VIDEO 30 de ani fără Amza Pellea. Cum râdeau marii actori cu nea Mărin

La 12 decembrie 1983, Amza Pellea s-a stins din viaţă, răpus de o boală incurabilă. În mintea multor români, actorul a rămas cunoscut ca „nea Mărin“, olteanul de la Băileşti. adevarul.ro vă prezintă câteva întâmplări haioase cu Amza Pellea, trăite şi povestite de mari actori români.

AP: Ce vârsta aveţi?
NM: Cinci ani.
AP: Cum vine asta?
NM: Cinci ani de când mă cunoaşte lumea, altminteri 44 şi, daca ie s-o luăm pe-a dreapta, io bag sama că sunt de-o vârstă cu pământu'.
AP: Dar nepotu' Suca, câţi ani are ?
NM: Cu ăsta ie mai greu, că ăsta când ie la armata, cand ie la şicoală, când să-nsoară, io chibzuiesc în prostia mea ca Suca ăsta n-are vârstă.
AP: Păţaniile pe care le povestiţi s-au întâmplat în realitate sau sunt rodul imaginaţiei ?
NM: Unele s-au întâmplat de-adevăratelea, alelalte care nu s-au întâmplat au toată vremea să se se-ntâmple.
AP: Aveţi dreptate, nimic nu-i nou sub soare. Care e lucrul pe care îl iubiţi cel mai mult ?
NM: Veselia şi frumuseţea sufletului românesc.
AP: Doriţi să uraţi ceva ascultătorilor ?
NM: Sănătate, că-i mai bună decât toate.
AP: Ce vă doriţi dumneavoastră?
NM: Tot sănătate, că, în privinţa asta, sunt şi io tot ascultător.
AP: Vă mulţumesc pentru amabilitate.
NM: N-ai de ce! Da' să ţii minte di la mine, ăla care a născocit vorba asta, „mulţumesc“, ăla a avut ăi şapte ani de-acasă!
Ai noroc şi s-auzim de bine!

Unul Amza Pellea, altul - şi totuşi? – nea Mărin. Aşa îşi mai „condimenta“ actorul Amza Pellea povestirile televizate de prin anii ’70-’80 – cu câte un interviu cu... el însuşi. Alteori, apărea doar olteanul mucalit din Băileşti, cu pălăria ponosită în creştetul capului, care-şi începea monoloagele exclamând: „Mă, fraţilor...“. Şi în faţă căruia românii se prăpădeau de râs.

Iar poate că Amza Pellea s-ar fi putut numi în multe feluri, după numeroasele personaje din filme şi din teatre cărora le-a dat viaţă. A fost şi Decebal din filmul „Dacii“, şi Mihai Viteazul din filmul regizat de Sergiu Nicolaescu, şi Horaţiu din piesa „Hamlet“ al lui William Shakespeare. Cel mai adesea însă oamenii l-au simţit ca „nea Mărin“, personajul cu care, în fond, s-a identificat aproape până la contopire.

Sunt 30 de ani de când Amza Pellea nu mai este. Pe 12 decembrie 1983, actorul a fost răpus de cancer. Avea 52 de ani. adevarul.ro prezintă o scurtă istorisire despre cum a luat naştere personajul „nea Mărin“, precum şi câteva întâmplări haioase ale marilor actori români trăite împreună cu actorul Amza Pellea.

Veta şi Mărin, mătuşa şi unchiul
Încă de pe băncile liceului - pe atunci „Nicolae Bălcescu“, azi „Carol I“ din Craiova-,  actorul venit din Băileşti obişnuia să spună colegilor din clasă poante de la el din sat. A câştigat apoi simpatia şi celor de la facultate, cu ticurile verbale şi cu întâmplările „ca la olteni“. Nu se gândise niciodată să creeze un personaj până când unul dintre colegii de cămin care lucra la radio i-a propus să spună monoloagele la microfon. „Eu m-am dus cu inima îndoita, ca sa fiu sincer. Mă gândeam că ele au efect într-un cadru restrâns. M-am dus, ei au primit nişte scrisori, şi aşa au început apoi emisiunile la televizor“, povestea Amza Pellea într-un interviu din 1981, pentru emisiunea „La sfârşit de săptămână“.

Încet-încet, au luat naştere şi celelalte personaje, Veta şi Mărin, care, spunea actorul, au fost inspirate din familia sa: „Ăsta e un omagiu adus unui unchi de-al meu dispărut pe front, pe care-l chema Mărin şi care era foarte vesel, un tip cu foarte mult haz, iar pe nevastă-sa o chema Veta“.

„Vorbesc iute fiindcă vor să ajungă din urmă vorbele“
Iar felul în care îşi spunea monoloagele, dincolo de limbajul familiar, Amza Pellea îl explica, în aceeaşi notă umoristică, prin faptul că „oltenilor le merge mintea mai repede decât se pot exprima verbal. De aceea, ei vorbesc iute fiindcă vor să ajungă din urmă vorbele. Aşa am găsit ticurile verbale ale lui Mărin“.

De la trecătorii care îl strigau pe stradă „Uite-l pe Amza Pellea!“ la cei mai mulţi care îl arătau, familiar, „Uite-l pe Nea Mărin!“ a fost un simplu pas. Oana Pellea, fiica actorului, povestea, într-un interviu din emisiunea TV „Profesioniştii“ cum, de cele mai multe ori, nici nu putea să meargă cu tatăl ei pe bulevard: „El pleca cu cămaşa albă de-acasă şi se întorcea cu ea neagră. Pentru că oamenii voiau să-l îmbrăţişeze, să-l atingă. Cred că asta înseamnă să fii vedetă“. 

