FOTO Un ecou la anul Caragiale

Ar fi complet deplasat să îi reproşăm Teatrului “Regina Maria” din Oradea că, montând doar acum un spectacol inspirat nu numai din schiţele (aşa cum glăsuiesc afişul şi micuţul caiet de sală), ci şi de momentele şi de piesele lui Nenea Iancu, ar fi ratat prezenţa la marele festin reprezentat de anul Caragiale şi că acum ar culege doar resturile.

Am fi contrazişi, în primul rând, de “adevărul istoric” căci e o realitate incontestabilă că Teatrul orădean a înscenat exact la vremea potrivită Scrisoarea pierdută. Că spectacolul care a avut premiera chiar înainte de declanşarea iureşului aniversar (1 decembrie 2011) nu a fost deloc o izbândă şi că nu se mai joacă, în principal tocmai din acest motiv, e altă poveste. În al doilea rând, cred că nu e niciodată nepotrivit, niciodată anacronic, niciodată deplasat un spectacol care să aducă pe scenă scrierile geniului tutelar al comediei româneşti.

Problema e cum procedăm când plănuim o atare readucere. Spectacolul La, Iunion, birjar! se doreşte unul de tip cabaret. Adică o succesiune de momente vesele, de muzică şi de dans. Substanţa textuală pentru momentele vesele ar fi urmat să fie furnizată de recursul la scrierile lui Caragiale, cea muzicală, în principal, de cântecele Mariei Tănase, completate de alte melodii din Bucureştiul de odinioară, iar cea coregrafică de dansuri de tot felul, de la french-cancan la tango şi de la jocuri populare româneşti la dansuri ţigăneşti. Succesiunea cu pricina, coordonată regizoral de Daniel Vulcu, are o oarecare coerenţă, din păcate neîndustulătoare, în pofida faptului dar şi deoarece nimeni nu îşi revendică statutul de autor al scenariului spectacolului. Deşi tare ar mai fi fost nevoie de aşa ceva. Şi aceasta din mai multe motive.

Un scenarist ar fi ştiut ce şi cum să facă cu textele lui Caragiale. Ele sunt actualizate, modificate, adaptate, deviate, interpolate într-un chip care tare mă îndoiesc că ar fi fost pe placul lui Moş Virgulă. Poate că acelaşi scenarist ar fi atras atenţia şi că respectivele texte sunt jucate câteodată prea apăsat, prea colorat, prea lăbărţat şi excesiv de zgomotos. Colaborând cu regizorul, scenaristul sau, mă rog, dramaturgul cum se zice acum, ar fi băgat de seamă, cred, că, oricât de mare e bucuria reîntâlnirii cu Ana Maria Georgescu, câştigătoarea trofeului Mamaia 2001, cântecul Ochii tăi, altminteri bine primit de public, nu prea se potriveşte cu contextul. La fel cum nici dansul popular românesc, dar parcă încă şi mai vârtos dansul ţigănesc nu ar fi avut ce căuta în respectivul context şi nici în teatralul Iunion  modern, creat pe scenă în principal de tinerii componenţi al trupei, de regizor şi de decorul bogat al Vioarei Bara.

Altminteri, se vede cu ochiul liber că actorilor le-a făcut plăcere să lucreze la spectacol, le place şi să îl joace, că spectatorii agreează reîntâlnirea cu Caragiale (se vede şi că unii fie l-au uitat, fie nu l-au ştiut niciodată), dar şi cu melodiile cântate nu doar de Ana Maria Georgescu, ci şi de Dorin  Griguţă şi de Marcel Mârza şi cu numerele de magie ale cuplului Eduard şi Bianca. Se vede şi că sala e plină, ba chiar că e nevoie de scaune plasate pe interval.

Am formulat de-a lungul timpului nenumărate rezerve la adresa managementului şi a strategiilor repertoriale agreate de directorul Daniel Vulcu. Nu am făcut decât să fiu consecvent, aplicându-i lui Daniel Vulcu exact aceeaşi măsură pe care am aplicat-o şi la adresa managementului practicat de Elvira Platon Rîmbu. Am criticat, adesea dur, dar am şi observat că, din cine ştie ce motive, s-a mai întâmplat ca proiectele importante, de adevărată anvergură culturală, pe care acelaşi Daniel Vulcu le-a sprijinit cu generozitate, făcându-se luntre şi punte spre a le găsi finanţare, chiar dacă actorul Daniel Vulcu nu a fost parte din ele (iar cine cunoaşte teatrul şi din culise ştie despre ce vorbesc), să nu dea satisfacţie. Semn că în teatru construcţia sau reconstrucţia durează mult.  Nu se poate acum să nu remarc că, în calitate de director, Daniel Vulcu a izbutit ceea ce nici unul dintre predecesorii lui post 1989 nu a reuşit. A readus publicul la teatru. Sălile sunt pline şi asta nu se întâmplă doar cu ocazia premierelor. Sunt pline nu fiindcă ar fi aduşi acolo spectatori (elevi) cu de-a sila. Maturii au revenit în forţă, cum se spune, precum odinioară. Ceea ce nu e nicidecum puţin lucru.     

Teatrul Regina Maria din Oradea- LA IUNION, BIRJAR! după schiţele lui I.L.Caragiale;

Regia artistică: Daniel Vulcu;

Scenografia: Vioara Bara;

Dirijor: Eduard Albina;

Coregrafia: Baczó Tünde;

Interpretează: Andreea Gabor, Georgia Căprărin, Dania Ţincă, Denisa Vlad, Corina Cernea, Ion Abrudan, Alina Leonte, Mirela Lupu, Alexandru Rusu, Petre Ghimbăşan, Pavel Sîrghi, Sebastian Lupu, Răzvan Vicoveanu, Daniel Vulcu, Alin Stanciu, Andrei Gliga, Eugen Neag şi Radu Tudor;

Cu participarea extraordinară a soliştilor Ana Maria Georgescu, Dorin Griguţă şi Marcel Mârza şi a magicienilor Eduard şi Bianca;

Dansatori: Roxana Sălăgean, Ioana Laza, Andrada Ciocan, Lavinia Mocanu, Daniel Titi Sandro, Mircea Dărăban, Călin Covaciu, Florian Adameţ;

Data reprezentaţiei: 31 mai 2013