„În ultimul deceniu al dictaturii, unul dintre nucleele de rezistenţă spirituală şi politică“. Teatrul Mic văzut de:

Acad. RĂZVAN THEODORESCU: „... A doua zi după premiera din 26 aprilie 1988 a Scrisorii pierdute, trupa din Sărindar şi directorul ei, scriitorul Dinu Săraru, au fost supuşi unei veritabile agresiuni culturale din partea autorităţilor (prin autorităţi înţeleg o gamă foarte largă, de la cele ale “educaţiei socialiste“ până la cele de-a dreptul poliţieneşti).“

        Prin delaţiune, prin insinuare, prin vorbă ticluită care mergea direct la ţintă, sensul străveziu – şi de toţi aplaudat frenetic – al unei scene din ultimul act fusese decriptat “sus“; era momentul în care Leopoldina Bălănuţă, interpretând rolul lui Dandanache, schiţa odios – bineştiutul gest al mâinii incontinente şi demolatoare. Demolatoare de biserici şi de cartiere, aici miniaturale, adunate pe macheta unei urbe în căutare de şef politic – echivoc şi ambiguu –, o urbe intrată fără nume în istoria literelor romane.

        Ştiu că şi Săraru, şi colaboratori ai săi au fost obiect de anchetă în toată regula, spectacolul şi teatrul fiind direct ameninţate. Recursul la opinia exprimată public de câţiva teatrologi, literaţi, istorici constituiţi ad-hoc într-o „masă rotundă“ s-a impus într-o situaţie limită. Şi, din pricini pe care nu le ştiu nici astăzi, bunul simţ a învins.

        Am fost martorul din afară al acestei frământări şi nu pot trece sub tăcere actul de curaj intelectual al tuturor celor care, între zidurile teatrului, l-au făptuit pentru noi, ceilalţi.

        Astăzi, poate tardiv, dar din adâncul inimii, le-aduc îmbrăţişarea mea.

                      Revista ,,Democraţia“ – ianuarie 1990

Acad. D.R.POPESCU

,,Teatrul Mic era exact ca Dinu Săraru atunci şi, aşa cum e el, de când se ştie. Un teatru ambiţios, care nu voia să fie niciodată pe locul II. Teatrul lui Săraru i-a purtat pecetea. A fost cel mai bun teatru din ţară, nu numai din Bucureşti.

Nu ştiu cum a fost plecarea (sau demiterea lui) şi nici nu-mi doresc să ştiu. A fost o plecare, am impresia, demnă de un sfârşit. Dacă ar fi plecat îmbătat de flori, acest imens succes ar fi acum idilic. Mă uimeşte această incredibilă forţă a unor mari actori de a nu se dezmetici în viaţa reală de rolurile pe care le joacă pe scenă... Cred c-a fost o mizerie pe care eu o scuz, nu ştiu însă cât poate s-o scuze Săraru?! Dar aşa cum îl ştiu eu se poate mândri cu acest final.

Cel mai mult am apreciat la el acest neastâmpăr, această veşnică mişcare, acest clocot de energii, această sete de a fi prin Teatrul Mic, în centrul lumii. Nu avea o modestie falsă şi cuminte. A consolidat un teatru al istoriei teatrului românesc. A construit nişte valori perene cu un rol mare în istorie. Asta e important! Şi de aceea Teatrul Mic e important şi acum.’’

Acad. NICOLAE BREBAN

        ,,.... în ultimul deceniu al dictaturii, într-un „moment“ de oboseală a Teatrului “Bulandra“, Dinu Săraru a creat, cu Teatrul Mic, nu numai cea mai bună echipă teatrală, cel mai interesant repertoriu, dar şi unul dintre nucleele de rezistenţă spirituală – şi politică, de ce nu ?! – ale Bucureştilor, amorţiţi în penurie, frig şi disperare cetăţenească!’’

        OCTAVIAN PALER

,,... Recitalul său managerial era un amestec de angoasă, şiretenie şi persuasiune, un joc acrobatic, abil şi periculos, fără plasă, care se putea sfârşi, oricând, cu o prăbuşire în gol.

        Spre norocul său şi al teatrului, nu s-a întâmplat asta. Rezultatul a fost o serie lungă de spectacole excelente; spectacole care au constituit şi performanţe artistice şi oaze de libertate. Obligat de vremuri să fie sensibil la subversiunea oricărui adevăr ce ieşea din canoanele ideologiei, spectatorul descoperea încântat, în plină teroare, că libertatea este, pentru a folosi o expresie a lui Camus, dragă mie, “dreptul de a nu minţi“.                             

