În linii generale, schematizând puţin, două sunt modalităţile principale de abordare creatoare: actualizarea acţiunii şi a personajelor, prin transpoziţia temporală în zilele noastre; cititul printre rânduri sau pe sub ele, în încercarea de a descoperi noi sensuri de relevat scenic. Când sunt însoţite de inspiraţie şi imaginaţie, strategiile acestea reinterpretative dau rezultate minunate, spre încântarea publicului amator de spectacole pe texte ale unor autori canonizaţi. Claudiu Goga a optat pentru a doua modalitate de plasare regizorală în raport cu D'ale carnavalului de Ion Luca Caragiale, titlu pe care l-a înscris recent pe afişul Teatrului Nottara. Şi pe care l-am văzut în Fest(in) pe bulevard, festivalul organizat de instituţia de pe Magheru, 7-18 octombrie, ediţia a V-a, în secţiunea Premiere.

Regizor de tip neoclasic, Claudiu Goga a recitit scenic piesa pe care o ştim cu toţii din şcoală, subliniind o suită din inepuizabilele ei deschideri semantice, bazându-se pe o distribuţie cu actori de top, cunoscuţi, unii chiar dintr-un sitcom de mare audienţă, garantând şi astfel atractivitatea spectacolului pentru public. Un „truc“ benefic pentru producător, echipă în ansamblu şi proiect, care vor avea astfel noi doritori să îl vizioneze. Chiar dacă artiştii respectivi nu s-au ridicat la nivelul celorlalţi, aducând la rampă nu doar celebritatea indusă de micul ecran, ci şi nişte automatisme caracteriale aşezate de îndelungata întruchipare a unor personaje facile, în scenarii al căror scop este stârnirea râsului cu orice preţ.

Trei sunt modalităţile principale prin care Claudiu Goga a realizat un Caragiale interesant: căutatul printre pliurile pline de semnificaţii ale textului şi evidenţierea unor noi ipostaze valide din situaţiile dramatice şi personaje; ritmul; şi distribuţia, calibrul şi originalitatea interpretării actoriceşti.


D'ale carnavalului FOTO Teatrul Nottara

Claudiu Goga a lăsat timpii teatrali ai lui Caragiale acolo unde i-a aşezat dramaturgul, într-un trecut de acum un secol şi ceva. Preferând să nu bage în ochii spectatorului evidenţa că pe plaiurile româneşti lucrurile nu se prea schimbă, din păcate, iar tipologiile şi situaţiile încondeiate le (re)vedem în jur, a lăsat să se subînţeleagă legăturile cu azi-ul nostru, activând discret, inteligent constatările spectatorilor. M-am simţit bine la spectacol, mai ales în prima lui jumătate, pentru că a început aşezat, într-un tempo de la care m-aş fi aşteptat să crească şi să se tureze, culminând cu noaptea carnavalului. Senzaţia iniţială de prezentare pe îndelete e alimentată de fiecare nouă apariţie, de remodelarea bine cumpănită a personajelor, fără trădări auctoriale, în parteneriat creativ regizor - cei ce le animă scenic. Am un mic top personal. Andi Vasluianu e savuros în Catindatul. Mai întâi, până-l identifici în spatele unei bucăţi albe de pânză care-i înfăşoară aproape complet faţa şi al unei voci piţigăiate pe care o foloseşte pentru a sugera durerea dar şi fragilitatea, trec câteva minute bune. Abia când îşi îndepărtează bandajul protector realizezi că e el, că Goga a portretizat personajul ca evreu, cu inconfundabilele pălărie, barbă şi perciuni ondulaţi. Puternic se decupează şi Miţa Baston-Cerasela Iosifescu, aparent calmă, în străfunduri un vulcan ce stă să erupă, lăsând să se întrevadă din timp în timp clocotul furiei de femeie tradusă-n amor.

Meritoriu e că regizorul a reuşit să adauge noi straturi de umor acelora caragialiene care provin, o ştim cu toţii tot de la şcoală, din situaţii, personaje şi limbaj. Suplimentul regizoral provine din utilizarea unor mijloace tipice filmului mut, comediei cu gaguri, pe care Goga le-a inserat cu naturaleţe în desfăşurarea scenică. Unul dintre aceste mijloace este jocul cu uşile, care ascund, deschid, închid, separă, participând activ la jocul actorilor, oferindu-le un suport preţios de valorificat scenic. Un cleşte supradimensionat, şepcile pe care, ne amintim din manualele de istorie, le purtau Vlad Ţepeş şi Mihai Viteazul, se află acum pe capetele Didinei şi Miţei în seara de carnaval, devin obiecte cu potenţial comic. „Revoluţia“ Miţei e o partidă mimată de sex, prepararea unei cafele ne face şi ea să râdem prin câteva poante gestual-atitudinale, toate elementele acestea devenind un extratext ce îmbogăţeşte scriitura regizorală, dezvoltând-o organic pe a lui I.L. Caragiale. Astfel, deşi urmăreşti o lucrare dramatică notorie, descoperi, pe măsură ce spectacolului se derulează, că realizatorii te pot încă uimi cu surprize plăcute. Nu lipsesc micii, nu lipseşte berea, muzica lui Mihai Mărgineanu e potrivită stilistic, nejustificate estetic sunt câteva replici rostite de Iordache în maghiară, la început, şi de Iancu Pampon în bulgară, înspre final.

Spectacolul are lipici, te captivează, te ţine atent până la final, chiar dacă, atunci când cavalcada farselor, a qui pro quo-urilor ar fi trebuit să crească în acceleraţie, se naşte o „burtă“, lungită şi mai mult de antract. Poate voit, ca să ne pună anduranţa receptivă la încercare, dar pentru spectatorul secolului XXI, grăbit, tracasat de fatalitatea urgenţei sub care se află continuu, ar fi fost mai bine să se joace fără pauză, iar durata să se concentreze în jurul a maximum două ore. Dar, cum ziceam, Claudiu Goga, e un neoclasic!

Teatrul Nottara Bucureşti

D'ale carnavalului de I.L. Caragiale

Nae Girimea - VLAD ZAMFIRESCU
Iancu Pampon - GHEORGHE IFRIM
Crăcănel - ALEXANDRU JITEA
Catindatul - ANDI VASLUIANU
Iordache - SORIN COCIŞ
Ipistatatul - MIHAI MĂRGINEANU
Didina Mazu - LUMINIŢA ERGA
Miţa Baston - CERASELA IOSIFESCU
Chelnerul - ALEXANDRU MIKE GHEORGHIU
O Mască - MIRCEA TEODORESCU

Regia: Claudiu Goga
Muzica: Mihai Mărgineanu
Decor: Ştefan Caragiu
Costume: Liliana Cenean