Acestora alăturându-li-se cel de la Naţionalul din Craiova pus în scenă de Dan Alexandrescu, cel cu marile vedete ale ţării (Beligan, Dinică, Marin Moraru, Draga Olteanu) montat la TNB de Ion Cojar. Plus încă foarte multe altele, mai funcţionăreşti, poate chiar mai teziste (în spiritul şi imitaţia compromisurilor cu comunismul ale lui Gorki), ori mai împlinite.

Pentru excelentul, copleşitorul spectacol de la Teatrul Maghiar de Stat din Cluj-Napoca, regizorul Yuryi Kordosnskyi a preferat titlul În adâncuri. De menţionat că piesa mai este cunoscută şi sub titlul În adâncuri. Alegerea titlului are aici, fără doar şi poate, semnificaţia ei. Şi nu e vorba doar despre o semnificaţie imediată, caracterizantă, ce ţine de starea socială a celor care populează afacerea hotelieră a lui Mihail Kostilov, ci despre fixarea încă din titlu a esenţei însăşi a montării. Fundamental bazată pe amalgamul de contradicţii foarte atent gândite, menite să releve bizarul fel de a fi al oamenilor care populează azilul. Al oamenilor din adâncuri, defel lipsiţi de adâncuri sufleteşti.

Contradicţiile acestea, profund creatoare, încep de la decorul de un admirabil plurisemantism imaginat de Dragoş Buhagiar. ţn adâncuri înseamnă, în primul rând, o mansardă de o mizerie desăvârşită. La fund înseamnă o mulţime de paturi puse unul lângă sau unul peste altul, paturi din care apar greoi, cu încetinitorul, ca din nişte cutii, chiriaşii lui Kostiliov şi ai Vasilisei. Nici ei cu mult mai bogaţi ori mai împliniţi decât Luka, Actorul, Satin, Anna, Nastia, Baronul, Bubnov sau Tătarul, devenit, în montarea lui Kordonskyi, turc.

Oameni sleiţi pentru care orice nouă zi înseamnă un chin, o devastatoare repetiţie, dar care, pe neaşteptate, se transformă, clocotesc de sentimente şi de viaţă. Şi care, uneori, chiar sunt fericiţi. La fund mai înseamnă sugestia (o străfulgerare de geniu creator) a unei biserici de lemn luminată de lumânări aprinse. Un loc în care se aud cântece ruseşti, se aude Für Elise de la o boîte à musique nu se ştie cum salvată de succesivele dezastre ale vieţii, simbol al unei alte existenţe de care fiecare îşi aminteşte, La fund acordeonul invalidului Bubnov, dar şi rugăciunile musulmane.

 În adâncuri e spaţiul în care se moare (cu o minuţie fără cusur sunt elaborate în spectacol ritualurile morţii) din tot felul de motive, căci În adâncuri e lumea din afară în miniatură. Se moare de boală (Anna), de inimă rea ori din dorinţa izbăvirii (Luka), ca urmare a unei crime (Kostiliov), a unei forme insolite de autoincendiere (Nataşa işi toarnă pe corp apă clocotită) ori a unei sinucideri (Actorul). La fund este locul smereniei pravoslavnice înfiorate (Luka, cel cu două cruci, una a vinovăţiei, o alta a izbăvirii prin credinţă), al violenţei ajunsă la paroxism, dar şi al unor neaşteptate acte de tandreţe ori de solidaritate umană (dansul Actorului cu muribunda Anna, plânsul lui Andrei Klesci la moartea soţiei), al jocului surprinzător de-a personajele din Anna Karenina (o extraordinară idee a lui Yuryi Kordonskyi).

La fund e perimetrul zbaterilor, al filosofărilor pe tema esenţei fiinţei umane, dar şi al superbului cântec, toate ale lui Satin, al cărui glas se însoţeşte minunat cu cel al câtorva alţi locatari ai blestematului azil. Totul contrapunctat de indiferenţa, de tonul alb al vocii cu care Baronul face anunţul sinuciderii Actorului, urmat de zicerea dezarmantă a aceluiaşi Satin - Ne-a stricat cântecul! (în original - Ne-a stricat cheful!). La fund este deopotrivă spaţiul în care femeile, deşi în stare indigestă, nu uită că sunt femei şi se bat pe Vaska Pepel (rivalitatea dintre Vasilisa şi Nataşa este violentă).

 În adâncuri este locul în care timpul curge altfel decât curge la suprafaţă, când plictisit, când leneş, când adormit, când, dintr-o dată, hiper-concentrat, rebel, necontrolat de nimeni, ritmul lui devenind de-a dreptul devastator. În adâncurie definitoriu pentru ceea ce înseamnă cultul detaliului şi exigenţa de atenţie sporită impusă spectatorului, Care, de pildă, trebuie să fie atent la cum se consumă ultimele ore din viaţa Anniei ori la cum se pregăteşte în tăcere, pentru moarte Actorul.

În fine, În adâncuri este spectacolul unor izbânzi actoriceşti individuale şi de trupă. În care apare în toată valoarea ei minunata trupă a Teatrului Maghiar de Stat din Cluj-Napoca. Cred că ar fi şi nedrept, şi falimentar din punct de vedere critic să mă apuc acum să împart calificative ori adjective. Fiecare evoluţie meritând câte un profund şi minuţios studiu de rol. Meritul lui Yuryi Kordonskyi şi al actorilor din distribuţie fiind acela că au anulat diferenţa dintre rol principal/rol secundar. În toate existând ceva absolut surprinzător. Individualităţile creatoare ale lui Hatházi András (Kostilov), Kézdi Imola (Vasilisa), Imre Éva (Nataşa), Viola Gábor (Vaska Pepel), Farkas Lóránd (Andrei Kleşci), Laczó Júlia (Anna), Pethö Anikó (Nastia), Keresztes Sándor (Bubnov), Szůcs Ervin (Baronul), Bács Miklós (Satin), Dimény Áron (Actorul), Bogdán Zsolt (Luka), Árus Péter (Turcul) însumându-se într-o polifonică creaţie colectivă de mare clasă.

Sigur, observaţii de amănunt pot fi făcute. Ca de pildă. Poate că păstrarea pe toată durata reprezentaţiei a luminilor prea joase nu este tocmai productivă, unde mai pui că face dificilă identificarea personajelor. Mai clar, nu întotdeauna îţi dai chiar foarte uşor seama cine vorbeşte. Nu mi-e foarte limpede ce s-a întâmplat cu Nataşa după ce şi-a turnat pe corp apă clocotită (în text o face Vassilisa). Etc. Sunt însă chestiuni de mic amănunt şi, la urma urmei, de măruntă importanţă. Importantă e victoria de ansamblu.  

Teatrul Maghiar de Stat din Cluj-Napoca- În ADÂNCURI de Maksim Gorki- Regia- Yuryi Kordonskyi- Dramaturgia- Visky András- Scenografia- Dragoş Buhagiar- cu Hatházi András, Kézdi Imola, Imre Eva, Viola Gábor, Farkas Lóránd, Laczó Júlia, Pethö Anikó, Keresztes Sándor, Szůcs Ervin, Bács Miklós, Dimény Áron, Bogdán Zsolt, Árus Péter- Data reprezentaţiei- 30 noiembrie 2016