Prof.univ.dr. Michaela TONITZA IORDDACHE

,,... Nu ştiu de ce – pentru că nu mă ştia bine la ,,muncă’’ – m-a făcut directoare adjunctă la Teatrul Mic. Au fost patru ani extraordinari! A fost perioada ,,Maestrului şi Margaretei’’, a lui Pirandello cu ,,Să-i îmbrăcăm pe cei goi’’, a ,,Turnului Eiffel’’, a ,,Diavolului şi bunului Dumnezeu’’, a lui ,,Richard al III-lea’’, a lui ,,Astă seară stau acasă’’, a ,,Ţăranilor’’!...

A fost perioada Cătălinei Buzoianu şi a lui Silviu Purcărete, a cozilor de la 10 seara la casa de bilete... A fost un miracol! A fost echilibrul psihic şi moral, compensatoriu, al multora dintre noi. Pentru mine, în plus, a fost şi o şcoală.

 Este (spun ESTE, pentru că cred că este şi azi) un mare director, în sensul de direcţie artistică şi intelectuală, de creator de program, de ceea ce ACUM este mai mult decât oricând nevoie!’’

       Vartan ARACHELIAN

,,Nu ştiu cum am putea face rost de o fotografie din dimineţile liniştite de luni de pe Sărindar din anii ’80 când se aşeza lumea la coadă la bilete.  Oamenii veneau cu noaptea-n cap şi se înscriau pe liste, iar rândul se lungea până aproape de Calea Victoriei.  Nu eram un apropiat al domnului Dinu Săraru; domnia sa călărea atunci pe cai mari şi chiar dacă nu mai fusese ales în CC, ştia să navigheze măiastru printre banchize. Sau, ca să păstrez comparaţia ecvestră, printre obstacolele presărate pe drumul fiecărui proiect de pus în scenă.  Supravieţuirea lui ca director e o minune şi Cel de Sus i-a dat şansa de a fi şi după Revoluţie director de teatru - şi ce Teatru!, Naţional! – ca să arate tuturor ce calităţi native, ce vână de manager are omul acesta, descendent al celebrilor boiernaşi olteni!  Doar gena lor asigurase sistemul nervos al Valahiei! ’’

O scrisoare la care nu s-a răspuns nici până astăzi, adresată ministrului post-decembrist al Culturii, la câteva zile după instalarea lui în această demnitate:

,,Stimate Domnule Ministru,

        Vă rog să consideraţi această scrisoare în primul rând ca pe un act de conştiinţă venind din partea unui slujitor al ideii de Teatru înţeles ca o tribună a democraţiei culturale şi politice.

        Iată spiritul care a animat în ultimii treisprezece ani Teatrul Mic şi care, aşa cum se ştie, a solidarizat un numeros public şi spre mândria noastră tineretul. De la ,,Să îmbrăcăm pe cei goi’’ şi ,,Nebuna din Chaillot’’, la ,,Emigranţii’’, ,,Maestrul şi Margareta’’, ,,Richard al III-lea’’, ,,Coriolan’’, ,,Ivona principesa Burgundiei’’, ,,Copiii lui Kennedy’’, ,,Diavolul şi bunul Dumnezeu’’, ,,Cameristele’’ şi până la recentul ,,Arta poeziei’’, iar în ceea ce priveşte scrisul românesc de la ,,Evul mediu întâmplător’’ la ,,Amurgul burghez’’, de la ,,Politica’’ la ,,Mârâiala’’, ,,Ca frunza dudului din Rai’’ şi ,,Nişte ţărani’’ şi de la ,,O scrisoare pierdută’’ la ,,Astă seară stau acasă’’, cele mai de seamă spectacole ale Teatrului Mic s-au impus prin civismul lor declarat, prin atitudinea lor nu o dată riscantă prin denunţul conţinut în replici, situaţii, modalităţi de interpretare, soluţii scenografice, la adresa dictaturii şi lipsei de libertate.

        Multe din aceste spectacole, cenzurate, analizate la nesfârşit, denunţate şi anchetate direct, cum a fost cazul ,,Evului mediu întâmplător’’, al ,,Amurgului burghez’’, a lui ,,Richard al III-lea’’, al ,,Scrisorii pierdute’’ şi recent al spectacolului ,,Astă seară stau acasă’’, au fost considerate oaze de spirit liber.

