Zgură

Mai toate temele ajunse pe agenda publică autohtonă – de la chestiunea corupţiei la condamnarea unor foşti demnitari şi de la ora de religie la averea Bisericii – au fost compromise. În loc de un plus de cunoaştere, în urmă a rămas doar zgură.

Un exemplu recent: câte nu s-au spus despre tânăra plecată la mănăstire? Că nu este „normal“ să ai duhovnic la 15 ani. Că ora de religie naşte şi întreţine astfel de devieri. Că înaintea duhovnicului, psihologul este cel care trebuie să se ocupe de tineri. Aşadar, în bună tradiţie materialistă, că ştiinţa este preferabilă credinţei. Că Biserica, în general, încurajează obscurantismul. Că duhovnicul trebuia să sune la 112. Că nu se mai poate trăi în „Evul Mediu“. Că nu se poate tolera o astfel de situaţie care sfidează, la un loc, şcoala şi familia etc.

Una dintre afirmaţiile recurente mi-a atras în mod deosebit atenţia: adolescenta ar fi prea tânără pentru a şti ce vrea. Or, aici este vorba despre cineva care caută, nu care ştie. Este o încercare, fie şi pe căi mai puţin uzuale, de a te lămuri condamnabilă? Să fie căutarea o stare de spirit limitată în timp? De ce ne scandalizează o asemenea precocitate, dar nu şi sexul sau drogurile, două „plăceri“ prezente deja în şcoala românească? De unde vine dezechilibrul indignării? Ce este mai grav: să te destrăbălezi în chip şi fel sau să interoghezi diferite instanţe spirituale?

Apoi, tot în halda de zgură au fost aruncate cuvinte grele despre Sfânta Taină a Spovedaniei şi s-au făcut remarci injurioase la adresa monahismului. Chiar dacă nu practici, nu eşti parte a vieţii religioase, ar fi de bun simţ să te abţii de la asemenea comentarii. Faptul că există duhovnici abuzivi destinal sau monahi certaţi cu rânduiala, două ipostaze neîntâlnite în cazul de faţă, nu scuză exagerarea şi generalizarea. Mai ales că, într-o lume confuză, lucrarea de zi de zi a părinţilor spirituali este cea care asigură în bună parte sănătatea corpului nostru social.

În fine, două concluzii în urma celor întâmplate. Prima: constat cu uimire activarea pe marginea episoadelor de acest fel a unui fond anticlerical deosebit de violent. A doua: comunicarea Patriarhiei se dovedeşte strict reactivă, lipsită de empatie, seacă, similară celei cultivate de companiile multinaţionale. În ciuda formelor – radio, televiziune, ziar, agenţie de ştiri –, lipseşte în mod evident conţinutul. Cazuri asemeni celui de acum, dar şi cele care o să urmeze, reclamă o nouă paradigmă comunicaţională din partea Bisericii noastre. Una care să limiteze cantitatea de zgură.