg la ITB.
Sunt a treia generaţie de bucureşteni. Bunicul meu a fost născut în 1901. Sunt un fel de Mitică. Bunicul a fost maistru la Depoul STB «Ilie Pintilie» din spatele Guvernului. Era şeful depoului, maistru fiind. Când venea inginerul de la STB în control, parcă venea premierul.
Ce vârstă aveaţi?
Aveam 22 de ani, făcusem şi armata, tot la ITB, dădusem admitere de trei ori de Teatru. În ’76 am picat sub linie, în ’77 şi ’78 m-a picat Dem Rădulescu de la prima probă, preliminară. Pe urmă, în facultate, mi-a dat numai 10. Când l-am întrebat de ce m-a picat: „Ce, dragă, te-am picat eu la eliminatorii?“ „Da, domnule profesor!“ „Da, da, îmi amintesc, erai cam crud!“ De unde, nu-şi amintea nimic. Am făcut armata în ’79, iar în ’80 m-am dus la taxiuri. Dar cu taxiul mă duceam şi făceam pregătire pentru teatru cu Mihail Stan, de la Teatrul Odeon. Lăsam taxiul în faţa casei lui, urcam, făceam o oră pregătire şi mă întorceam. Ăia mă întrebau: „245, unde ai fost?“ „Am avut treabă, nu s-a auzit!“
La 2 ani, în excursie la munte
„Nu m-am îmbătat niciodată“
Nu vă era teamă că vă dau afară, că vă taie din salariu?
Nu-mi trebuiau bani. Tata era inginer constructor, deci bani acasă aveam. Şi nici n-aveam nevoie de bani: nici nu ştiu să fumez până la vârsta asta şi nu m-am îmbătat niciodată. Niciodată. Ba cu fumatul am avut probleme în filme, pentru că pufăiam, se vedea că nu sunt fumător. Uite, scena asta (ne arată, pe ecranul telefonului, o scenă din filmul „Balanţa“, de Lucian Pintilie): acum e violul Maiei Morgenstern, aşa, acum, uitaţi-vă la ţigară!
Ce-aţi mai făcut?
Am lucrat cu turişti italieni la ONT (n.r. – Oficiul Naţional de Turism). Eram ghid, mergeam prin toată ţara cu ei. Mâncam numai la Intercontinental, la Athénée Palace. Veneam acasă şi-i spuneam mamei că nu prea-mi e foame, pentru că îmi era ruşine să-i spun ce mâncasem eu. Câteodată, îi aduceam şi ei de la restaurant. Îi mai aduceam şalău şi lămâi. Câştigam destul de mulţi bani. Acum nu e frică să spui: îmi lăsau italienii ciubucuri. Câteodată, voiau să-mi lase pe aeroport, dar mie-mi era cam frică să nu mă controleze, aşa că le spuneam să-i ia la ei, că-i recuperez eu.
Octavian Cotescu: „Dar pe băiatul ăsta nu l-a văzut nimeni?“
Aţi fost foarte perseverent cu admiterea la Teatru. Ce v-a atras acolo?
Mie italiana mi-a plăcut foarte mult. Am vrut să dau la italiană, să fiu profesor. Dar în ’76 nu se dădea admitere la italiană, examenul era din doi în doi ani. Un vecin m-a întrebat: „De ce nu dai la Teatru, Sandule?“. M-am pregătit cu Petrică Gheorghiu, un mare actor de la Bulandra, care i-a avut elevi pe Pittiş, Caramitru, Cezara Dafinescu. Şi a-nceput să-mi placă teatrul!
Abia atunci?
Nu cred c-am fost la teatru de mai mult de opt ori pân-atunci. Mi-a plăcut meseria din interior. Ţin minte că prima piesă pe care-am văzut-o a fost „Şeful sectorului de suflete“, cu maestrul Beligan. Pe urmă, m-a-mbolnăvit microbul. Şi, să fiu cinstit, a fost şi o doză de puturoşenie. Aşa răspundea Pittiş, Dumnezeu să-l ierte, când era întrebat de ce-a dat la Teatru: „Păi, dacă nu mi-a plăcut cartea!“. Păstrând proporţiile, e o doză de adevăr, pentru că una e să te pregăteşti pentru Teatru şi alta e să înveţi pentru Medicină.
După cei trei ani în care aţi fost respins?
De frica lui Dem Rădulescu, m-am dus şi-am dat doi ani admitere la Târgu Mureş. Constantin Codrescu era profesor acolo. Mai târziu, mă întreba: „Domnule Bindea, v-am picat eu la Târgu Mureş?“. Au intrat atunci actori care acum nu mai profesează. Asta e viaţa. Când m-am întors acasă, într-un an, am început să plâng. Am plâns cu adevărat în faţa mamei mele. Cu lacrimi.
„Probabil nu sunt talentat“
Cum aţi reuşit, până la urmă?
Cred că datorită lui Nicolae Iliescu am intrat la Teatru. El m-a învăţat ce trebuie făcut. Mihail Stan mi-a făcut cel mai mare compliment. I-am spus: „Nu mai dau, probabil nu sunt talentat“. „Domnule Bindea, acum intră blonzi cu ochii albaştri, dar dumneavoastră sunteţi un tip aparte. În momentul în care-şi vor da seama că au nevoie de tipuri de actori, atunci veţi intra!“
Dem Rădulescu, la absolvire, mi-a spus: «Dragă, de astăzi eşti coleg cu Peter O’Toole. Dacă-l vezi, te laşi de teatru! Dar te uiţi la Dan Mitoşeru şi te-apuci iar».
Cine-a fost în comisie când aţi intrat?
Octavian Cotescu m-a acceptat. Mi-a povestit doamna Olga Tudorache că i-a spus: „Dar pe băiatul ăsta nu l-a văzut nimeni de când dă?“. M-a admis cu nota 10 la monolog. Marea mea părere de rău e că n-am putut să-i mulţumesc. La o lună după ce am intrat, înainte să înceapă facultatea, a murit. Aşteptam să-i mulţumesc în octombrie, când începea şcoala, dar a murit în august. I-am mulţumit doamnei Valeria Seciu şi-i mulţumesc tot timpul. Aşadar, la 28 de ani, am intrat la Teatru.
La 17 ani, fotografie pentru un paşaport care n-a mai venit
Nu se simţea diferenţa de vârstă între colegi?
Cel mai mic coleg era cu 10 ani mai mic decât mine. S-a simţit, dar sunt eu un tip mai copilăros şi nu s-a simţit. Nici acum nu sunt destul de matur pe cât ar trebui să fiu.
„Mă mai mir: «De ce-or fi râs ăştia de mine?!»“
Dar aţi preferat dumneavoastră comedia?
Câteodată, e un actor de comedie care face două roluri bune într-o dramă. Sau viceversa. Dar eu nu cred în actorul complet. Datele fizice şi psihosomatice pe care le are un actor îl cantonează într-o zonă. El poate să iasă din acea zonă datorită talentului lui. Dar Robert De Niro, spre exemplu, nu mai e acelaşi într-o comedie.
Se spune că faceţi lumea să râdă.
Poate că asta m-a făcut şi actor. În şcoală, eram, cum se spunea odată, bufonul clasei. Adică, făceam câte-o prostioară, eram ţinut în prima bancă pentru ca profesorii să mă poată avea sub observaţie. Vrei să-ţi spun ceva? Câteodată, şi nu de puţine ori, văzând nişte filme sau nişte piese de teatru filmate, mă mir: „De ce-or fi râs ăştia de mine?!“. Că mie nu-mi vine râd.
„Am luat doar 100 de dolari pentru reclama cu Pepsi la litru“
V-aţi dus la Teatrul „Radu Stanca“ din Sibiu după facultate.
Mi-au spus colegii: „Cum eşti tu simpatic aşa, dacă-ţi plac maşinile şi te duci la Sibiu, poţi să te împrieteneşti cu Nicu Ceauşescu şi-ţi dă aprobare de Aro pe motorină pe şerveţelul de la restaurant“.
Care credeţi că a fost declicul în carieră?
