Spiritualitatea regală

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:

Moartea Majestăţii Sale Mihai I al României a prilejuit un val de emoţii şi regrete: ce ar fi fost dacă... Legitim şi deloc antidemocratic, s-a iţit întrebarea, chinuitoare pentru unii, cum de nu am binemeritat un alt destin după căderea comunismului. De ce?

Sigur, nu am un răspuns. Cred că monarhia, instituţie mai puţin politică şi mai curând spirituală, ar trebui cunoscută în adâncime, la rădăcina ei celestă. Să fii monarhist presupune să distingi nuanţe şi să citeşti înţelesuri care, de regulă, scapă exegezei tabloide. Istoria ne învaţă însă: principiul succesiunii strict biologice nu este o garanţie absolută. Dimpotrivă. Predarea ştafetei poate fi marcată de accidente, de biografiile unora care nu pricep ce misiune nobilă ar putea îndeplini dacă nu ar fi pradă slăbiciunilor, păcatelor, ticăloşiilor. Apostaţii slujirii.

Deloc întâmplător, regalitatea presupune asumarea unei vieţi pe care o dedici, imediat ce eşti suficient de educat şi conştientizat, altora. În primul rând şi fără rest. Ceilalţi reprezintă legitimarea ta nemijlocită, imperioasă şi imposibil de substituit. Viaţa ta este parte a vieţii altora. Paradoxal, prin mecanismele ei postelective şi prin matematica împărţirii puterii, celebrul algoritm, democraţia este mai puţin transparentă, chiar ezoterică. Sunt luate decizii în cercuri intime, partinice, dinamizate de interese nedeclarate.

Monarhul, în ceea ce îl priveşte, este apropiat până la intimitate de tipologia monahului, a celui care îşi leagă iremediabil şi total viaţa de Hristos: se leagă de un singur popor, de o singură familie, de o singură cale şi de o singură aşteptare. Monoteist, nu negociază şi nu tranzacţionează. Pe scurt, nu practică politeismul angajamentelor oportune, oscilând păgubos, ci are un proiect fundamental de ţară, adică tinde către înfăptuirea unui bine care, chiar dacă nu îi convinge pe toţi, ajunge să ofere fundamentul unei prosperităţi comune pe termen lung.

Dacă ar fi să tragem o linie sub proiectul modernităţii, să fixăm în câteva cuvinte ceea ce a fost şi mai continuă să fie procesul de emancipare a religiei de politică, vedem cum, aflaţi din ce în ce mai departe de Dumnezeu, cei care ne conduc se regăsesc, chiar şi împotriva dorinţei lor, din ce în ce mai departe de cei pe care îi conduc. Cum aşa? Pentru că nu înţeleg că puterea, un atribut abstract, presupune o spiritualitate pe măsură. Este lecţia neînvăţată de comunişti: pentru a plămădi materia ai nevoie de opusul acesteia. Traducere: un rege este mai mult decât un preşedinte. Amin!

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite