Aşa stau lucrurile îndeosebi în cazul vodevilului despre care foarte multe cronici ne amintesc că este socotit un strămoş, formal sau informal, al teatrului absurdului. Poate că cel mai evident exemplu în sprijinul acestei idei este deja clasicizata Cântăreaţă cheală a lui Ionesco.

Alegând să monteze Puricele în ureche, celebrul vodevil din 1907 al lui Georges Feydeau, transpus de două ori, în 1914 şi în 1960, în limbaj cinematografic şi în 1997 într-un telefilm, Horaţiu Mălăele a optat pentru operaţia inversă, explorând originile genului. Făcând o mini-operaţie de arheologie şi antropologie teatrală. Relevând origini ce se găsesc, desigur, în commedia dell’arte, la rându-i preluată, ca şi surata ei, commedia sostenutta, de Molière, în nenumăratele şi etern savuroasele lui comedii, dar şi de Corneille, nu doar în celebra Iluzie comică, ci şi în alte texte nu numai mai puţin cunoscute ori jucate, ci şi mai puţin realizate esteticeşte. Iar cum cele mai multe scrieri aparţinând strămoşilor vodevilului se petreceau la Veneţia, acţiunea încurcată şi substituirile de persoane fiind stimulate de specificul carnavalului, acelaşi Horaţiu Mălăele a preferat să transfere acţiunea Puricelui în mirificul oraş. Drept pentru care a rebotezat piesa lui Feydeau La Pulce şi a schimbat în consecinţă numele personajele. Mălăele a transferat textul, să recunoaştem că a făcut-o destul de timid şi indecis, în registrul teatrului în teatru. I-a adăugat muzică, chemându-l pentru aceasta în ajutor pe Vlaicu Golcea care a compus un cor de final, şi dans, apelând la ajutorul coregrafului Florin Fieroiu. Izbutind astfel să facă un spectacol care să nu fie acuzat de „poliţia teatrală” în condiţia căreia se complac unii critici care văd şi acolo unde nu e cazul copy paste-­uri, de practici socotite ilicite. Aceasta fiindcă acelaşi Horaţiu Mălăele a mai montat prin 1993 acelaşi text la Teatrul „Nottara”. Un spectacol în care a şi jucat şi care i-a adus un premiu de interpretare pe vremea când Festivalul Naţional de Teatru se mai numea încă „I. L. Caragiale” şi avea un caracter competitiv.

Sincer, nu ştiu dacă Horaţiu Mălăele a procedat chiar foarte bine făcând toate acestea. Nu ştiu dacă nu s-a complicat inutil tot la fel cum nu mi-e foarte clar dacă nu cumva a complicat la fel de inutil acţiunea din spectacol. Impresia mea e că piesa lui Feydeau e oarecum sufocată de toate aceste metamorfoze de care pur şi simplu nu avea nevoie. Tocmai din motivul că vodevilul în cauză place şi place încă şi mai mult în clipa în care dispune de o distribuţie adecvată care îşi ia misiunea în serios. Reuşind să provoace râsul sănătos, negrosier al spectatorilor, dar şi mirarea acestora. O mirare determinată de măiestria cu care fiecare actor în parte trece de la o situaţie la alta, de la o ipostază la alta, devine ba păcălit, ba păcălitor.

Spectacolul de la Teatrul de Comedie din Bucureşti are atuul unei foarte bune distribuţii. Şi cum ar putea oare să fie altfel când capete de afiş sunt Ştefan Bănică, Emilia Popescu, Gabriela Popescu, Valentin Teodosiu, Gelu Niţu şi Şerban Georgevici, actori care trec cu bine peste toate întâmplările buclucaşe în care cad personajele ce le-au fost încredinţate? Ba chiar şi peste complicaţiile aduse de adaptarea lui Mălăele. Cum ar putea să fie rău când tinerii şi foarte tinerii Alexandru Bogdan, Bogdan Mălăele. Bogdan Cotleţ sau Dan Rădulescu se dovedesc şi ei foarte bine pregătiţi şi antrenaţi, făcând faţă cu succes dificultăţilor deloc puţine şi nicidecum minore specifice vodevilului? Când deţinătorii rolurilor episodice –Delia Seceleanu, Gheorghe Dănilă, Ruxandru Grecu, Simona Popescu, Rădiţa Roşu, Domniţa Iscru, Bogdan Ghiţulescu au la rându-le evoluţii meritorii? Care precum cele ale protagoniştilor sunt sigur că vor dobândi un plus de ritm, de vervă, de concentrare pe măsură ce montarea se va rula. Atunci când unii dintre actori, poate prea tributari modelului Mălăele vor ieşi de sub presiunea acestuia. Unde mai pui că decorul gândit de Lia Manţoc şi costumele create de Anca Răduţă sunt, la rând-le, exact ceea ce trebuie.

În La Pulce, Ştefan Bănică poate fi văzut în dublu rol. E, pe rând, Alfonso Bursuco di Pomodoro şi Pulcinella. Un „pe rând” care e pe punctul de a deveni câteodată aproape „simultan”. La un moment dat, spre final, trecerea e atât de rapidă încât o spectatoare aflată în imediata mea vecinătate a exclamat „cum Dumnezeu?”. O exclamaţie care face mai mult, poate, decât cinci cronici, oricât de bine şi de savant ar fi scrise ele.

Teatrul de Comedie din Bucureşti-LA PULCE după PURICELE ÎN URECHE de Georges Feydeau;

Traducerea şi adaptarea: Horaţiu Mălăele;

Regia: Horaţiu Mălăele;

Decor: Lia Manţoc;

Costume: Anca Răduţă;

Muzica: Vlaicu Golcea;

Mişcarea scenică: Florin Fieroiu;

Cu: Ştefan Bănică, Emilia Popescu, Gabriela Popescu, Valentin Teodosiu, Gelu Niţu, Şerban Georgevici, Bogdan Mălăele, Dan Rădulescu, Delia Seceleanu, Gheorghe Dănilă, Bogdan Cotleţ, Ruxandra Grecu, Simona Popescu, Rădiţa Roşu, Domniţa Iscru, Bogdan Ghiţulescu;

Data premierei: 15 octombrie 2015