Cred că n-a fost niciun declic. N-am avut nici o creştere spectaculoasă, nici o scădere. A fost faptul că Octavian Cotescu m-a admis la Teatru. (n.r. – este sunat de către un agent care se ocupă de portofolii de investiţii, pentru a-i face o oferă. Un fragment din conversaţie: „Ştiţi ce meserie am eu?“ „Sigur că da.“ „Sunt agent SRI.“ „Tocmai de-asta v-am sunat, ştim că sunteţi agent SRI.“ „Păi, fiind agent SRI, nu pot să vorbesc despre asta.“) Cum dau telefoane să te prostească...
Alături de tatăl său, îmbrăcat în haine de soldat la venirea din armată
„S-a făcut o nedreptate Radidului“
Sunteţi cunoscut din reclama nouăzecistă cu „Pepsi la litru“.
Ştiţi cât am luat pe reclama cu „Pepsi la litru“, pentru care şi acum mă opreşte lumea pe stradă? 100 de dolari am luat! Şi au crescut vânzările cu 33%. Iar poanta cu „Nea’ Nicu“ e a mea! În scenariul original era „Nu mă-nnebuni, Dumitru!“. Eu am propus două variante, să vedem care merge mai bine. Au dat-o pe-a mea, asta e istoria.
Ştim că eraţi rapidist. Aţi rămas suporter?
Am rămas. Silviu Bindea a fost un mare fotbalist român, la Ripensia Timişoara. A fost extremă dreapta, mai mare decât Lăcătuş. Să ştii că lumea era rapidistă înainte pentru că era contra regimului, care era reprezentat de Steaua şi Dinamo. Eşti stelist sau dinamovist? Eşti comunist! Înainte de ’86, când a fost norocul ăla al lor, pe Ghencea veneau 1.000 de spectatori. Restul erau soldaţi aduşi cu forţa. La Rapid, când erau în Divizia B, suporterii umpleau Giuleştiul. Echipele iubite în România erau Rapid, Craiova, Timişoara, UTA, care a eliminat pe Feyenoord Rotterdam. Eu cred că s-a făcut o nedreptate Rapidului. N-ai cum să pedepseşti o echipă aşa, e ca şi când ai degrada un general în armată pentru că n-are bani să-şi cumpere pantofi şi să şi-i dea cu cremă. Meritul lui e că are ghetele lustruite sau că a ajuns general? Rapidul n-a retrogradat din cauze sportive.
Ioan Chirilă? „Un admirator al meu“
Dar dumneavoastră aţi făcut sport?
Am făcut şi handbal, dar din clasa a VI-a până-ntr-a VIII-a am fost legitimat la Dinamo, la baschet. Mi-a plăcut să fac sport în sensul artistic al cuvântului, dacă poţi spune asta. La fotbal, îmi plăcea de Emil Dumitriu II, făcea driblinguri. Aşa-mi plăcea şi mie, să dau mingea printre picioare, era spectaculos.
V-aţi cunoscut cu Fănuş Neagu, cu Ioan Chirilă?
Ioan Chirilă a fost un admirator al meu. Mă pot lăuda. El m-a admirat ca actor şi, din discuţiile personale pe care le-am avut, mi-am dat seama că mă admira şi pentru că sunt rapidist. Acum sunt supărat pe Ionuţ Chirilă că i-a făcut scandal Rapidului cu Chiajna. Pe Tudor îl admir foarte mult. E un artist complet.
„Vai, domnule Bindea, ce frumos sunteţi!“
Fănuş Neagu?
