Unul dintre argumentele forte ale demonstraţiei este bradul de Crăciun, care ar fi fost inventat doar acum vreo 200 de ani - aşadar, e un obicei relativ nou, iar noutatea sa relativizează chiar semnificaţia Crăciunului, care e, nu-i aşa, doar o formă istorică precum oricare alta.

S-o iau de la coadă: da, bradul de Crăciun îl datorăm protestanţilor (luteranilor), şi tot lor le datorăm primirea cadourilor de Crăciun (cu rădăcini în secolul al XVIII-lea; Luther nu dorea, se pare, să încurajeze cultul sfinţilor, prin urmare l-a pus pe Santa Klaus – Moş Nicolae să aducă un pic mai târziu cadourile, de Crăciun). Şi dacă o altă mişcare protestantă, cea puritană, ar fi avut puţin mai mult succes în secolul al XVII-lea, astăzi lumea occidentală, cel puţin, nu ar mai fi avut Crăciun deloc. Şi la fel s-ar fi întâmplat dacă mişcarea utilitaristă ar fi avut puţin mai mult succes în secolul al XIX-lea, sau dacă cea bolşevică ar fi avut puţin mai mult succes în secolul XX.

În cazul în care persoana respectivă dorea să spună că, dacă în secolul al XXI-lea mişcarea consumerist-motivaţională va avea prea mult succes, nu vom mai avea Crăciun deloc, şi nu vom mai avea chiar fericire deloc, pot fi de acord cu ea, cel puţin parţial. Deşi eu unul sper că şi acest consumerism al nostru va avea soarta celorlalte – a puritanismului, a utilitarismului, a bolşevismului şi a altor erezii şi nebunii.

În cazul în care însă persoana respectivă dorea să spună că nu e nici un motiv special să sărbătorim într-o zi de sărbătoare, sau că într-o zi de sărbătoare nu avem motive să fim mai fericiţi decât de obicei, atunci nu pot să fiu deloc de acord cu ea. Desigur că avem motive să fim mai fericiţi de obicei într-o zi de sărbătoare – fie şi pentru că ne-am pregătit pentru această zi cu zile sau chiar săptămâni mai înainte: am făcut curat în casă, am cumpărat cadouri, unii dintre noi am ţinut şi post, în orice caz, cei mai mulţi am trecut printr-un întreg proces al pregătirii pentru sărbătoare. Într-o zi festivă porţi hainele cele mai bune, îţi cauţi cuvintele cele mai frumoase, pui deoparte, măcar temporar, meschinăriile şi animozităţile – încerci, pe scurt, să fii o variantă mai bună a celui care eşti în zilele de peste an.

Dar o zi de sărbătoare, şi în special un mare praznic precum Crăciunul înseamnă şi altceva – înseamnă ieşirea (temporară) din timpul profan şi intrarea în timpul sacru. Acesta este sensul procesului de pregătire despre care vorbeam mai sus, cu postul alimentar şi spiritual, citirea Evangheliilor (într-o anumită ordine – cei care trec mai des pe la biserică ştiu care e), ascultatul de colinde, curăţarea casei, pregătirea hainelor de sărbătoare, etc. Timpul sacru este prin excelenţă un timp al fericirii şi al bucuriei, şi este pregustarea fericirii şi a bucuriei din Împărăţia lui Dumnezeu. Nu intru în detalii teologice – Întruparea lui Dumnezeu ridică blestemul care fusese aruncat asupra omului o dată cu căderea acestuia; Hristos este Adam cel Nou care aduce Evanghelia, vestea cea bună a vindecării rănilor păcatului, a străpungerii barierei ontologice care-l separa pe om de Dumnezeu şi a biruinţei asupra morţii.

Acest comentariu despre Crăciunul care ar fi o zi inventată ca să ne forţăm fericirea îmi aminteşte de un altul, ceva mai ilustru – George Bernard Shaw spunea că, în fapt, Crăciunul ar fi fost inventat de negustorii de vin şi de găini ca să vândă mai multă carne şi mai mult alcool decât în zilele obişnuite. G.K. Chesterton, răspunzându-i, a spus că această afirmaţie nu e doar falsă, e înfiorător şi izbitor de stupidă – e ca şi cum ai spune că cele două sexe au fost inventate de bijutieri care doreau să vândă verighete.