INTERVIU Adrian Titieni, actor, rector UNATC: „După un an la Teatru, voiam să mă fac psiholog“

INTERVIU Adrian Titieni, actor, rector UNATC: „După un an la Teatru, voiam să mă fac psiholog“

Adrian Titieni, actor, rector UNATC FOTO Eduard Enea

Primul an de facultate al lui Adrian Titieni (50 de ani) nu a mers ca pe roate. Actorul povesteşte că, din pricina aşteptărillor neîmplinite, a intenţionat să lase actoria şi să se transfere la Facultatea de Psihologie.

Ştiri pe aceeaşi temă

Adrian Titieni pare să nu se simtă confortabil atunci când vorbeşte despre el. Nu atât memoriile din tinereţe, când ba era actor, ba silvicultor, sau când recita şi 10 poezii deodată îl fac să vibreze, cât justificarea acţiunilor şi descoperirea de sine. Asta îl preocupă mai mult. Iar o radiografie a traseului său ne arată că provocările din viaţă n-au fost uşor de biruit – dacă în copilărie imita personaje din filme, în liceu era preocupat de ştiinţele economice. Un pic mai târziu, când a urcat prima oară pe scenă, alături de Marin Moraru, Mihai Mălaimare sau Olga Tudorache, s-a gândit că nu e de el, că mai bine ar fi psiholog. Iar când „s-a întors“ la Teatru, a rămas până în prezent. Între timp a cochetat şi cu puţină politică. Dar dintre toate acestea, Adrian Titieni pare să se simtă confortabil atunci când vorbeşte despre profesori şi despre studenţi, o precupare pe care, iată, a mai dobândit-o pe drum. Mâine, cine ştie ce mai apare.

„Weekend Adevărul“: Încă de la 7 ani voiaţi să deveniţi actor. Era acea dorinţă caracteristică celor mici sau aţi avut parte de o experienţă care să vă îndrume către meseria asta?
Adrian Titieni: A fost o dorinţă de moment, nicidecum o gândire conştientă. Dar, privind în urmă, atunci am avut senzaţia că numai mie mi se întâmpla asta. Apoi am traversat perioade care mi-au certificat faptul că li se întâmplă tuturor. Până la urmă, într-un moment al vieţii tale, vrei să devii actor. Uitaţi, vă întreb pe dumneavoastră, nu v-a trecut prin gând niciodată asta, măcar pentru o clipă?

Tot pe scenă, dar cu microfonul în mână.
A, cântăreaţă. Deci tot în centrul atenţiei! De fapt, cauza e acolo. Toţi vrem să fim în centrul atenţiei, ne dorim ca cineva să ne valorizeze. Revenind la întrebare, la vremea respectivă, aşa, de mic, mergeam la cinematograful din Bistriţa foarte des. Nu-mi scăpa nicio premieră. Şi veneam acasă, fascinat de mediul acela, care mă punea apoi în condiţia de a reface totul după vizionare. Îmi făceam un mic decor şi imitam toţi cowboys din filmele western, cream personaje pe diferite voci şi mă înregistram la casetofon. Nu făceam spectacol pentru nimeni, nici pentru ai mei, cert e că în cameră, singur, repetam enorm. Asta era pasiunea mea de atunci şi asta credeam că vreau să fac. Desigur că eram un histrion pe care însă l-am înfrânt foarte repede.

În şcoala generală, n-am avut preferinţe pentru un anumit obiect de studiu, dar nici nam avut idiosincrazii, adică să spun că materia asta nu-mi place de niciun fel şi că n-o înţeleg.

„Dacă am chef să fiu actor, asta sunt“

Cum aşa?
Pentru că mi-am dat seama de lipsa de realism a unei cariere în domeniu. Şi pentru că, de fapt, pasiunea asta nu mi-a ocupat niciodată prea mult timp. Cred că mi-am mai dorit puţin în clasele I şi a II-a, dar apoi am pus la zid actoria. Eu gândeam aşa – dacă acum am timp şi chef să fiu actor, asta sunt. În schimb, amatorismul acesta nu mi l-am pierdut. Şi am avut o trecere prin gimnaziu şi prin liceu cu gândul că voi ajunge aviator, medic, silvicultor şi economist. Îmi găseam „carieră“ în ceva ce se întâmpla în săptămâna respectivă sau, în sfârşit, ţinea de anumite principii sau concepte pe care mi le asumam şi credeam că sunt de neatins.