Pe lângă că era rapidist, a fost, în ceea ce ne priveşte pe noi, pe actori, cel mai bun şi cel mai înţelegător director al Teatrului Naţional. A fost un om de o generozitate extraordinară, iar faptul că vorbea puţin mai deocheat era exact sarea şi piperul care-i trebuiau acestui prersonaj. Era un personaj. Mai arunca o porcărie, dar în gura lui nu era deloc vulgară. A fost un tip care a venit la Teatrul Naţional şi nu şi-a jucat piesele! Un om deosebit. Neamul nostru românesc are un obicei urât. Spun despre mine, mă dau pe mine ca exemplu, ca să nu mă înjure nimeni: nişte oameni mici care, când au un şef în preajmă, încearcă să-l linguşească. Ceauşescu se crede stăpânul lumii, Săraru se crede Shakespeare, Caramitru se crede Peter Brook. Eu pentru astfel de atitudini mi-am dat demisia, pentru doi ani. E ca şi când mi-ai spune acum: „Vai, domnule Bindea, ce frumos sunteţi. Dar sunteţi superb, mai frumos ca Peter O’Toole!“. Şi eu m-aş duce acasă, m-aş uita în oglindă şi-aş crede: „Ştii c-a avut dreptate băiatul ăla? Ce frumos mai sunt!“. Există oameni dispuşi să facă asta, iar unii îşi pierd minţile.
Cele trei lecţii de viaţă ale lui Liviu Ciulei
La spectacolul de la finalul facultăţii. În sfârşit, absolvent al Academiei de Teatru şi Film din Bucureşti
Aţi plecat în Italia după ’90?
Sigur că da. Chiar am recuperat banii de la italienii care mergeau cu ONT-ul. Mi-am luat un Mercedes bleumarin de-acolo, am dat 800 de dolari pe maşină – o bijuterie. M-am întors cu cutii de cola în portbagaj! Mi-a propus cineva să-i dau maşina pentru un apartament în Balta Albă. „Du-te, domn’e, cu apartamentul tău, eu am Mercedes!“
Cum aţi intrat la Naţional?
Am dat concurs la Odeon, am luat, m-am dus şi la Andrei Şerban, la Naţional. M-am dus şi la Bulandra, la maestrul Liviu Ciulei, de care mă leagă nişte amintiri extraordinare, dar, când m-a văzut pe scenă, Caramitru mi-a spus: „Bindea, dar tu n-ai luat concursul la Andrei Şerban?“. Am rămas la Naţional, unde am jucat spectacole extraordinare.
Aţi fost ataşat de Liviu Ciulei?
Domnul Ciulei m-a impresionat când am jucat într-un spectacol, în ’91, la Bonn, în Germania, cu Mitică Popescu şi cu Valentin Uritescu. „Angajare de clovni“, de Matei Vişniec, spectacol la care domnul Ciulei a stat în picioare, pentru că nu mai avea loc în sală.
Păi, vedeaţi în public?
Mă mai uit în public. Păcălesc. Nu sunt dintre actorii care cred că trăiesc acolo de nici nu-şi mai dau seama, că pot să-şi omoare şi partenerul pe scenă. Nu, domnule, pe scenă ştim că suntem actori, n-o strângem pe Desdemona de gât, că nu schimbăm câte-o Desdemona la fiecare spectacol. După spectacolul de la Bonn, domnul Ciulei mi-a dat o lecţie de ţinut minte: „Domnule Bindea, sunteţi ca un acrobat care ştie să meargă pe sârmă, dar nu ştie să meargă pe trotuar“. Adică-mi ies foarte bine momentele grele dintr-un spectacol, dar pe alea normale le fuşeresc. A doua lecţie a fost după vreo 10 ani, când l-am luat de la Naţional să-l duc la Bulandra, cu maşina, un Mercedes frumos, seria S. „Nu vă mai puneţi centura, cine ne opreşte până la Bulandra?“, îi spun. „În ţara asta o să fie bine când toată lumea va respecta legea“, mi-a răspuns. A treia lecţie: în colţ la Batiştei, la farmacie. Ne uitam la trecerea de pietoni, la maşinile care nu dădeau prioritate. „Într-o ţară ca a noastră, poliţia ar trebui să trăiască numai din amenzi!“, a spus. E adevărat, numai aşa merge la noi, biciul e sfânt. Nu vrăjeală, educaţie, explicaţii.
„«Caramitru» era un fel de parolă“
Ce-aţi făcut la Revoluţie?
