Cronică de teatru: Realităţi şi premoniţii
0Atât prima cât şi cea de-a doua parte a spectacolul cu piesa Din adâncuri (La fund sau, cum sună titlul împământenit în spectacologia românească Azilul de noapte) încep cu câte un prolog-monolog rostit cu cortina pe jumătate trasă.
Ridicată doar atât cât să ne permită să vedem numai picioarele celor ce îşi duc zilele şi cărora viaţa a ajuns să li se pară prea lungă în spaţiul “afacerii hoteliere” a lui Mihail Kostîlov, afacere administrată dur, cu mână forte de el, dar mai cu seamă de soţia lui, Vasilisa.
Ambele monologuri sunt rostite de un personaj cu ochelari, costumat în iepuraş. Ni se vorbeşte mai întâi despre existenţa unei posibile ţări a dreptăţii, mai încolo despre naşterea unei credinţe noi. O credinţă care, în 1902, atunci când Maxim Gorki a scris piesa (deci înainte ca Rusia să devină ţara sovietelor, dar şi înainte ca dramaturgul să întreţină raporturi extrem de complicate, uneori de-a dreptul greu de desluşit cu reprezentanţii Puterii roşii, la fel cum li se va întâmpla şi altor artişti, de la Bulgakov la Meyerhold şi de la Sostakovici la Prokofiev) putea să fie una chiar justificată, deloc oportunistă, într-un mai bine posibil.
Luka în bătaia puştii
Atunci când cortina se va fi ridicat pe deplin şi după ce îi vom fi cunoscut pe unii dintre pensionarii azilului, ne vom lămuri cine e respectivul Iepuraş. E nimeni altul decât Luka, noul pensionar al stabilimentului. “Profesionistul minciunii consolatoare”, aşa cum e el caracterizat într-un curs universitar apărut la Bucureşti la începutul anilor ’80 (cf. Istoria teatrului universal, vol. al II lea, EDP, 1982), omul bun, înţelegător, singurul înzestrat cu compasiune pentru suferinţa altora, aşa după cum îl arată spectacolul Companiei “Tompa Miklós”, regizat de Keresztes Attila.
El e cel ce va alina ultimele ore de suferinţă din viaţa Annei, tot el e cel ce va încerca să medieze conflictele gata- gata să se încheie printr-o încăierare din azil, el se va strădui să îi insufle un dram de încredere în sine şi în viaţă Actorului, el va fi căutat cu disperare peste tot, prin toate cotloanele de fostul interpret al Groparului din Hamlet, el va fi răpus de un glonte, anunţând astfel încă o moarte. Aceea a celui pe care îl amăgise cu existenţa unui spital gratuit destinat dezalcoolizării, a celui ce crezuse cel mai mult în el.
Mărturisesc că decizia regizorului de a-l particulariza astfel pe Luka, de a arăta în acest chip că el e un om bun, că e altfel, că altfel fiind devine o victimă sigură, metaforizarea şi transformarea într-un simbol explicit a personajului, dar şi modul în care, în conformitate cu opţiunea regizorală, l-a interpretat pe Luka actorul László Csaba, mi s-a părut de la început derutant. Am rămas cu această impresie până la sfârşitul reprezentaţiei. Opţiunea în sine mi se pare însă singura greşeală majoră ce poate fi imputată spectacolului.
Altminteri, acesta e unul bun, echilibrat, beneficiind de un decupaj textual şi de o dramaturgie ireproşabile (aici cred că Keresztes Attila împarte meritele cu foarte tânărul Csép Zoltán, recomandat de caietul de sală drept asistent de regie, dar pe care eu îl cunosc în ipostaza de dramaturg, în sensul german al conceptului, şi nu un dramaturg oarecare, ci unul cu adevărat performant încă de acum vreo doi ani, de la spectacolul cu Platonov). De un decor, semnat de Fodor Viola, şi de nişte costume foarte inspirate, datorate Biancăi Imelda Jeremias. De un spaţiu sonor fără cusur, în care acordurile muzicale executate la pian de Baron se amestecă cu ceea ce se aude din off (autor: Boros Csaba). O muzică bizară, amestecată, când melodioasă, când dizarmonică. Şi, mai presus de toate, de o distribuţie căreia cu greu i-ai putea găsi vreun cusur.
Spaţiul şi pensionarii lui
Azilul e un fost palat ori poate fi casa degradată a unui om odinioară cu stare. Transformată în sursă de bani de Kostîlov. E o încăpere uriaşă, străjuită de porţi imense ce nu permit pătrunderea luminii. Care nu îngăduie ieşirea adevărată decât prin moarte. De fapt, porţile acelea se vor deschide doar când din azil vor ieşi pentru totdeauna de pe scena vieţii Luca şi Actorul.
E o clădire parţial inundată, şi în acest mod marcându-se condiţia personajelor, o condiţie căreia îi dă expresie replica trăim cu toţii ca aşchiile pe o apă. Unii dintre pensionarii “hotelului”, aşa cum e Baronul, căruia interpretul său, Bokor Barna, îi surprinde subtil eleganţa trecută, dar şi absenţa de a vedea ceea ce se întâmplă aievea în jurul său (de aceea, poate, uneori poartă ochelari ca de orb) nu vor să îl mai părăsescă vreodată. Baronul s-a refugiat în exerciţiile muzicale de la pian şi, câteodată, în alcool.
Beat îşi va rosti binecunoscutul monolog şi Satin (Galló Ernö). Vaska Pepel (Korpos András), bărbat încă frumos, dorit de femei, gata chiar să îşi vândă farmecele masculine nevroticei, istericei, şiretei Vasilisa (Gecse Rámona), în speranţa vieţii mai bune pe care i-o va asigura aceasta după moartea lui Kostîlov (Gáspárik Attila), deşi e limpede că o iubeşte pe Nataşa (Meszáros Ibolya), vrea să se ascundă încă şi mai în adâncuri, aşa că locul lui de dormit e un dulap. Un dulap sau un viitor sicriu? Vaska aproape că se lase posedat de Vasilisa, la scena lor de sex asistând mai întâi rece, impasibil, apoi tot mai copleşit de durerea de a se vedea trădat Kostîlov (Gáspárik Attila).
Alioşa (Bartha László Zsolt) se va lăsa sedus, mai exact spus, cumpărat de Kvaşnia (Nagy Dorottya), pregătindu-se să fie viitorul Vaska. Unii dintre locatarii azilului mai speră să îşi găsească ceva de lucru ori chiar pleacă la muncă. La ceea ce azi se cheamă un job temporar. Sau se fac că pleacă. Aşa e Medvedev (Tollás Gábor), aşa e Kleşci (Meszési Oszkár). Bubnov (Őrdög Miklós Levente) aspiră să intre şi el în aristocraţia azilului. Se vrea filosoful existenţialist, cum îl numea în 1975, la prima repetiţie a extraordinarului său spectacol de la Bulandra, Liviu Ciulei. Asta în vreme ce Satin ar fi filosoful sceptic, iar Luka, filosoful idealist.
Aici, în spaţiul azilului, dau semne că s-au născut unele dintre personaje. Aici va naşte prostituata Nastia (Varga Andrea). Aici va muri Anna (Tompa Klára). Se va sfârşi pe pianul Baronului, vegheată de Luka, în vreme ce Actorul (Bányai Kelemen Barna) va rosti cu înfiorare celebrul Să mori, Să dormi din Hamlet, unul dintre cele mai frumoase, mai puternic dătătoare de emoţie momente din spectacol. Partea finală a reprezentaţiei e marcată de prezenţa magnetizantă a personajului, dar şi a interpretului acestuia. Care şi până atunci a oferit o lecţie de actorie prin felul în care a desenat tribulaţiile bahice ale Actorului. Care se agaţă de iluzoria prezenţă a lui Luka precum viitorul înecat de paiul socotit salvator.
Coboară pe urmă în sală, îl caută disperat printre spectatori. Poate că şi-ar putea afla scăparea în artă, prin teatru. Nu mai are forţa, nu mai are mintea, nu mai are capacitatea de a face asta. Prin teatru nu îi mai rămâne decât să îşi găsească moartea. Nu, el nu se va pregăti pentru moarte spălându-şi trupul, aşa cum se întâmpla, dacă îmi amintesc bine în spectacolul lui Liviu Ciulei amintit mai sus, aşa cum a făcut deţinătorul de atunci al rolului, Ion Caramitru. Bányai Kelemen Barna îşi va pune masca de clovn, va privi, pătrunzător, cu insistenţă, sala şi se va agăţa de funia dinainte pregătită.
Se naşte o vedetă
Aşa după cum spuneam mai adineauri, toţi interpreţii sunt foarte buni, Keresztes Attila, iniţial actor de profesie, dovedind că ştie să lucreze foarte bine, cu fiecare în parte, detaliile rolurilor. Celor deja amintiţi, li se alătură Orbán Zsolt. Dar Din adâncuri e, înainte de orice, spectacolul lui Bányai Kelemen Barna. L-am văzut prima dată, cred, în Locţiitorul lui Caligula. Mai apoi în Platonov. Recent în Nathan înţeleptul şi în Romeo şi Julieta. În toate, foarte bun. De fiecare dată riguros, nuanţat, deloc patetic. Întotdeauna stăpân pe rol şi stăpân pe meserie. În Flori de mină, în Beznă de mină şi acum în Din adâncuri i s-a cerut să joace împătimiţi ai băuturii. E de fiecare dată altfel, în toate aceste ipostaze atinge performanţa.
Rostul criticului e, în primul rând, acela de a judeca evoluţii punctuale. De a vorbi şi de a da seama despre un hic at nunc, despre un aici şi acum care e în specificul fiecărui spectacol, uneori al fiecărei reprezentaţii în parte. Câteodată, cred, criticul îşi poate asuma, totuşi, riscul premoniţiilor, al profeţiilor. Mi-l asum acum şi afirm că bărbatul tânăr, în jur de 30 de ani, care e Kelemen Bányai Barna, va deveni unul dintre cei mai mari actori ai teatrului de limbă maghiară din România. Unul dintre marii actori ai teatrului românesc. Are deja numeroase premii obţinute la manifestări de cultură teatrală din Ungaria. E nominalizat la premiul UNITER pentru cel mai bun rol masculin secundar pentru anul 2012.
Iar Keresztes Attila, căruia după Trei surori, montat acum vreo trei stagiuni la Secţia maghiară a Teatrului de Nord din Satu Mare, îi văd acum un bun spectacol prilejuit de piesa lui Maxim Gorki, va fi, cred, unul dintre cei mai de nădejde directori de scenă din (încă) tânăra generaţie de slujitori ai artei teatrului.
Teatrul Naţional din Târgu Mureş- DIN ADÂNCURI (Azilul de noapte) de Maxim Gorki;
Traducerea în limba maghiară: Gábor Andor;
Regia artistică: Keresztesz Attila;
Asistent de regie: Csép Zoltan;
Decoruri: Fodor Viola;
Costume: Bianca Imelda Jeremias;
Muzica de scenă: Boros Csaba;
Cu: Gáspárik Attila; Gecse Rámona, Meszaros Ibolya, Tollas Gábor, Korpos András, Meszesi Oszkár, Tompa Klára; Varga Andrea, Nagy Dorottya, Őrdög Miklós Levente, Bokor Barna, Bányai Kelemen Barna, László Csaba, Bartha László Zsolt, Orbán Zsolt;
Data premierei: 16 martie 2013
Se încarcă comentariile...