        Iată, Domnule Ministru, cât se poate de zgârcit expusă o activitate pentru care valori unanim recunoscute ale artei actoriceşti, regiei şi scenografiei româneşti n-au precupeţit cu adevărat nici un efort, devotându-se cu o mare nobleţe prestigiului scenei din Sărindar, înfruntând, vă rog să credeţi, riscuri reale, suportând ca pe o vamă umilinţa unor compromisuri, fericite să facă să răzbească în luminile rampei măcar vibraţia adevărului.

        Am fost şi eu de faţă la acest zbucium, l-am trăit cu toată fiinţa mea, a fost, acest zbucium, viaţa mea, am fost tot timpul convins – şi sunt – că m-am justificat prin el, şi prin el, în faţa conştiinţei mele.

            Dacă vă scriu acum, dacă nu mă pot opri să vă scriu, este pentru că doresc să vă rog să înţelegeţi că mi-e foarte greu să accept îndoielile exprimate în ultimele zile cu privire la autoritatea morală a prezenţei mele în colectivul Teatrului Mic şi că în acelaşi timp mi se pare mie moral să nu umbresc prestigiul acestei scene după ce am slujit-o cu atâta credinţă.’’

*

Drept răspuns a urmat în 8 ianuarie ‘90, comunicatul publicat în România liberă:

,,În sfărşit, cu 88 de voturi pentru şi 8 contra, Dinu Săraru a fost descăunat de la Teatrul Mic’’.

                                                                                  *

Cu această zestre a intrat Teatrul Mic în noua orânduire de după evenimentele din decembrie ‘89, însă şi ea, zestrea, a fost înmormântată repede, grăbit, în cel mai deplin anonimat chiar în primele zile din ianuarie ‘90!

Nu mi se pare astfel, lipsită de interes, relatarea după 25 sau 26 de ani, a unui episod mai mult decât interesant, petrecut în Sărindar în douăzeci şi şase sau douăzeci şi şapte decembrie 1989, într-o dimineaţă, când Teatrul Mic a fost ,,ocupat‘’ de Radiodifuziunea şi Televiziunea Franceze, care şi-au instalat antenele pe acoperişul teatrului, racordate la acelea de pe Palatul Telefoanelor, pregătind şi biroul direcţiei pentru un interviu cu directorul teatrului, teatru cunoscut şi de francezi pentru repertoriul său pomenit mai înainte şi pentru ceea ce s-a numit oaza, spaţiul de libertate şi atitudine. Însă, numai cu câteva minute înaintea filmării interviului, clonţul de fier al vigilenţei de partid şi de stat de dinainte m-a ciocănit neliniştitor în tâmplă şi m-a făcut să cer o clipă de răgaz: mi-am scos microfoanele şi m-am dus la telefon pentru a informa despre dialogul cu o instituţie de presă străină cum ni se cerea până atunci, dacă nu Comitetul Central care nu mai exista, atunci ministerul tutelar şi l-am apelat pe tovarăşul Hegheduş, secretarul general, un înalt funcţionar, altfel de o calitate profesională realmente, din punctul meu de vedere, incontestabilă. El m-a pus să repet informaţia, apoi m-a rugat să aşteptăm cu interviul până când mă va rechema. Şi, peste câteva minute, m-a rechemat, rugându-mă să-i fac legătura cu şeful echipei franceze, ceea ce, desigur, am şi făcut, pentru ca acestuia să-i fie comunicat să-şi strângă aparatele şi antenele şi să se ducă la Casa Scriitorilor !