Nea Mărin, mai de succes decât Mihai Viteazul
Succesul lui nea Mărin a luat şi mai mare amploare după filmul „Nea Mărin miliardar“, regizat de Sergiu Nicolaescu în 1979. Regizorul care îl avusese pe acelaşi Amza Pellea în filmul său, „Mihai Viteazul“, privea cu ochi sceptici un film de comedie. „«Ce-ai zice să facem un film cu nea Mărin?», îmi zicea Amza. „Ştiu şi eu, n-am mai facut comedie până acum...“ Dar i-am promis ca-i fac un film. Nu era nicio idee, nu era niciun scenariu, dar Amza l-a născocit pe nea Mărin. Şi, pentru prima dată, mi-a fost frică. Cum să fac o comedie, când nu făcusem până atunci decât filme istorice?“, povestea Sergiu Nicolaescu într-un interviu. Iar filmul, filmat în doar 32 de zile, a avut încasări mai mari decât „Mihai Viteazul“ şi peste 20 de milioane de spectatori.

Amza Pellea, alături de buni prieteni actori - Dem Rădulescu, Jean Constantin, Ştefan Bănică

„Vedetă“, dar şi „om simplu“, „blând“, „gingaş“ şi mereu cu acelaşi umor oltenesc al lui nea Mărin şi l-au amintit, în câteva interviuri, marii actori români care i-au fost aproape şi cu care a jucat în diverse piese de treatru şi de film.

Cum a vrut Marcel Iureş să se facă actor
„Eram mărişor, încercam să dau la Teatru. Eu am dat la Teatru după ce m-am sculat dintr-o boală, o boală grea – era să mor atunci, pe la 22-23 de ani. La olteni, în cazuri din astea, se pun în mişcare toate mecanismele de familie, unchi, veri… Aşa am ajuns la Amza, el era directorul Teatrului Naţional din Craiova, unde şi juca foarte mult. Am ajuns, în sfârşit, la el, într-o pauză de spectacol, iar ai mei, toate rudele din Băileşti, m-au împins la el înăuntru, în cabină, zicând: «– Uite, Amzulică, ăsta e nepotul nostru, vrea să se facă actor!». Amza s-a uitat pătrunzător la mine şi mi-a zis: «-Cin’ te ţine, mă? Te ţin eu să nu te faci actor?».“

„Năroada“ de Draga Olteanu Matei
„Eu cu Amza am fost colegi din anul I de facultate, din 1951. Împreună am luat examenul de admitere. De atunci am ramas ca fraţii. El avea patru surori, iar eu eram a cincea! Am fost şi la Băileşti şi acolo am cunoscut toate personajele despre care vorbea Amza. Chiar dacă nu aveam acelaşi cerc de cunoştinţe, prietenia noastra a fost sinceră şi adancă. Când mai greşeam ceva într-o piesă, la o repetiţie sau mă încurcam îmi zicea: „fă, năroado!“. Era un fel al lui de-a mă alinta. O glumă care-mi facea mare plăcere!“

Amza, Domnica şi Oana Pellea

Rodica Mandache: „Cum să-l uiţi chiar pe Mihai Viteazul?“
„Cred că nu era un om simplu, dar ne făcea să credem asta. L-am cunoscut că pe un om fermecător şi plin de gingăşie şi blândeţe. De câte ori ne-am întâlnit în actorie, era calm şi relaxat. Era o simbioză între omul obişnuit şi eroul. Îmi aduc aminte de acea poveste cum a fost uitat pe «câmpul de bătaie» în costumul lui Mihai Viteazul. Ziua de filmare fusese lungă şi grea. Că mai uiţi pe câte cineva, se mai întâmplă, dar chiar pe Mihai Viteazul? Nu s-a supărat pe nimeni, ba chiar a izbucnit în râs şi înţelegând ca un artist absurdul întâmplării, a pornit şontâc, şontâc la şosea, la ia-mă nene!“

Stela Popescu, Amza Pellea şi un borş de peşte
„Am lucrat mult împreuna cu Amza, şi în film, şi în teatru. Avea o chestie extraordinară: era foarte cald, deveneai foarte repede prieten cu el, avea haz. Chiar dacă pe urmă lua o mină de ţărăn sanatos. Am fost cu mai mulţi colegi într-un turneu la Moscova - era şi Irina Petrescu. Acolo ne-au primit cei mai mari actori de la Moscova. Noi ne descurcam toţi ruseşte sau franţuzeşte. S-a terminat petrecerea la hotel cu şampanie, cu veselie, iar Amza i-a spus regizorului Mihalcov: «Hai să ne facem fraţi de cruce». Şi cum credeţi că s-au făcut fraţi de cruce? Şi-au tăiat cravatele şi au luat fiecare câte-o bucăţică din cravata celuilalt! A fost foarte amuzant.

Altă dată, eram la Corabia, cu teatrul. Şi cei de-acolo ne-au întrebat ce mâncam. Iar el a zis: «Peşte. Un borş de peşte!». A cerut şi ardei iuţi. Şi l-am văzut că ia un şerveţel. A tocat pe şerveţel vreo cinci ardei iuţi, pe care i-a turnat deasupra ciorbei. S-a facut ciorba verde deasupra. I se scurgeau lacrimile în barbă de plăcere, dar şi de usturime, şi inghiţea cu o poftă nebună. Am ras atunci de ne-am prăpădit. Mânca şi plângea, mânca şi plângea!“