Hamlet - o lume umbrită de fantoma morţii

Precum în multe alte montări anterioare, acţiunea din spectacolul cu piesa „Hamlet“ regizat de Dragoş Galgoţiu, spectacol de puţină vreme intrat în repertoriul curent al Teatrului „Odeon“, se petrece într-un teritoriu numit generic, convenţional, Danemarca. De aici, socot, şi „imprecizia“ deliberată a costumelor create de Lia Manţoc, costume pe alocuri niţeluş bizare.

Acţiunea se petrece, de asemenea, într-un timp care scapă voit determinării clare.Avem de-a face, aşadar, cu un Hamlet atemporal, doar două lucruri fiind sigure în spectacol şi vădit preocupante pentru regizor. Mai întâi fermitatea, duritatea regimului dictatorial care nu mai încape nici un dubiu că s-a instaurat definitiv, îndată după moartea bătrânului Rege Hamlet. De aici, probabil, ideea decorului rece, metalic, creat de Andrei Both, decor trimiţând clar cu gândul la un spaţiu al caustrării. Din care nimănui nu îi mai este îngăduit să plece. Singura libertate fiind aceea de a fi expulzat din ţară din dorinţa, din interesul pervers şi din ordinul mişel al noului rege, Claudius.

De aici mulţimea oamenilor în negru, unii cu meloane, mişunând, precum în spectacolele lui Silviu Purcărete, bezmetici printr-o lume deliberat ceţoasă, şi nu doar din punct de vedere meteorologic. O lume ale cărei rosturi se vor preciza în clipa în care acţiunea spectacolului se mută de pe scena Sălii Mari a Teatrului în aceea a Sălii Studio. Acolo unde se va petrece scena groparilor, dar, mai ales, secvenţa duelului dintre Laertes (Vlad Bîrzanu) şi tânărul Hamlet. Devenit obligatoriu, inexorabil, o veritabilă condamnare la moarte hotărâtă şi aceasta de acelaşi Claudius (Marian Ghenea). Şi tot acolo se va desăvârşi, va dobândi precizări definitive, tragice deopotrivă, cea de-a doua idee a spectacolului. Aceea a inexorabilităţii morţii.

Costumele personajelor vor fi, rând pe rând, murdărite de noroi, indiciu limpede că viaţa celor care le poartă a ajuns la termen. 

De moarte nu scapă, în spectacolul lui Dragoş Galgoţiu, nici măcar noul stăpân al sus-menţionatului teritoriu generic, Fortimbrans (Ioan Bătinaş). Moartea e profeţită de Osric (Marian Lepădatu) şi de cei doi gropari (Irina Mazanitis şi Alexandru Lazăr) care, înainte de ceremonia funerară prilejuită de moartea Ofeliei (Ioana Bugarin), filosofează despre viaţă, moarte, sinucidere. Totul rămânând, în cele din urmă, în stăpânirea şi supravegherea personajului inventat de regizor, numit generic Femeia în roşu (Mădălina Ciotea), aflat în distribuţie complementară cu un alt personaj creat tot de Dragoş Galgoţiu, Amy (Diana Gheorghian).

Marea problemă, având în vedere soluţia finală la care recurge regizorul, este cine va mai spune lumii întregi povestea „tristului prinţ al Danemarcei“. Ion Caramitru, magnificul protagonist al spectacolului creat în 1985 la Teatrul „Bulandra“ de regretatul Alexandru Tocilescu, îmi povestea că, la un moment dat, în cursul repetiţiilor, şi marele regizor intenţiona să îl „omoare“ pe prietenul lui Hamlet. În cele din urmă, nu a făcut-o, tocmai fiindcă şi-a pus şi nu a găsit răspuns la această întrebare.

În cazul spectacolului lui Dragoş Galgoţiu, soarta lui Horatio este încă de dinainte pecetluită. Pur şi simplu personajul nu există, cu toate consecinţele, bune sau rele, care derivă dintr-o atare decizie. Cam împotriva textului. Nu singura, de altfel. Însăşi moartea lui Polonius, parcă mereu pradă alcoolului, cu vorba mereu uşor împleticită (cel puţin aşa îl joacă Valentin Popescu, se petrece din cauze nu tocmai clare ori nu insuficient vizualizate ori nu îndeajuns făcute perceptibile.

La început, după intro-ul muzical făcut de Amy, îl vedem pe tânărul Hamlet (o apariţie ea însăşi cu un oarecare şi binevenit cuantum de straniu, amplificat pe parcurs de titularul rolului, Eduard Trifa), obosit, plictisit, nervos, jucându-se cu telecomenzile aparaturii audio-video care îi împânzesc încăperea. Îndată după scena înmormântării, în intimitatea camerei lui Hamlet, pătrunde fantoma bătrânului rege Hamlet, jucată de acelaşi actor care îl interpretează pe Claudius  Cu costumul murdar de tină.

De aici încolo, totul se scurge previzibil, linear, regizorul nereuşind să ne provoace cine ştie ce mari surprize. Doar să ne spună clar povestea. În cadrele normalităţii evoluează şi Gertruda (Ana-Maria Moldovan), scena actorilor este jucată doar pe jumătate, fără sfaturile date acestora de regizorul Hamlet, nici reacţiile Curţii ori ale lui Claudius nu sunt din cale afară de pronunţate. Rosencrantz şi Guildenstern (Alin State şi Cezar Antal), se remarcă mai curând prin detaliile de costum, în limitele normalităţii evoluează şi Relu Poalelungi (Reynaldo).

 Îmi recunosc subiectivitatea. Şi afirm că, dacă spectacolul cu Hamlet de la Odeon are pentru mine importanţă este fiindcă atrage atenţia asupra unui actor. Acesta este interpretul lui Hamlet. Foarte tânărul Eduard Trifa. Care a intrat în rol în ultimele trei-patru săptămâni de repetiţii, care are charismă, forţă, emoţie, care printr-o atitudine exemplară şi-a atenuat aproape până la dispariţie problemele de emisie a sunetului şi de pronunţare a vocalelor. Hamlet de la Odeon anunţă: S-a născut un actor. Se naşte o vedetă.