*

   ,,Scrisoarea pierdută’’ la Teatrul Mic

Acad. D.R. POPESCU

,,Capul directorului Teatrului Mic, Dinu Săraru, a fost dat pe răzătoare. Cei mai în formă clănţănitori ai săi au fost foştii săi adulatori de ieri – mulţi aduşi în Bucureşti din teatrele de la Cioromârda din Deal şi din Vale. Nu trebuie să ne mirăm! Elitele înalte, pietroase, intransigente, carpatice, şi elitele fluide, melodioase, dâmboviţene, s-au înfrăţit în corul martirilor... Înainte de a spune cât, personal, au rezistat prin cultură, sufletele lor curate ca lacrima se închinau în faţa icoanelor inimilor lor, apoi domniile lor se înălţau pe vârfurile picioarelor, ca să fie cât mai aproape de cer şi de Dumnezeu, ca Atotstiutorul să-i poată auzi mai clar! Românii de la izvoare, în situaţii critice, niciodată întâlnite, nu se pierd psihic, nu văd în cruciş, haotic, istoria!.. Nu, ei văd cu claritate luminile propriilor soluţii de izbăvire! Ce să ne mai ascundem după plop: Dinu Săraru le închisese acestor martiri ai artei drumurile spre piscuri!.. Demnitatea a fost calea regală ce i-a mânat pe ei în luptă. Sigur, când bate vântul frunza în dungă, precum în vremile cetăţilor asediate de altădată, cetăţenii cu şira spinării intactă au rezistat prin cultură, prin dezbateri profunde legate de Dumnezeu şi de sexul îngerilor. Astfel ei ştiu întotdeauna să aleagă fericirea din gaura făcută în steag!...

Director până când o mână de prieteni, de!.. Dar, slavă Bogului, Dinu Săraru a supravieţuit bolilor ce nu l-au ocolit...

*

Nu-mi face plăcere, dar nu pot să nu transcriu câteva dintre cuvintele scrise de confraţii domnului Liviu Rebreanu, directorul Teatrului Naţional din Bucureşti... La începutul lui Septembrie 1944, Rebreanu plecase spre alte zări!.. Am tipărit o piesă, „Moartea lui Liviu Rebreanu”, şi sunt la curent cu... Pe scurt: Carandino, în 4 Septembrie, scrie: „Autorul lui „Ion” şi al „Pădurii spânzuraţilor” a trădat pentru onoruri şi pentru arginţi pe ţăranii năsăudeni... Au urmat plimbările oficiale prin străinătate, decoraţiile, dejunurile de gală, şedinţele asociaţiile româno-germane, fotografiile în marile ziare ale Reichului, tantiemele, jetoanele, lefurile, consiliile şi toată cloaca imundă de aur şi de putregai în care, pas cu pas, se cufunda”...

Alt confrate, despre Rebreanu: „A murit la timp.” Miron Radu Paraschivescu (în 6 Septembrie): „înainte de a muri, era un cadavru viu...” Autorul „Cântecelor ţigăneşti” conchide: „Asemenea cadavre... lăsaţi-le să putrezească liniştit! Vor îngrăşa cel puţin pământul acesta prea mult răscolit şi prea supt de lăcuste naziste”...

Ludo, Teodorescu-Branişte, Călugăru, Ion Sofia Manolescu!.. au cântat şi ei cu bucurie!.. Ion Caraion (în 13 Septembrie)... Rebreanu... „îşi făcuse o echipă a morţii, personală, din băieţi tot unul şi unul, din agenţi ai Gestapoului...” „închisorile maghiare bâhâiau de români, regimentele româneşti erau asasinate pentru Hitler, şi Liviu Rebreanu, senin ca o chelie, imperturbabil ca o pecingine, sătul ca un butoi, râdea. Râdea din toate fotografiile naziste, mulţumit, intact, biruitor. Era biruinţa luminoasă a unui cadavru viu, a unui om al GORILEI ajunsă la demnităţi oficiale, remunerată, lustruită de duminică.”

Sunt, desigur, şi excepţii: D. Gusti („romancierul genial al ţărănimii române”), Vladimir Streinu („întemeietorul romanului românesc verist, precum şi al romanului psihologic”), G. Călinescu („Rebreanu este Rebreanu oricum şi oricând”)...

Încă un amănunt – la înmormântarea lui Rebreanu n-a fost prezent nici un actor!

Nu am dat aceste citate (şi amănunte!) fiindcă vreau să fac o paralelă între Liviu Rebreanu şi Dinu Săraru, nu! Am reamintit aceste cuvinte doar aşa, ca să încercăm să mai pricepem de ce râd curcile!

Dacă „Scrisoarea pierdută”, jucată la Teatrul Mic, ar fi capotat, ziarele!.. Da, ziarele de azi ar fi făcut din Dinu Săraru un erou... Dacă atunci ar fi scăpat!..

Îmi cer scuze, domnule Dinu Săraru, că n-ai ajuns un erou al zilelor noastre! Sunt sigur, însă, c-o să mă ierţi! Mersi!

