Trenul galben fără noi. Despre Angela Similea, Mirabela Dauer şi Margareta Pâslaru

„Cele trei erau fantastice, pline de energie, fermecătoare.”

Ştiaţi că într-o zi de 9 iulie s-au născut trei dintre cele mai apreciate cântăreţe de muzică uşoară din România? Este vorba despre Angela Similea (68 de ani), Mirabela Dauer (67 de ani) şi Margareta Pâslaru (71 de ani). Citiţi în Ziarul Metropolis.

Am rămas perplex citind ştirea asta. Chiar am îmbătrînit în halul ăsta? În locul unora care îşi scriu epistolele ca un Eminescu la preţ foarte redus, aş scrie lui Dumnezeu: ce-i cu tine, Doamne? Vremea trece, problemele rămîn? Aş avea cam tot aceeaşi şanse să primesc un răspuns credibil ca şi ei.

Dar nu vreau să continui cu ironiile ieftine. Tot ce mă interesează este că atunci cînd am fost adolescent, cele trei erau fantastice, pline de energie, fermecătoare. Pentru Angela Similea am făcut chiar o pasiune — mi se părea de o frumuseţe rară, şi-i invidiam pe toţi bărbaţii care se aflau în jurul ei, de la dirijor la cameraman. Am fredonat Trenul galben fără cai, Roata morii sau Balada (pe care Margareta Pâslaru a cîntat-o cu Marina Voica, altă sfîntă sacră a muzicii uşoare româneşti) alături de şlagărele Corinei Chiriac, Dan Spătaru, Cornel Constantiniu, Alexandru Jula, Ilie Micolov şi ale celorlalţi.

Oare se ocupă cineva de mareea asta de cîntăreţi şi şlagăre, poeţi şi compozitori care merită mult mai mult decît lumina de rampă de astăzi grăbită şi superficială? Oare se ocupă cineva la modul serios cu aceşti oameni care au fost şi viaţa noastră, nu numai a lor? Mai spune ceva numele lui George Ţărnea, Claudiu Mirica, Marcel Dragomir, Dumitru Lupu? Nu de mult, am participat la o susţinere a unei teze de licenţă a cărei autor a analizat versurile ansamblului Garabonciás care a cîntat în a doua jumătate a anilor şaptezeci. 

Tare-aş vrea să citesc o asemenea carte despre cei pe care le-am enumerat. Îmi amintesc de o discuţie aprinsă despre Dida Drăgan care, îmi spunea Călin, băiat mai mare cu vreo cîţiva ani, e mult mai bună ca ”nişte unguri” care stau într-un loc. Acolo, lîngă bara curţii, muzica uşoară a devenit piatra de încercare a prieteniei noastre, deşi nu prea înţelegeam de ce.

Oricum, Angela Similea, Mirabela Dauer şi Margareta Pâslaru chiar au însemnat ceva. Culoare în gri-ul cozilor interminabile şi al ştirilor cenzurate, subiect de discuţie despre gust, despre muzică şi despre frumuseţe, speranţa multor oameni care încă mai credeau că fericirea o să-i caute (Casa cu plopi, Strada Speranţei, La parter), sau că roata morii se-nvîrteşte într-adevăr.

Măcar ei, măcar noi am merita un concert în care cele trei şi ceilalţi, cei care sunt printre noi şi cei care au fost chemaţi deja, să cînte pînă am spera din nou aşa cum am sperat cînd n-am ştiut că şi lumina poate fi întuneric.