Compozitorul Vasili Şirli: „Eu am făcut muzică şi am lucrat ca să-mi câştig pâinea. Şi marii compozitori au lucrat ca să-şi plătească chiria“

Vasile Şirli, stabilit în Franţa din 1986 şi director muzical la Disneyland Resort Paris timp de 18 ani, semnează muzica celui mai recent spectacol regizat de Silviu Purcărete, "Povestea prinţesei deocheate"

Vasile Şirli (69 de ani) rămâne compozitorul de suflet al tinereţii noastre, autorul „Neîmplinitelor iubiri“, şlagărul cântat de Mirabela Dauer. Absolvent de Conservator, Vasile Şirli  spune că dincolo de artă, muzica e o meserie. L-am întâlnit pe compozitor, pe 15 iunie, chiar în ziua în care era pensionat oficial la Paris. „Da, mă pensionez…“, mi-a spus el cu oarecare nostalgie, depănând  amintiri legate de familia sa de meglenoromâni din satul Variaş, judeţul Timiş.  În 1986, Vasile Şirli a hotărât să emigreze în Franţa, unde, patru ani mai târziu, a devenit director al departamentului muzical la Disneyland Resort din Paris. După 1989, a revenit des în România, unde a semnat muzica mai multor spectacole, colaborând, în special, cu  regizorul Silviu Purcărete. La Sibiu, în cadrul celei mai recente ediţii a Festivalului Internaţional de Teatru (7- 18 iunie), Vasili Şirli a semnat muzica a trei piese regizate de Purcărete: „Faust“, „Metamorfoze“ şi „Povestea prinţesei deocheate“. Anul trecut, artistul a fost distins de Institutul Cultural Român cu o stea pe Aleea Celebrităţilor de la Sibiu.

„Weekend Adevărul“: Sunteţi meglenoromân. Ce înseamnă pentru dumneavoastră această descendenţă?

Vasile Şirli: Da, vin dintr-o familie de meglenoromâni, ceea ce înseamnă o comunitate foarte mică de aromâni. Părinţii mei s-au născut în nordul Greciei, în satele de români obligaţi în anii ’20 să plece din Grecia din motive politice. Ei au plecat în Cadrilater, în sudul României, cât încă era al României. Apoi, când Cadrilaterul a fost cedat Bulgariei, bunicii mei s-au dus în Dobrogea. Fratele meu s-a născut acolo, în 1941. După război, macedonenii au fost aduşi în Banat, probabil pentru a echilibra populaţiile germane, sârbe, maghiare. Eu sunt născut după război, în Banat. În anii ’46-’47, o mulţime de macedoneni au fost obligaţi să se mute din Dobrogea în Banat. Şirli este un nume macedonean.

Eraţi o familie numeroasă?

Cum am zis, mai am un frate. Am fost doi fraţi. În schimb, în familia tatălui meu erau opt cu totul, în familia mamei au fost patru copii, deci am avut mulţi verişori, mulţi unchi. Interesant e că, ajungând în Banat, s-au format frumoasele familii mixte care au avut copilaşi născuţi din amestecul româno-maghiar, româno-sârb. 

Ce amintiri aveţi din copilărie? Ce tradiţii se păstrau în familia dumneavoastră?

În primul rând, marile sărbători ale anului – Crăciunul, Paştele – şi apoi onomasticile.Vorbeam acasă în meglenoromână.

Talentul muzical l-aţi moştenit din familie?

Asta nu ştiu... A fost, bănuiesc, o mică aplecare spre muzică. Mama era „argint viu“. Participa la tot soiul de activităţi culturale. Juca în spectacole de amatori, cânta în cor şi asculta toată ziua muzică la radio. De fapt, totul a pornit de la faptul că eram fascinat de radio şi ascultam corul de copii şi atunci le-am spus părinţilor că vreau să merg la Bucureşti să cânt în corul de copii, ceea ce era o aberaţie. Am început cu pianul la Variaş, la mine în sat. Ai mei mi-au cumpărat un pian Bosendorfer. Mi-au angajat o profesoară de pian şvabă, care m-a sfătuit să merg la Liceul de Muzică şi Artă Plastică din Timişoara, aşa se chema atunci. 

Cum a fost la liceu?