 

CV De 25 de ani, în învăţământ

Numele: Adrian Titieni
Data şi locul naşterii: 6 iunie 1963, Bistriţa
Starea civilă: căsătorit, are doi copii
Studiile şi cariera:
- A absolvit, în 1988, cursurile Universităţii Naţionale de Artă Teatrală şi Cinematografică „I.L.Caragiale“, la clasa profesorului Mircea Albulescu.
- Din 1989 a fost şef al catedrei „Artei Actorului“ din UNATC.
- A fost director al Studioului Cassandra (din UNATC) în perioada 1999-2000.
- Este membru fondator al Fundaţiei Române pentru Educaţie şi Educatori.
- Pentru rolurile interpretat din filme şi din piesele de teatru, a primit numeroase distincţii: premiul Gopo în 2012 pentru cel mai bun actor, pentru interpretarea personajului Doctorului Crişan din filmul „Din dragoste cu cele mai bune intenţii“, premiul pentru cel mai bun actor la Festivalul Internaţional „GrandOff“, ţinut la Varşovia în 2010, pentru rolul din scurtmetrajul „Colivia“. A jucat, de asemenea, în filmul „Poziţia copilului“, care a primit trofeul „Ursul de Aur“ la Festivalul Internaţional de Film de la Berlin (2013).
-În 2004, a primit Medalia Meritul pentru învăţământ clasa I.
- Din 2012, este rector al UNATC din Bucureşti.
Locuieşte în: Bucureşti

În liceu, aţi urmat o clasă cu profilul matematică-fizică. Din generală aveaţi înclinaţii spre ştiinţele reale?
Nu pot să spun că mi-au plăcut în mod deosebit, dar nici invers. În şcoala generală, n-am avut preferinţe pentru un anumit obiect de studiu, dar nici nam avut idiosincrazii, adică să spun că materia asta nu-mi place de niciun fel şi că n-o înţeleg. Întotdeauna am avut note bune. Până în clasa a VIII-a am performat la câteva – matematică, istorie –, şi mergeam şi la olimpiade. Am fost premiant până în clasa a XI-a, că într-a XII-a am luat menţiune.

Ecosistemul pădurii şi prinsul fluturilor

Cu ce vă ocupaţi timpul liber?
Cred că eram destul de cuminţi în grupul nostru sau poate aşa am părea pentru generaţiile de acum. De exemplu, reţin serile când ne întâlneam în parc şi cântam la chitară – era foarte frumos. Uneori însă naivitatea noastră era dusă la extrem în sensul în care la ora 10.00 seara eram în casă, iar dacă se întâmpla să fie mai târziu de atât, puteam să credem că ne-am făcut de cap. Mai mergeam în Pădurea Codrişor de lângă oraş, iar de pădurea aceasta mă leagă o poveste foarte frumoasă.

Povestiţi-ne.
În liceu, profesoara de biologie ne punea să facem, în fiecare săptămână, pe un caiet, starea ecosistemului. Şi noi îmbinam plăcutul cu utilul. Acasă spuneam că mergem să ne facem lecţia la biologie, însă luam cu noi câteva sandvişuri, nişte suc, făceam un foc de tabără şi luam şi starea ecosistemului. Aveam un coleg, Doru Ruşti, care avea mereu o plasă de prins fluturi cu el. Indiferent de ce făceam noi, Doru îşi urma şi scopul lui – acela de a prinde fluturi. O pasiune care nu era neapărat declarată. Şi punea fluturii  într-un insectar, făcut dintr-o cutie de cămăşi ale tatălui lui. Ei, Doru a ajuns unul dintre cei mai importanţi entomologi din România. A lucrat până acum doi ani la Muzeul Antipa, iar colecţia lui de fluturi, care e naţională şi internaţională, este una dintre cele mai importante, comparabilă cu cea de la Muzeul Antipa.

Ţinta: ASE, Bucureşti

Aşa cum sunt profesori-model, aşa sunt şi colegi-model.
Absolut. Iar el a fost realmente un model pentru mine pentru că şi-a transformat acest hobby într-o profesie de credinţă, pe care o făcea cu un tip de abilitate pe care nici eu şi nici alţi colegi de-ai mei n-o aveam. Încerca să identifice specii de fluturi din tot felul de cataloage germane, engleze şi franceze, a învăţat sanscrita pornind de la fluturi, dar fără să resimtă un efort în acest sens.

Adrian Titieni, la finalul liceului, lângă a lui maşină mică
FOTO: Arhiva personală

Spuneaţi că, de-a lungul liceului, aţi optat pentru mai multe profesii. Aveaţi un plan sigur la finalul lui?
În clasa a XI-a, am considerat că ştiinţele economice sunt potrivite pentru cariera mea – de altfel, mama mea era un contabil respectabil – şi m-am hotărât să urmez Academia de Studii Economice.

Nota 10 pentru 10 poezii ştiute

Voiaţi la Bucureşti.
Da, fiindcă simţeam din ce în ce mai des şi acut că, oricât de interesantă ar fi fost viaţa mea în Bistriţa, îmi doream mai mult. Trăiam „drama“ faptului că locuiam într-un oraş de provincie din România asta mare şi visam la acea dimensiune împlinită, atât cât putea ea să fie, că eram totuşi într-un regim socialist.

Însă ASE n-a fost să fie. De ce?
În clasa a XII-a, aveam o profesoară de Tehnologia materialelor de construcţii, pe doamna Domniţa Petri, care  era absolventă de Energetică şi, în acelaşi timp, poet. La o festivitate a liceului – se împlineau 50 de ani de la înfiinţare – ea m-a văzut recitând o poezie, respectiv „Cetatea Neamţului“. M-a tras de mânecă şi mi-a spus că obligatoriu trebuie să dau la Teatru. Fac o paranteză: eu aveam această plăcere de a crea entertainment (n.r. – distracţie), aşa cum îl vedeam eu, şi recitam poezii. Asta cu atât mai mult cu cât am avut un profesor de Limba şi literatura română care te ierta de lecţia neştiută dacă învăţai 10 poezii pe dinafară. O poezie, un punct. Iar eu am ales calea asta – mi se părea mult mai simplă şi-mi făcea şi plăcere!

V-a pus pe gânduri, atunci, profesoara?
Cu siguranţă că a potenţat dorinţa mea veche şi m-am tot gândit. Am avut cu ea o discuţie cât se poate de serioasă. Mi-a spus că mă trimite la un regizor în Bucureşti care să mă evalueze. Mie mi se părea utopic, veneam din Bistriţa, nu ştiam pe nimeni în Bucureşti. Apoi îmi apăreau tot felul de obstacole legate de realismul situaţiei, de felul în care aş putea să le spun părinţilor şi cum m-ar înţelege, pentru că nici eu, de altfel, mă gândisem vreo clipă să mă duc către Teatru.

Cătălin Naum: „Mai vedem...“

Pesemne că pasiunea rămăsese vie. Ce-aţi făcut?
Am venit singur la Bucureşti, la evaluare. Asta se întâmpla în 1981. M-am întâlnit cu Cătălin Naum, care nu a fost deloc încântat de calităţile mele, lucru care m-a întristat. Mi-a zis: „Mai vedem...“. Mi-a spus o teorie frumoasă că important e să-mi doresc să fac meseria asta, dar că n-o să intru anul viitor: „Nu-i problemă, că mai sunt examene!“. Cătălin Naum m-a descurajat prin atitudinea lui, dar, în acelaşi timp, m-a încurajat şi mai mult. Probabil că ambiţia mea a fost legată de faptul că nu-mi venea să cred că n-o să pot reuşi în acest domeniu, care devenise, peste noapte, obiectivul meu.

Cu «Cetatea Neamţului» nu te prezinţi la examenul de admitere că a intrat înaintea ta altcineva şi a recitat-o foarte bine. Tu nu eşti nici moldovean, eşti ardelean, deci uit-o!

Şi aţi dat examenul.
Şi am intrat din prima. Imediat după examenul de Bacalaureat, am venit la Bucureşti şi m-am pregătit pentru admitere cu domnul Naum. Acum, sigur că aveam şi pregătirea mea în paralel, că el mi-a spus clar: „Cu «Cetatea Neamţului» nu te prezinţi la examenul de admitere că a intrat înaintea ta altcineva şi a recitat-o foarte bine. Tu nu eşti nici moldovean, eşti ardelean, deci uit-o!“. Eu o aveam la suflet pentru că o ştiam de mic. Îl văzusem pe Florian Pittiş recitând-o într-unul din spectacolele „Cenaclul Flacăra“ şi am învăţat-o şi eu apoi. Până la urmă, piesa mea de greutate de la admitere a fost chiar „Cetatea Neamţului“.

În piesa de debut „Harap Alb“ (cel cu barbă)
Cum a fost primul an de facultate? Un mediu nou, alte provocări…
Viaţa mea s-a schimbat foarte mult după ce am plecat din Bistriţa. După admitere, părinţii s-au obişnuit cu ideea, erau mulţumiţi. Însă dacă lumea din jurul meu era fericită, eu am descoperit o profesie despre care ştiam foarte puţine lucruri. Aveam şi alte obstacole – eram provincialul ajuns în Bucureşti într-o lume necunoscută, obiceiuri străine, relaţionare umană de neînţeles. La facultate, simţeam că nu fac destul, că, pentru lipsa mea de pregătire, ceea ce se întâmpla în şcoală era insuficient.

„Simţeam că mi-era greu, că nu ştiam, că nu puteam“

Totuşi, începuserăţi să jucaţi în piese de teatru. Era bine.
Şi aici era un soi de inadaptabilitate, legată de faptul că nu eram profesionalizat, nu mă bucuram de ceea ce făceam, nu ştiam cât de mulţumită era lumea de mine, dar simţeam că mi-era greu, că nu ştiam, că nu puteam. Poate că mi-am făcut mai multe probleme decât erau, dar toate acestea m-au dus într-un sentiment de însingurare şi de refuz al profesiei.

Cum aţi trecut peste acest sentiment?
În momentul respectiv, mă atrăgea psihologia. Şi am vrut să mă transfer la Facultatea de Psihologie. După un an de facultate la Teatru, voiam să mă fac psiholog! M-am întâlnit cu Mielu Zlate, care era decanul Facultăţii de Psihologie, şi care văzuse piesa Harap Alb, în care eu debutasem. Mi-a zis: „Adrian, eşti inconştient, eu te primesc, dar de ce vrei tu să fii un profesor de filosofie sau de psihologie într-o şcoală când ai o asemenea profesie minunată în faţă?“ . El nu mă înţelegea, eu nu-l înţelegeam. Părinţii s-au opus, mama se gândea ce o să le spună ea oamenilor? – vechea problemă. Nici facultatea nu voia să-mi accepte foarte uşor transferul. Până la urmă, am convins facultatea să mi-l acorde. M-am văzut din nou cu Mielu Zlate care, atunci când mi-a pus în faţă bibliografia pentru diferenţe, am zis că mă mai gândesc. Mama s-a liniştit între timp şi mi-a spus că „e viaţa ta, faci ce vrei, noi te susţinem“. Dintr-o dată, cu drumul liber şi cu bibliografia aceea în faţă, m-am gândit mai serios la această opţiune şi am ales să mă întorc pe scenă.