Eram angajat la Teatrul „Radu Stanca“ din Sibiu. La Revoluţie, eram la etajul 16 al Hotelului Continental. Am ieşit la geam să ne bucurăm şi a început să se tragă. A intrat un glonţ prin cameră, m-am speriat tare. Maşina mea a avut două-trei gloanţe. Am plecat cu maşina să stăm la o colegă. Pe drum erau filtre. Ei, când le spuneam că sunt actor, mă lăsau să trec imediat: „Bravo, bravo, Caramitru, Caramitru!“. Caramitru era un fel de parolă. Dar în ziua premergătoare aveam repetiţie cu Silviu Purcărete, la „Noaptea marilor speranţe“, de Tudor Popescu, directorul teatrului. N-am mai repetat, ne-am dus în piaţă la Sibiu, „Jos Ceauşescu“, ca românii, îmbrăcaţi frumos, la revoluţie.
Aveţi certificat de revoluţionar?
Nu, nu! Şi îl admir foarte mult şi pe domnul Caramitru pentru că nu are.
Condiţia artistului din Evul Mediu
Sunteţi cam supărat...
Am înţeles că există cineva care poartă sâmbetele actorilor. Îi deranjează că avem contract pe perioadă nedeterminată. Păi, lucrăm şi pe contract, dar acel contract să fie plătit. Sunt 11.000 de actori în toată ţara, spun ei, de ce să nuaibă toţi şansa? Ia să terminăm cu actorii bugetari! Nu se poate-aşa ceva. Un vremelnic din minister. Condiţia noastră de acum e condiţia artistului din Evul Mediu, căruia regele îi arunca o ciozvârtă după ce mânca el din copan. Asta este condiţia actorului de azi. Îmi pare rău c-o spun, dar orice regim dictatorial a respectat artiştii, lucru pe care nu-l găsesc astăzi. De-aia, eu sunt comunist acum. N-am fost membru de partid, tata – nici el, dar primul m-aş duce să mă-nscriu.
Am fost şi eu, pentru o generaţie, dar nu mi-a plăcut: nu-mi plac studenţii de la particular, pentru că n-au motivaţie. Şi Monica Anghel mi-a fost studentă. Păi, noi tremuram în faţa lui Dem Rădulescu.
Pe scena Teatrului Naţional, în spectacolele „Comedia Norilor“ şi „Macbeth“
E periculos să spuneţi că sunteţi comunist...
Dacă spuneai înainte că eşti ţărănist ori liberal, tot periculos era. Nu, domn’e. E adevărat, 90% e ca o reacţie la adresa guvernării. Am urât comunismul în primul rând pentru că n-am putut pleca în Italia. Dar nu m-au deranjat anumite lipsuri. Sunt un tip modest, am avut tot ce mi-a trebuit.
Aţi avut, poate, c-aţi ştiut să vă „descurcaţi“...
Vreau să-ţi spun un lucru: carnea, de pildă, costa 37 de lei. Dacă voiai s-o cumperi fără coadă, costa 50 de lei. 20% în plus, cât laşi acum ciubuc la o cafea. Se făcea comandă la Bucur-Obor şi primeai două kilograme de carne, un kilogram de portocale, aveai. Acum, cine e prost şi munceşte cu capul înainte la stat moare de foame. Cine s-a descurcat, s-a descurcat în orice regim.
Dar acum poţi să mănânci trei kilograme de portocale într-o singură zi, dacă vreţi să păstrăm exemplul.
Dacă ai bani. Cu condiţia asta. Ai auzit de pensiile alea de 3-400 de lei? Cum să mănânce trei kilograme de portocale într-o zi? Înainte era o bucurie când mâncai o portocală. Dem Rădulescu, Dumnezeu să-l ierte, spunea că meseria noastră înseamnă să te miri. E, te mirai când mâncai o banană. Vezi ce-nseamnă chestia asta (arată către iPhone-ul lui)? Consumism! Fiica mea şi-a dorit iPhone. I-am pus o condiţie: înveţi „Luceafărul“ pe de rost. A făcut o muncă, e o elevă bună, i-am luat iPhone. Apoi mi-am cumpărat şi eu. Nu spun că era mai bine înainte. Dar acum circulăm cu metroul construit din impozitele noastre. Acum, şi tu plăteşti impozit. Simţi că e făcut ceva palpabil cu banii aceştia?
Se încarcă comentariile...