Marţi, 29 Martie, 2011

*

TEATRUL MIC - văzut de marii lui actori

Trupa Teatrului Mic la Slătioara

LEOPOLDINA BĂLĂNUŢĂ     

        ,,Dinu Săraru a însemnat o perioadă de lumină, de eficienţă, de autoritate, de rânduială, şi, în ultimă instanţă aş numi toate acestea la un loc vrednicie. Probabil, Săraru a fost pus în situaţia de a opta să conducă un teatru. Şi îmi imaginez că, pe bună dreptate, Teatrul Mic avea darul de a-l atrage. Pentru că Teatrul Mic a avut un destin. Radu Penciulescu şi toţi cei de dinaintea lui şi a dlui Săraru au dăruit o parte nobiliară acestui lăcaş de cultură.’’

ŞTEFAN IORDACHE

        ,, Ce spectacole au văzut lumina zilei, în aceşti ani, la Teatrul Mic, cât a fost Săraru, se ştie. Istoria teatrului le va consemna. Dar cu ce preţ! Vizionări peste vizionări, turnătorii din interiorul teatrului la securitate: că la Teatrul Mic, pe scenă, se întâmplă lucruri necurate, neprincipiale, contra partidului şi a statului. Dar, exista, însă, în acele momente (la vizionări, mă refer), acest om – spectacol – Dinu Săraru, care făcea ca toţi dracii, să distragă atenţia comisiei de la ce se întâmpla pe scenă.

        Dimineaţa – cu căciula în mână – la partid, la guvern, la primărie, Săraru îi pisa, bineînţeles, pe şefii de atunci, ca să facă rost de bani, pentru teatru, de aprobare pentru case, maşini, medicamente...

        Şi-a iubit Teatrul ca pe propria familie, era casa lui, jucăria lui, şi ca în orice familie, certurile, scandalurile erau inevitabile. Rezultatul conta!

        Cozi de la 4 dimineaţa, cu liste făcute, pentru a prinde un bilet la Teatrul Mic. Fie ploaie, fie frig. Spectatorii degerau cu noi în sală, numai să vadă minunile de la Teatrul Mic. Şi mai târziu de la Teatrul Foarte Mic. Pentru că a reuşit să mai deschidă un teatru (când se urmărea desfiinţarea teatrelor) cu un repertoriu experimental şi, nu numai.

        Când spuneai Teatrul Mic şi Foarte Mic, spuneai: muncă.

        Au fost unii din cei mai frumoşi ani din viaţa mea. Irepetabili. Dar, viaţa merge înainte, şi noi cu ea.’’

RODICA NEGREA

        ,,Plecarea lui... tot ce s-a întâmplat atunci în viaţa noastră, în general, a fost infernal. A fost o izbucnire a răului acumulat, a răzbunării, a revanşei. Totul era construit în scopul de a şterge toate urmele bune de până atunci. N-am înţeles niciodată nevoia aceea de a şterge cu guma ceea ce era bun. Fiecare a tratat lucrurile potrivit structurii sale.’’

MITICĂ POPESCU

,,Pe Dinu Săraru îl consider... şansa carierei mele. Ambiţiile dumnealui ne-au făcut un bine. Orgoliile dumnealui de a realiza ceva ne-au ajutat mult. Eu m-am bucurat de această perioadă 1977-1989. Am jucat în spectacole foarte importante ale Teatrului Mic. O dată mi-a acordat încrederea de a înlocui un actor care se îmbolnăvise în piesa ,,Să îmbrăcăm pe cei goi’’ şi altădată în ,,Emigranţii’’, când un actor a plecat din teatru.

Eu sunt soldat şi mi-am respectat generalul. M-am înţeles foarte bine pentru că nu ne-am făcut niciodată greutăţi unul altuia. Consider că nu l-am dezamăgit ca om şi ca actor. Aşa cred eu.

El a avut ambiţia ca Teatrul Mic să fie cel mai important în peisajul teatral românesc. Au dovedit acest lucru şi turneele din ţară.

Noi am profitat de ambiţia dumnealui şi l-am şi ajutat. Nici dânsul nu putea rezolva această ambiţie fără noi.’’

EUSEBIU ŞTEFĂNESCU

        ,,Dinu Săraru se poate mândri pe drept cuvânt cu lansarea unor prodigioase cariere de actori români. Sunt martor. Cu atât mai mult mă obsedează despărţirea acestui animator incontestabil de teatru, căruia i-a dat viaţă prin viaţa lui. Era o zi mohorâtă şi aşa a rămas până astăzi. A spus: ,,Am făcut  compromisuri, am făcut plecăciuni. A fost tributul pe care l-am plătit ca să jucaţi cu strălucire: ,,Maestrul şi Margareta’’, ,,Ivonna, principesa Burgundiei’’, ,,Dama cu camelii’’, ,,Diavolul şi bunul Dumnezeu’’.