Am avut bucuria să stau în internat, ceea ce a însemnat o foarte mare posibilitate de a fi educat în colectiv. Acasă, aş fi fost un alintat. La internat, am avut şansa să întâlnesc oameni remarcabili. Din prima zi când am ajuns acolo, a avut grijă de mine un mare pictor român, Ştefan Câlţia, care a devenit un fel de frate mai mare. Îmi plăcea să mă duc cu el în atelier, avea un profesor de desen extraordinar, stăteam până seara târziu. Ţin minte mirosul de atelier, de pictură, de vopsele. Şi acum mă bucură când mi-aduc aminte acele vremuri...

Dar eu aveam o admiraţie nesfârşită faţă de  percuţie, vioară. Învăţam, stând cu colegi care ştiau să cânte la diverse instrumente. Am învăţat să scriu muzică mai uşor, pentru că aveam această experienţă de internat.

„Am crescut cu Rolling Stones şi Beatles“

Aţi făcut Conservatorul, v-aţi întors spre muzica uşoară...

A fost o întâmplare mai complexă. În timpul studiilor la liceul din Timişoara, noi făceam Mozart şi Beethoven la educaţie clasică, fiind foarte influenţaţi de şcoala germană. Asta era tradiţia acolo. Dincolo de programa şcolară, s-a acordat o atenţie deosebită faţă de muzica germană. În acelaşi timp, noi am crescut cu Rolling Stones şi cu Beatles, suntem generaţia celor care în anii ’60 au trăit din plin nebunia cu rockul
şi cu jazzul. Fructul interzis era absolut extraordinar, pentru că toată lumea ne interzicea să cântăm jazz sau rock. La Timişoara, se formase un grup de rock, se numea Sfinţii, care a devenit mai târziu Phoenix, erau colegii noştri. Ne ştiam cu toţi. Când am ajuns la Bucureşti, la Conservator, făceam parte din câte un grup de rock, de fapt făceam un fel de muzică pop, uşoară, ne distram. Această preocupare exista, chiar dacă nu voiam să fim profesionişti. Era o modalitate de a ne exprima.

De ce nu aţi mai făcut pian? Ce profesori aţi avut?

Din nefericire, am dezvoltat o boală profesională, adică am început să am crampe la degete şi nu am mai cântat la pian. 

Când aţi compus prima melodie?

Nu ştiu. Eram copil. Târziu, mi-am dat seama că o să devin compozitor. Fără să vreau, m-am apucat să scriu muzică uşoară. Luam poezii de Marin Sorescu sau de Blaga şi scriam câte zece cântecele într-o seară. În vreo şase luni de armată, am scris zeci de cântece. Am avut, în armată, tot soiul de colegi iluştri. Unul dintre ei a fost chiar Octavian Bellu, marele antrenor de gimnastică. 

De obicei, cei care se ocupă de muzica clasică sunt destul de rigizi şi conservatori. Cum v-au privit aceştia, când v-aţi îndreptat spre muzica uşoară?

Am avut norocul să fiu apreciat ca un muzician de muzică clasică de cei din muzica clasică şi ca un muzician de rock de cei din rock. Nu am fost tratat niciodată ca un muzicolog care face muzică uşoară. Cred că am avut şansa de a fi trăit o epocă de mari schimbări, pentru că eu fac parte dintr-o generaţie în care muzica era complet altceva decât ceea ce ştiau părinţii noştri. Asta nu mai este valabil pentru generaţia de azi. Rolling Stones încă mai cântă...

E foarte greu pentru un tânăr să găsească acum un drum nou în muzică, pentru că această generaţie este atât de influenţată încă de ce se întâmpla acum 70 de ani. Pentru noi, a fost mai uşor.

Cum aţi ajuns să faceţi muzică de film?

Muzica de film a venit la cererea şi propunerea a două persoane: Anca Dumitrescu, care era redactor de muzică, şi Horia Murgu, care era inginer de sunet la Buftea. Pe când eram directorul artistic al casei Electrecord, am ajuns să facem primul album de muzică rock live, care s-a înregistrat în Sala Palatului şi în Club A. Ţin minte că eram într-o lojă şi, într-o seară, cei doi au venit să mă întrebe dacă vreau să fac muzica unui film. La acea vreme, Nicu Stan avea deja o carieră prestigioasă în imagine şi îmi propunea să fiu compozitor la debutul în regie. Aşa am debutat în cinema şi am făcut muzica la „Un echipaj pentru Singapore“(1981), în regia lui Nicu Stan.

La muzica de teatru, cum aţi ajuns?

Prin prieteni. În timpul serviciului militar, am cunoscut un scenograf, designer şi pictor, Antonio Albici care, revenind după cele şase luni de serviciu militar în Bucureşti, mi-a făcut cunoştinţă cu alţi regizori. Într-o zi, în ’78, Radioul a comandat mai multe înregistrări pentru aniversarea a 60 de ani de la Marea Unire. Eu am primit un text de Marin Sorescu, foarte frumos, pentru care am compus muzică. Pe baza acelui cântec, domnul Tudor Vornicu de la Televiziune mi-a comandat muzica unui filmuleţ, regizat de Constantin Chelba, pe care l-am făcut în ianuarie ’78. Urmarea acestei întâmplări? Am fost recomandat domnului Dan Micu aşa am debutat în teatrul dramatic, înainte făcând teatru de păpuşi. 

Întâlnirea cu Silviu Purcărete

Când l-aţi cunoscut pe Silviu  Purcărete?

 Primul spectacol pentru care am colaborat a fost un spectacol de marionete la Braşov şi apoi am avut mici colaborări pentru bandă de sunet la Teatrul Foarte Mic. M-a solicitat pentru muzica spectacolului „Richard al III-lea“. Apoi am continuat alte spectacole, la Râmnicu Vâlcea am făcut „Piaţeta“, după Goldoni. După aceea am plecat din ţară şi dânsul mi-a scris prin ’91 o scrisoare foarte oficială în care îmi cerea permisiunea de a folosi muzica de la „Piaţeta“. Mi s-a părut aşa de amuzant să-mi scrie aşa oficial. 

Cum vă explicaţi succesul şi longevitatea spectacolelor „Faust“ şi „Metamorfoze“?

Sunt miracolele spectacolelor, nu poţi să ştii cu ce ai succes. Uneori este un foarte mare mister. Întâmplarea a făcut ca în „Faust“ subiectul să corespundă unei lumi contemporane. Domnul Purcărete a expus acest subiect prin restructurarea materialului, totul fiind perfect redat. Traducerea textului lui Augustin Doinaş este extraordinară.

Ce au spaţiile teatrale din Sibiu deosebit?  

Dincolo de baza materială, atitudinea celor ce au creat această bază e foarte importantă.

Este evident că omul sfinţeşte locul. Domnul Constantin Chiriac, directorul Festivalului Internaţional de Teatru de la Sibiu, este principalul actor al acestor realizări. 

Cum e Silviu Purcărete în viaţa de zi cu zi?

Uneori, cu Silviu Purcărete stau şase-opt săptămâni împreună, cum a fost la Tokyo, dar asta nu înseamnă că ne vorbim tot timpul, că ne batem la cap. Sunt foarte multe momente de tăcere, momente de preocupări personale. S-a format în timp o oarecare complicitate. Ideile ne vin din orice. Nu este niciun fel de problemă dacă domnul Purcărete refuză ceea ce propunem.

Totul se petrece cât se poate de natural. Orgoliile nu sunt afişate şi nu constituie niciodată o frână.

Cum de rămâneţi foarte modest, deşi aveţi atât de multe realizări în spate?

Nu e o chestiune de modestie, e o chestiune de luciditate să ştim unde suntem, ce facem. Eu am făcut muzică şi am lucrat ca să-mi câştig pâinea. A compune este o meserie. Toţi marii compozitori au lucrat ca să-şi plătească chiria. Bach era celebru pentru asta, se ştie că „Für Elise“ a fost o comandă. Eu fac teatru, nu muzică, mi-am asumat acest lucru. Trebuie să nu fiu nefericit, dacă cineva, un actor, nu cântă atât de bine pe cât aş fi vrut.

Muzica clasică a rămas un reper în compoziţiile dumneavoastră de alte genuri?

Da, mă raportez la muzica clasică. Structurile muzicale au fost create pentru o comunicare psihologică cu publicul, nu degeaba o simfonie are trei părţi. Nu degeaba partea a doua este lentă. Un cântec se structurează în aşa fel încât să transmită ceva.  

„Să nu se creadă cumva că, mergând în Spania, Anglia, te aşteaptă cineva cu covrigii în coadă.“

Cum v-a schimbat Franţa?

Probabil fundamental, m-a influenţat în foarte multe lucruri. Mi-a dat mai multă linişte, mi-a dat mai mult confort. Sunt mai calm decât alţii, măcar în aparenţă (râde). Sunt recunoscător structurii franceze, statului francez, felului francez de a fi. Am fost foarte bine primit, după ce am ajuns acolo în 1986. Mi s-a oferit un mic apartament unde puteam compune, având şansa, astfel, să reîncep o nouă viaţă în Franţa. Eu am fost primit ca orice altă persoană care venea din România din alte motive decât cele profesionale sau băneşti. La mine, a fost o situaţie cu totul specială, în Franţa am venit cu nepotul meu, care avea probleme de sănătate, ulterior, rezolvate de către sistemul de sănătate francez.

Cum a reacţionat statul român la plecarea dumneavoastră, în 1986?

Au fost presiuni faţă de soţia mea, Anca, muzicolog, bizantinistă, de profesie. Autorităţile comuniste o puneau să-mi scrie să îmi spună să mă întorc în România. Însă pentru mine era un drum de neîntors.

După câtă vreme v-aţi adus familia în Franţa?

După un an şi jumătate.

Fiica dumneavoastră câţi ani avea când aţi plecat din ţară?

Ruxandra avea 9 ani şi jumătate când am plecat. În Franţa a venit cu o zi înainte de aniversarea de 11 ani. A fost greu, însă a trecut... Alţii au făcut sacrificii şi mai mari.

Ce meserie şi-a ales fiica dumneavoastră?

Este violonistă, trăieşte în Franţa, are doi copii minunaţi. Suntem fericiţi cu familia ei, cu ceea ce face ea şi cu ce a realizat.

Cum se vede România din Franţa?

Mărturisesc că nu mă uit în fiecare zi la ştirile din România, pentru că nu vreau să fiu influenţat de problemele zilnice ale României. Nefiind influenţat sub nicio formă de ceea ce se întâmplă în România, privesc probabil cu mai multă luciditate şi mai puţină implicare hormonală ceea ce se întâmplă în ţara noastră.

V-aţi păstrat cetăţenia?

Da. Şi cu mândrie am făcut asta. Pentru mine, nu există niciun fel de dubiu că sunt un român: născut şi educat în România. Votez, sunt cetăţean român.

V-aţi luat şi cetăţenia franceză?

Da, imediat. Era condiţia de bază ca să creez, nu am vrut să renunţ la cetăţenia română. Ambasada României îmi cerea să mă duc să-mi depun paşaportul, nu am vrut. Pentru mine, a fi român nu era o chestiune politică.

V-au lipsit prietenii din ţară?

Bineînţeles, mi-au lipsit prietenii. Dar acesta este preţul... Plăteşti, când porneşti pe un drum. Nu ai cum să faci altfel.

V-aţi integrat la Paris?

Am fost foarte mult ajutat de românii din Franţa. I-am întâlnit acolo. Am întâlnit comunitatatea românilor din Franţa în 1984, când domnul Lucian Pintilie m-a invitat în Franţa să fac o muzică pentru un spectacol, unde costumele erau făcute de către Miruna Boruzescu. Aşa am intrat într-un cerc de artişti, regizorul Petrică Ionescu (n.r.- Petrika Ionesco, în Franţa), m-a primit în casa lui, când am emigrat doi ani mai târziu. Refugiul meu în Franţa s-a făcut pe adresa domnului Petrică Ionescu, am stat la dânsul. După ce mi-am reînceput activitatea de compozitor în Franţa, am avut norocul să găsesc imediat de lucru în cinema şi în televiziune. Şi mai târziu, când am fost solicitat la Disney, cel care m-a recomandat a fost tot Petrică Ionescu. A fost contactat de cei de la Disney, iar el a răspuns: „Vin cu compozitorul cu care aş vrea să lucrez“.

Cum a fost experienţa de a lucra la Disneyland?

Formidabilă, absolut extraordinară. La început, m-am dus pentru doi trei ani, ca să se deschidă parcul,  şi după aceea am stat ani buni... Am fost, din 1990, director la departamentul de muzică. M-am pensionat pe 15 iunie anul acesta.

Veţi rămâne să locuiţi în Franţa?

Rămân în Franţa, cu siguranţă, acolo este casa mea. Locuim în Paris şi avem o casă la ţară. Sentimentul de acasă este la Paris, pentru că, în 1986, când am plecat, am lăsat totul în urmă. În viaţă, nu trebuie să joci un ping-pong, trebuie să alegi un loc unde să te stabileşti. Când am ajuns în Franţa, am considerat că trebuie să rămân acolo.

Deci dacă o apuci pe un drum, nu e cazul să te mai întorci?

Generaţia mea a fost avantajată de faptul că nu se putea întoarce. Este un paradox, dar eşti mai determinat să lucrezi, în cazul în care nu te mai poţi întoarce. Cei de astăzi, plecând afară, dacă le este greu spun: „Lasă că mă întorc acasă“. Şi nu se bat atât, cât ar trebui să se bată. Viaţa nu este uşoară oriunde în lume, să nu se creadă cumva că, mergând în Spania, Anglia, te aşteaptă cineva cu covrigii în coadă. Niciodată nu este uşor. Totul este să înfrunţi greu.

Cum sunt actorii din Occident faţă de cei români?

Marea diferenţă vine din diferenţele de sistem, între teatrul de repertoriu, de stat, şi teatrul independent. Este şi o mare diferenţă de atitudine, vizibilă imediat. În străinătate, fiecare încearcă să fie cât se poate de bun pentru a primi salariul la sfârşitul lunii şi a putea plăti chiria. Ori aici, chiar dacă salariul este mic, ştii că la sfărşit lunii iei ceva. Este un anumit confort şi atitudine de muncă.

Apoi, în România, avem harul acesta al băşcăliei, al umorului uneori binevenit, alteori, mai puţin. Se evoluează, astfel, mai puţin aici şi este mai instabilă puţin ridicarea unui  spectacol, ceea ce nu înseamnă că nu are farmec sau că nu are succes. Probabil şi eu, în Franţa, sunt considerat foarte român ca atitudine.

Artistul, alături de Liliana Ţuroiu, preşedintele ICR, şi Krizbai Béla Dan, vicepreşedintele ICR, când a primit o stea pe Aleea Celebrităţilor din Sibiu, în 2017

Cât este talent, cât este muncă în profesia de compozitor?

Este mai multă muncă şi pregătire. Muzica e meşteşug, am lucrat ca să-mi câştig pâinea. Nu ştiu dacă este talent, cât e vorba de anumite calităţi, o dorinţă de a face ceva, o chestiune de meserie. Eu dau întotdeauna un exemplu: între Bob Dylan, marele folkist american, şi Mozart nu este nicio diferenţă. Amândoi au fost la fel de talentaţi. Totuşi, Mozart muncea mai mult. Bob Dylan face un cântec, Mozart din acelaşi cântec ar fi făcut o simfonie. Pe mine m-a ajutat spiritul de supravieţuire, o calitate a neamului meu de meglenoromâni, care, fiind mereu pe drumuri, erau siliţi să se adapteze mereu altor locuri, altor moravuri, altor popoare. Poate că un psihanalist, ascultându-mi muzica, ar spune că se vede că sunt un balcanic. Pentru colegii mei americani de la „Disney Resort“ am fost francez, pentru tot restul europenilor, în afară de francezi, am fost un american ce lucrează la „Disney“. 

Director la Disneyland

Numele: Vasili Şirli

Data şi locul naşterii: 25 septembrie 1948, Variaş, judeţul Timiş

Starea civilă: Căsătorit

Studiile şi cariera:

-A absolvit Conservatorul de Muzică din Bucureşti.

- În 1972, a devenit redactor la Editura Muzicală.

- Între 1980 şi 1984 a fost director artistic al Casei de discuri Electrecord şi în acea perioadă a realizat nenumărate emisiuni radiofonice şi albume discografice.

- A scris muzică de scenă, muzică de film şi muzică uşoară şi a lucrat cu importanţi regizori printre care Lucian Pintilie, Mircea Daneliuc şi Stere Gulea.

- În 1986, a emigrat la Paris, unde este stabilit în prezent.

- În 1990, a devenit director muzical la Disneyland Resort Paris.

- După 1990, a reînceput să lucreze cu regizori români, cea mai importantă colaborare fiind cu Silviu Purcărete şi cu Teatrul Naţional „Radu Stanca“ din Sibiu.

- Locuieşte în: Paris, Franţa.