„Îmi place să fiu mai mult profesor decât actor“



În facultate, v-aţi simţit mai apropiat de un profesor anume?
În perioada când mă gândeam să renunţ, am relaţionat foarte bine cu Claudiu Bleonţ, care era realmente preocupat de probleme noastre, ale studenţilor. Erau profesori tineri pe atunci, Florin Zamfirescu, Gelu Colgeag, care avea un alt tip de abordare, şi la cursurile căruia abia aşteptam să ajung. Însă toţi profesorii au contribuit semnificativ la formarea mea. Şi mi-am propus ca, după fiecare întâlnire pe care am avut-o, să încerc să rămân cu un lucru. Asta se întâmplă şi acum. Sunt oameni cu care vorbesc foarte rar – mă refer la colaboratori – de la care am învăţat ceva. Pentru că nu se poate, dacă eşti atent, oricât de altfel ar fi celălalt, oricât de altfel ar opera în conţinuturi comune, să nu-ţi dea o lecţie de viaţă. Şi nu mă tem să spun cuvintele acestea mari. Nu cred să fi fost cineva care să mă inhibe sau să mă demoralizeze  – poate cel mult să mă aducă într-o stare de criză din care am ieşit puţin mai puternic. În acelaşi timp, lupt pentru condiţia profesorului ideal.

„Ar trebui să schimbăm raportul profesor-student“

Alături de colegii din filmul „Tinereţe înfrântă“, montat în Iugoslavia (dreapta jos)

Cum îl descrieţi pe profesorul ideal?
El trebuie să fie suportul, iar şcoala cadrul unde studentul poate să-şi găsească propria autenticitate greşind. Asta noi uităm. Că mediul şcolii îţi permite să greşeşti, deoarece consecinţele sunt minimale. Aici, în universitate, ne confruntăm cu ceva delicat. Şi cred că tot învăţământul se împiedică de asta, şi anume de accentul pe care îl pune profesorul pe El. Cu E mare. O personalitate, cu notorietate, cu renume, cu statut, cu dreptul de a putea decide dacă eşti sau nu talentat. O clipă dacă profesorul vine cu frustrările de acasă şi vrea să arate cât este de temut, îl va face pe student să fie inhibat. Şi atunci îi anulează creativitatea, inspiraţia, dorinţa de a face ceva. Asta e o problemă foarte mare. Să te întâlneşti cu el – poate un viitor Einstein, Marcel Iureş sau Gheorghe Dinică – şi să nu investeşti în el sau să nu te gândeşti câtă contribuţie poţi avea tu în dezvoltarea lui. Ar trebui să schimbăm raportul acesta dintre profesor şi student. Cred că noi, profesorii, trebuie să fim sub el, alături de el sau, eventual, în spatele lui, ca să-l putem împinge, vorba unui prieten. Să nu spunem, atunci când vedem ghinda, uite ghinda! Căci ea va fi stejar.

Aţi resimţit şi dumneavoastră aceste metehne atunci când eraţi student? Aţi rămas în facultate, ca profesor. Voiaţi să schimbaţi ceva?
Nevoia de a deveni profesor a fost un resort în faptul că erau multe momente când n-am fost înţeles, n-am fost ascultat, mereu lumea venea să mă copleşească cu „Ştiinţa“. Iar gândurile mele imediate mi le reprimam din pricina faptului că mă temeam să nu spun o prostie sau pentru că nu m-aşteptam că pot fi înţeles. Or, studenţii trebuie lăsaţi să se manifeste cu toate ale lor. E greu să te pui în mintea adolescentului – mi-am propus, înainte să fiu părinte, să nu uit să mă pun în locul copiilor mei. Nu mai pot! E foarte complicat exerciţiul – să mă gândesc oare ce şi cum gândeam eu la 13 ani? Abilitatea specifică pentru arta actorului e să înveţi să te pui în condiţia celuilalt – pentru că acesta e primul pas către alteritate şi către caracter. Dar poate fi aplicat şi în sfera educaţională. Ce-şi doreşte studentul? Aberaţii, domnule! Da, sunt aberaţii conexe vârstei. Din multitudinea lucrurilor pe care şi le doreşte, ce ţin de vârstă, experienţă, viaţă, profesorul le poate redimensiona.

O cărămidă la încrederea în sine

Spuneţi că, prin comunicare şi empatie, studentul poate fi direcţionat pe o cale bună?
Care să-i fie lui potrivită. Păi, dacă o să-i tot repeţi „Nu-ţi dori asta că e inutil“, „Nu face asta că e drum închis“, o să te urască în secunda următoare. Mai degrabă îi potenţezi dorinţele lui punând accente: „Aici sigur poţi merge înainte“, „Aici sigur vor avea eficienţă şi vor da roade pe care le vei resimţi“. Ce e mai frumos ca dintr-o şedinţă de 10-15 minute să simţi că ai dobândit o abilitate? Nu că ai dobândit „Ştiinţă“ pe care o pui într-o cutiuţă numită memorie. Teoria o găseşti şi pe internet, până data viitoare o uiţi. Dar când poţi să faci ceva anume, când îţi asumi, e altceva – e prima cărămidă la încrederea în sine. Indiferent despre ce profesie vorbim.