Câţiva inconştienţi au huiduit. El s-a retras forţând cortina, care pentru prima dată nu s-a ridicat la trecerea sa prin scenă.’’           

GHEORGHE VISU

,,Plecarea lui de la Teatrul Mic a fost că toate plecările. Urâtă şi înfierbântată de ambele părţi. I s-a cerut demisia de către colectivul teatrului, lucru absolut nejustificat. Nu se ştie dacă ar fi rămas director. Era un moment de derută. Totuşi nu cred că putea sări dintr-o barcă într-alta. Oamenii importanţi de teatru erau de partea lui, numai că atunci nu mai conta importanţa. Un recuziter avea acelaşi drept de vot cu Ştefan Iordache... A fost momentul în care Teatrul Mic a pierdut ocazia de a-şi apăra directorul. Cred că a fost într-adevăr o pierdere... Cei mai mulţi oameni pe care i-a adus în teatru şi care nu sunt chiar nişte nume l-au înjurat cel mai tare.

        Exista, de pildă, un spectacol, ,,Nişte ţărani’’, mare spectacol!, unde în afara meritului de a fi autor şi director (pentru că l-a pus în scenă într-un timp record – două luni), a avut şi o contribuţie artistică. Cel puţin cu trei săptămâni înainte de premiera era prezent zilnic în sală. A comandat pur şi simplu costumele, costume autentice de ţară, iar observaţiile asupra interpretării erau pertinente. Poate că acest lucru l-a făcut să creadă că are veleităţi de regizor. Nu, nu avea, dar i se datorează imens şi din succesul acelui spectacol.

        Săraru este, înainte de toate un om care ştia să-şi cultive prieteniile şi să le şi păstreze chiar şi atunci când aceştia dau de necaz. Nu i-a ocolit niciodată. Odată ajuns în cercul lui de prieteni, sunt  sigur că te poţi baza pe el.’’

COCA BLOOS

        ,,Domnul Săraru îşi făcuse un ţel din a mă aduce în Bucureşti. El a crezut în mine mai mult decât oricine altcineva. A crezut în puterile mele, în resursele mele actoriceşti, în tot ce aveam eu de spus pe scenă. Nu-mi venea să cred. Omul care făcuse din Teatrul Mic una dintre cele mai importante scene ale ţării – amintiţi-vă de minunatele spectacole ,,Să îmbrăcăm pe cei goi’’, ,,Maestrul şi Margareta’’, amintiţi-vă de spectatorii care stăteau la coadă de la 3-4 dimineaţa ca să cumpere bilete, amintiţi-vă de toţi marii actori care jucau aici – ei bine, omul acesta, Dinu Săraru a spus: ,,O iau la teatrul meu!’’ şi a găsit şi modalitatea de a o face: m-a ,,detaşat’’.

,,Şi culmea tocmai acestui om, eu, Coca Bloos, i-am făcut o mare porcărie.’’

        ,,În decembrie ’89. În devălmăşia, în haosul din decembrie ’89, în zilele acelea tulburi, Dinu Săraru a fost ,,înghesuit’’, a fost ,,judecat’’ de ,,oamenii muncii’’ chiar în sala teatrului pe care îl condusese atâţia ani. ,,Judecătorii’’ erau câţiva actori şi oamenii din corpul tehnic. Din păcate, printre actorii prezenţi mă aflam şi eu, Coca Bloos. Sigur, Dinu Săraru a avut şi el, ca orice om, păcatele lui. Dar nu se cade să dai cu piatra în omul căzut, mai ales în cel care ţi-a dat pâinea pe care o mănânci. Cum se numeşte ce am făcut eu? Porcărie, aşa se numeşte.’’

        ,,Nu pot să uit ochii lui! Ne-a privit pe toţi îndelung, apoi s-a-ntors şi a urcat treptele scenei cu paşi grei. A dat să iasă în culise, dar faldurile cortinei l-au prins ca într-o îmbrăţişare, ca într-o încercare de a-l împiedica să plece. Atunci am înţeles că eu nu ar fi trebuit să mă aflu acolo. De ce îmi pusesem numele pe listă? Acum realizam că numele meu avea mare greutate pe lista aia: abia venisem în teatru, adusă cu nişte eforturi supraomeneşti de Dinu Săraru. Contestatarii directorului ziceau: ,,Uite, până şi Coca Bloos, pe care a transferat-o, s-a dezis de el!’’

Cotidianul ,,Lumina’’- 2012:

În seara zilei de 18 aprilie 2011, la Gala UNITER, la care a primit Premiul pentru întreaga activitate, în discursul ţinut pe scena Galei, Coca Bloos a mulţumit senatului UNITER şi juriului pentru distincţie, după care, cu glasul sugrumat de emoţie, i-a cerut scuze public lui Dinu Săraru.

*

VALERIA SECIU

Lupta cu marele fals

       ,,... grandoarea’’ (i-aş zice strălucirea!) şi ..decadenţa’’ Teatrului Mic nu sunt literatură... Noi am făcut acele spectacole care au strălucit, oamenii de acum ai teatrului, familia aceasta. Nimănui nu i-a trecut prin minte să le conteste  vreodată. Dar câtă viaţă s-a cheltuit pentru ele! Ca să supravieţuim acestei străluciri de necontestat, am plătit cu viaţă. Însumând zile şi ani şi mizerie, acea mizerie morală strecurată perfid între entuziasme şi vânzare. O ,,întreprindere’’ ca Maestrul şi Margareta, de pildă, a fost o luptă epuizantă nu numai cu cenzura...,  ci lupta cu o forţă opresivă, impersonală, difuză, amestecată cu aerul teatrului, în pereţii lui... O luptă cu marele fals.

        Să fim drepţi. Fără Dinu Săraru n-am fi avut nici o şansă în războaiele astea. El a stat în faţă, ştia cu cine are de-a face, cunoştea ,,maşinăria’’, avea armele necesare, avea cheia codului. Şi-a asumat riscul, plăcându-i riscul. A câştigat de cele mai multe ori. A plătit, desigur. Cu oameni, a plătit cu oameni – şi el, cu noi odată. Ultimul război, însă l-a plătit, a trebuit să-l plătească, cu sine, singur.

        În ceea ce mă priveşte... îi datorez mult. El m-a primit la Teatrul Mic şi mi-a acordat de la început acea încredere care îţi uşurează drumul. Mi-a dat, în felul său autoritar, dreptul de a putea fi ,,vedetă’’, într-o vreme când însuşi ideea de vedetă era o erezie faţă de dogma ,,toţi sunt egali!’’.

        Îi datorez momentul acela de încredere. Am lucrat la Teatrul Mic şi pentru a justifica acel moment, al lui, de alegere...’’

La 27 octombrie 1986 scena din Sărindar a „ocrotit” Premiera recitalului în limba română ,,De ce nu-mi vii?’’ realizat  pentru Teatrul Naţional din Târgu Mureş de către actriţa Adam Erzsebet

Fotografia surprinde spectatori cunoscuţi  ai Premierei şi, fireşte, ai reprezentaţiilor Teatrul Mic, solidari cu incendiarul recital, în atelierul pictorului Viorel Mărgineanu autorul scenografiei şi cortinei spectacolului.

Peste doi ani venea.... Revoluţia!

*

P.S.:  Acest colaj cuprinde fragmente din însemnările celor care s-au solidarizat deschis, pe faţă, public, în presă, la Radio şi la televiziune cu Teatrul Mic.

            La cererea mea, bogatul material strâns pentru cartea pomenită la începutul Tripticului  ,,TEATRUL MIC – ROMANUL UNEI MARI DEZILUZII’’, a fost ordonat, selectat şi scos la lumina mediei de către scriitorul, istoricul şi prietenul meu Vartan Arachelian  care a alcătuit şi placheta ,,O scrisoare pierdută la Teatrul Mic’’  tipărită în câteva zeci de exemplare.

 În întregimea lui materialul va face obiectul unui capitol al lucrării ,,Jurnalul unui personaj controversat provocat de Vartan Arachelian’’, în curs de apariţie la Editura Adevărul. 

În ultimul episod al Tripticului de vinerea viitoare, sper să vă întâlniţi cu o surpriză – document de istorie teatrală care onorează, sunt sigur, aniversarea la 20 decembrie 2014 a celor 50 de ani de existenţă a Teatrului Mic.

Casa de bilete a Teatrului Mic