Din ce îmi spuneţi, am impresia că vorbiţi şi gândiţi mai mult din perspectiva unui profesor decât cea a unui actor.
E adevărat. Dacă punem în balanţă cele două profesii, cred că atârnă mai greu cea de profesor. Îmi place să fiu mai mult profesor decât actor. Totuşi, ele trebuie făcute împreună. Cred că un profesor devine invalid imediat după ce îşi pierde abilităţile de a profesa.

Studenţii pe care te poţi baza

Dacă ne gândim la faptul că absolvenţii UNATC întâmpină greutăţi în a-şi găsi de muncă, când credeţi că ar trebui susţinuţi mai mult studenţii: în timpul facultăţii sau după facultate?
În primul rând, cred că studenţii se susţin singuri. Ecuaţia reuşitei în domeniu nu e doar legată de talent. Implică un complex de cunoscute şi de necunoscute, respectiv dedicaţie, abnegaţie, răspuns cu solicitudine la unele provocări etc. Spun că se va susţine singur pentru că un student, după anul I, se redimensionează în ochii tutorelui. Oricât ar fi el de talentat, este important şi să-şi respecte profesia, să vină la cursuri şi să nu fie recalcitrant. În funcţie de comportamentele studenţilor săi, un profesor îşi dă seama – iertaţi-mi expresia – pe cine se poate baza. Însă, atenţie!, nu e vorba de obedienţă, de genul „da, maestre, cum spuneţi dumneavoastră, maestre“, pentru că nu cred în asta. Spun doar că studentul îşi face singur, din timpul facultăţii, un CV care-l va recomanda mai târziu. Pentru că şi meşterul care vine şi-ţi lucrează acasă şi creează mulţumire, va fi recomandat obligatoriu. Însă e nevoie de susţinere atât în facultate cât şi după facultate. Mai ales după, pentru că vremurile sunt grele.

„În domeniul educaţiei, nu ar trebuie să existe culoare politică“

Pe lângă experienţa actoricească şi profesorală, aţi lucrat şi în departamentul de Relaţii Publice al Preşedinţiei României, în perioada ’96-’97. Cum a venit propunerea?
Relaţii cu publicul! Aşa am crezut şi eu iniţial, nefăcând diferenţa de nuanţă între cele două. Eram convins că, datorită abilităţilor mele specifice profesiei, la Relaţii Publice m-aş fi priceput. În fine, nu am făcut parte niciodată dintr-un partid politic. În schimb, am avut simpatii faţă de cei care aveau o privire coerentă legată de ce se întâmplă cu devenirea noastră politică, socială, culturală, indiferent din ce partid au venit. Mi s-a propus, prin diverse relaţii, şi am accept



Scenarii de teatru şi de film, la vârful ţării

Cu ce vă ocupaţi acolo?
Am avut o experienţă absolut extraordinară. Primeam o mulţime de solicitări de la oameni care aveau tot felul de nevoi, oameni care voiau să ajungă la preşedinte, oameni care voiau să schimbe lumea! Veneau cu propuneri strategice pentru politicile naţionale sau cu probleme legate de buteliile de acasă sau de calul furat de vecini. Unii susţineau că aveau cheia intrării în NATO, alţii scriau că „economia României se poate pune pe picioare în numai două luni. Vă rog să-mi mijlociţi o întâlnire cu preşedintele României!“, o altă doamnă solicita să-i luăm pensia de ajutor social pentru că i-o cheltuieşte altcineva. Oameni! Iar noi trebuia să le răspundem şi, dacă puteam, să le rezolvăm aceste necazuri. Multe erau legate de legislaţie, nu ne priveau în niciun fel. Dacă aş fi ştiut atunci să iau notiţe, s-ar fi născut scenarii multiple de teatru şi de film cu izul dramei pornind din neînţelegerea regulilor, ale procedurilor, ale legislaţiei. Şi din obsesiva nevoie a oamenilor de a ajunge în vârful piramidei pentru că ştiu că acolo se poate rezolva orice.

Nu e al nostru, „îl dăm deoparte“

De ce aţi renunţat? Era „prea“ mult?
Simţeam că sunt foarte aglomerat. În plus, neglijasem activitatea profesorală şi am vrut să revin la catedră. Poate şi „dezamăgirea“ faptului că am crezut că departamentul era de Relaţii Publice şi s-a dovedit a fi o provocare care m-a scos din sfera abilităţilor mele… (râde)

Nu am făcut parte niciodată dintr-un partid politic. În schimb, am avut simpatii faţă de cei care aveau o privire coerentă legată de ce se întâmplă cu devenirea noastră politică, socială, culturală, indiferent din ce partid au venit.

Totuşi, aţi revenit în politică, de data asta pe un subiect pe care îl stăpâniţi: educaţia. Aţi fost consilier de stat în cadrul guvernului Tăriceanu pe probleme de educaţie.
Din 2007. O colaborare bună în Cancelarie în tot ce a însemnat factori decizionali. Pe de-o parte, m-am bucurat să iau parte la proiecte care s-au realizat atunci; spre exemplu, mărirea cuantumului bursei Fulbright pe care România o acorda studenţilor – o intenţie a actualului ministru Remus Pricopie. Au fost acordate premii pentru cultură şi artă în valoare de câteva mii de euro, sau evenimente realizate cu ICR-ul din SUA. Pe de altă parte, au existat şi proiecte care au rămas pe foaie. S-au fracturat cum se întâmplă de fiecare dată atunci când se schimbă oameni sau culoarea politică din vârf. În domeniul educaţiei, nu ar trebuie să existe culoare politică. Cred că e păcat ca într-un domeniu al armistiţiului general, cum e educaţia, aceste lucruri să fie invalidate doar pornind de la ideea că „nu e al nostru, îl dăm deoparte“. Ce contează? Măcar în acest domeniu să avem un parteneriat, să preluăm ce se întâmplă bun şi să-l continuăm. Cred că la coloana asta vertebrală a societăţii care adună structura, strategia şi politicile învăţământului ar trebui ca lumea să se reunească indiferent de cât suntem de albi, roşii sau verzi şi să spunem că ai noştri copii merită o viaţă mai bună.

Dacă suntem tot la capitolul politică, deputatul PSD Victor Cristea întreba retoric ieri (n.r. – 24 septembrie), într-o şedinţă parlamentară, dacă nu cumva filmul „Poziţia copilului“, în care jucaţi şi dumneavoastră, a fost premiat „pentru că se doreşte denigrarea poporului român“? Era indignat de limbajul licenţios folosit, de obscenităţi…

E delicat, dacă nu ai pasiune sau competenţă, să emiţi opinii despre un anumit lucru. Şi noi asta facem – emitem opinii despre orice. E un drept fundamental al omului. Opinia deputatului despre film ar putea să fie într-un fel, printr-o analogie, opinia unui secretar de partid care a văzut un cadru dintr-un film celebru românesc cu porumbul la pământ. Şi a spus: „Nu ne reprezintă!“. Sigur că subiectul acelei secvenţe era cu totul altul şi a spus să tăiem secvenţa chiar dacă era importantă, pentru că recolta noastră de porumb sau imaginea legată de agricultură era invalidată de această parte. Poate nici eu sunt de acord  cu înjurăturile în film, în general. Nu cred în estetizarea gratuită a comunicării. Însă, dacă aceste înjurături sunt motivate – iar, din fericire, în „Poziţia copilului“sunt –, nu cred că este nicio exagerare. Ştiţi ce se întâmplă? Eu cred că foarte multă lume e de acord cu deputatul. Şi asta face să fim într-o mare criză şi să certificăm faptul că nimeni nu e profet în ţara lui.

Acest articol a fost publicat în „Weekend Adevărul“

citeste totul despre: