INTERVIU Constantin Necula, preot: „Eu nu sunt speriat de rock, ci de ritmul buletinelor de ştiri“

INTERVIU Constantin
Necula, preot: „Eu nu sunt speriat de rock, ci de ritmul buletinelor
de ştiri“

Preotul Constantin Necula; Fotografii: Mihai Cratofil

Preotul Constantin Necula, unul dintre duhovnicii pe val pentru noua generaţie de tineri, care a devenit un model de ierarh în pas cu vremurile, vorbeşte despre capcanele lumii postmoderne în care trăim, subliniind că am ajuns să propunem „hashtagul în locul crucii“.

Ştiri pe aceeaşi temă

Părintele Constantin Necula (46 de ani) captează prin nonconformismul său: vorbeşte liber, spune lucrurilor pe nume şi îi atrage ca un magnet pe tineri. Are un discurs viu, fără platitudini şi fără limbajul de lemn pe care-l auzim, de obicei, în discursurile feţelor bisericeşti. E născut la Braşov, trăieşte la Sibiu, vine frecvent în Capitală. Îndrăgostit iremediabil de slova cărţilor, profesor la Facultatea de Teologie din Sibiu,  părintele Constantin Necula e un adevărat erudit: a scris numeroase studii şi cărţi, susţine conferinţe în ţară şi în străinătate despre copiii maltrataţi, despre  problema drogurilor, despre toate pericolele care ne ameninţă în ziua de azi.  Recent, a susţinut o conferinţă, în Bucureşti, „Între cer şi pământ, ancoraţi în Dumnezeu (Viaţa şi cultura monahilor români din Sfântul Munte Athos)“, iar curtea Institutului Cultural Român a devenit neîncăpătoare, tinerii se uitau fascinaţi la el, călcându-se în picioare ca să-l asculte. Părintele rămâne modest, deşi susţine că smerenia are „orgoliul ei“. Nu are nicio explicaţie faţă de mecanismul sociologic al succesului şi al „neculismului“ generalizat, are o singură ţintă: să nu devină vedetă.

„Weekend Adevărul“: Cum erau părinţii dumneavoastră? Cine v-a insuflat credinţa în Dumnezeu?
Constantin Necula: Oameni minunaţi. Camarazi de creştere mie şi sorei mele, colegi de lectură, mare parte din parcursul meu de cititor li se datorează. Am crescut având sufrageria micului nostru apartament de bloc ocupată cu o bibliotecă şi un pick-up garnisit cu sute de discuri de vinil. Credinţa mi-a fost insuflată în prispa de har a Bisericii Sfântul Nicolae din Şcheii Braşovului. Cartierul meu, Steagul Roşu, nu avea duminică, pentru că nu avea biserică la îndemână. Acolo, lângă Prima Şcoală Românească, am deprins primele buchi ale credinţei, ascultând preoţii predicând, privind spre gesturile de evlavie ale bunicii paterne şi cele de isteţime duhovnicească ale bunicii materne, o maramureşeancă în exil la Braşov. Am crescut în cultura creştină a tatei, urmărit în creşterea în cultură – inclusiv socială, de o mamă iubitoare şi exigentă cu valorile legate de caracter.
 
Aveţi fraţi? Cum era Braşovul în copilărie?
Am o soră minunată. Tot la Braşov este mama, un cumnat luminos şi muncitor şi o serie din cei care îmi alcătuiesc pomelnicul viu al familiei. În ţărâna Braşovului, aşteptând Învierea, sunt tata şi cei din care îmi trag seva credinţei. Braşovul copilăriei mele era luminat de vitrinele librăriilor dinaintea cărora înţepeneam cu orele încă înainte de a şti să citesc, lungile plimbări de seară, cu tata şi sora mea, în aşteptarea neobositei noastre mame. Braşovul legat de Şchei şi de cei de acolo, ai tatei şi ai noştri, era un fel de loc al vindecării de melancolia Raiului. Am trăit într-un Braşov care mai credea în zâne şi feţi-frumoşi, în care alergam de la stadion la teatru şi apoi făceam din şcoală şi liceu, mai târziu, loc de întâlnire cu prietenia şi cartea.
 
Spuneaţi că eraţi un copil crescut la bloc. Aţi trăit cu cheia de gât? 
Niciodată. Tata şi mama au lucrat toată viaţa lor în schimb invers. Mereu aproape de noi. Au spus mereu, acum îi cred, că nu vor să ne crească alţii.
 
Comandant de detaşament la şcoală
Cum aţi resimţit perioada comunistă?
Am primit cravata roşie la Muzeul Unităţii de Vânători de Munte, emoţionat şi plin de entuziasm. Am fost comandant de detaşament şi apoi de unitate. Asta nu mi-a creat avantaje, ci un soi de responsabilitate dinamică şi o serie de neplăceri pentru francheţea exprimării mele. Prezenţa mea în tabere de pionieri, prietenia cu oameni din judeţe diferite, posibilitatea de a vedea părţi ale ţării altfel imposibil de atins cu mijloacele familiei mi-au încărcat sufletul de frumuseţe. Am învăţat carte, am jucat fotbal, am scris poezii şi m-am bucurat de colegii mei de şcoală generală, oameni faini, până astăzi. Am trăit în bloc îngheţat şi am parcurs cu vecinii cozile de aşteptare a pâinii ori a laptelui şi am crezut multă vreme că nu există fructele despre care se scria în cărţi. M-am bucurat şi am plâns. Habar nu aveam că este comunism, crezând că altceva nu a fost. La 14 ani, într-o vacanţă în satul cumnatului meu, am aflat prima dată de regele Mihai, deşi eram copil de 10 la istorie. Am descoperit Sfânta Scriptură în clasa a VII-a în Maramureş, la neamurile mele din Vişeul de Jos. Atunci am început să văd altfel lumea. Liceul a fost mai greu, neadaptat orelor multe de chimie, fizică şi matematică, salvat de profesorii mei, oameni cu totul minunaţi.
 
Ce amintiri aveţi de pe vremea când eraţi pionier?
Cea mai interesantă întâmplare din pionierie rămâne întâlnirea din Vinerea Mare din 1984, când am văzut în Biserică pe preşedintele Consiliului Municipal al Pionierilor cu lumânarea în mână, şi degetul pe buze să tac. Din seara aceea am devenit prieteni, el fiind foarte atent să mă scoată din multele belele în care gura mea mare mă băga. 
 
Aţi crezut în Moş Crăciun în copilărie? 
Eu cred în Moş Crăciun. Au încercat să ni-l dea pe Moş Gerilă, dar n-a mers. Numai el ştie de unde scotea brazi pentru amărâta noastră viaţă de cartier. La fel de important era Moş Nicolae, straşnicul nostru prieten. Aşa a rămas până azi.
 
Am fost ateu convins, cât de convins poate fi un ateu, iar momentul înţelegerii prezenţei lui Dumnezeu în lume a coincis cu descoperirea unei fericiri de neînlocuit: dragostea lui Hristos.
 
Cum era adolescentul Constantin Necula?
Cam absent, deşi prezent în tot felul de acţiuni. Mi-am trăit viaţa de cartier fără excese, am descoperit bucuria mersului, fugii pe bicicletă. Vacanţele mi-au fost ocazii să descopăr arheologia, muntele sau şi câmpia. Băiat de oraş, dar am fost straşnic paznic la vaci şi am lucrat patru vacanţe bune la CAP, în Dozeştii Vâlcii. Am descoperit că îmi place biserica în vacanţele acestea, cântând Prohodul, al Mântuitorului – primăvara şi al Adormirii Maicii Domnului – vara. Ascultam muzică de operă şi clasică, mergeam săptămânal la Filarmonică şi la Teatrul de Operetă din Braşov. Nu întâmplător aşteptam spectacolul de seară al minunaţilor artişti braşoveni plimbându-mă prin cimitirul Bisericii, apoi intrând şi ascultând parte din Vecernie. Am descoperit şi muzica rock, târziu, prin implantul cultural al unui coleg, astăzi medic pediatru în SUA. Am fost la câteva sărbătoriri şi m-am aventurat, alături de colegii mei, la câteva cabane. Dar cuminţi şi atenţi să nu supărăm pe nimeni. 
 
Mergeaţi la teatru? Cum se socializa în acea perioadă?
Da, am iubit foarte mult Teatrul Dramatic din Braşov, un soi de spaţiu al rezistenţei. Am fost la spectacole jucate în beznă, de la tăierile de curent, în care publicul rostea replicile cu actorii. Am plâns şi am râs cu lacrimi cinstite, m-am format în cultul limbii române. Pot supăra pe oricine, dar cred că una dintre cele mai tainice şcoli de demnitate era, pentru generaţia mea, teatrul. Mergeam cu actorii în acelaşi autobuz, ultimul de pe rută, privindu-i ca pe nişte supraoameni. Şi cred că aşa şi sunt. Socializam cu uşurinţă, de la practica în câmp până în foaierul teatrului eram noi, fără fiţe, fără ifose şi lipsiţi de probleme de comunicare. Lunea dezbăteam piesa la şcoală, fugeam cu diriginta, profesoară de matematică, la Filarmonică, marţi comentam concertul, miercuri fugeam în centru că se băgau cărţi şi discutam joi ce am cumpărat şi vineri ne căutam bilete pentru piesele de sâmbătă şi duminică. Noi, băieţii, mergeam împreună şi la meciuri de fotbal. O viaţă plină, ce mai.
 
 

Peste 150 de conferinţe

Numele: Constantin-Valer Necula 

Data şi locul naşterii: 9 iunie 1970, Braşov

Stare civilă: Căsătorit

Studiile şi cariera: 

A absolvit Facultatea de Teologie „Andrei Şaguna“ din Sibiu şi este doctor în teologie, specializarea catehetică-omiletică şi pedagogie creştină. Este autor de volume de predici, de studii şi articole de omiletică şi catehetică, dar şi de cărţi pentru copii şi tineret. 

A semnat zeci de studii în limba română, dar şi în franceză, italiană, germană, şi numeroase recenzii. A susţinut 150 conferinţe în ţară şi în străinătate şi a participat la o serie de emisiuni de radio şi de televiziune atât la posturi naţionale, cât şi internaţionale.

Locuieşte în: Sibiu

 
Teologia, un exerciţiu de admiraţie
Aţi declarat că aţi dorit, la un  moment dat, să aveţi o carieră militară. Cum aţi ajuns la Teologie?
Încercând să-mi astâmpăr dorinţa de a fi de folos oamenilor, de a le spune că sunt gata să lupt pentru ei. Eu aşa am fost crescut: mi s-a spus că oamenii sunt motive de dragoste, că nu poţi să nu iubeşti oamenii. Tata şi mama lucrau cu oamenii. Teologia s-a născut ca un exerciţiu de admiraţie. Aşa am rămas până astăzi. Nu încetez să admir ortodoxia, să iubesc creştinismul pentru frumuseţea sa absolută. Am fost ateu convins, cât de convins poate fi un ateu, iar momentul înţelegerii prezenţei lui Dumnezeu în lume a coincis cu descoperirea unei fericiri de neînlocuit: dragostea lui Hristos. Zic aşa că, văzând Hristos cum rătăceam fără orizont, mi S-a făcut orizont şi împlinire.
 
Cum de cred cei care cred în Dumnezeu? Care a fost parcursul dumneavoastră personal în relaţia cu Dumnezeu şi cu ortodoxia? 
Nimeni nu ajunge, în viaţă fiind, să spună că a atins cerul credinţei. E o nădejde luminoasă în dragostea lui Dumnezeu care le împlineşte pe toate. Nu am avut un parcurs, încă sunt pe Cale. Nu am un punct zero. Nu m-am trezit spunând că, iacă, de azi cred. M-am bucurat de un dar diafan, limpezit de iubirea părinţilor mei şi de însoţirea bunicilor, profesorilor şi celorlalţi, uimiţi că descopăr pe Dumnezeu.
 
Cum aţi ajuns de la Braşov la Sibiu? Şi de ce aţi ales Sibiul drept oraş de reşedinţă actual?
Era oraşul Teologiei. Am vrut să fac teologie, m-am pregătit un an, după Armată şi apoi am intrat. A fost un an rodnic, am descoperit cea mai interesată metodă de cunoaştere a lui Dumnezeu: prin lectură şi muncă intelectuală. Nu eu am ales Sibiul, ci Sibiul, universitar şi bisericesc, mi-a făcut onoarea de a-l locui cu folos. Cu dor de Braşov, o vreme, atent mereu să nu îmi fac vatra de ruşine. Azi mi-e sufletul legat de Sibiu, indisolubil. Nu doar prezenţa soţiei şi copiilor îmi fac Sibiul casă, ci şi tot ce alcătuieşte viaţa mea în cetate.
 
Cum găsiţi Bucureştiul?
Merg doar pe jos în Bucureşti, foarte rar îmi chem prietenii să mă ajute cu transportul, să mă ia cu maşina. Sunt foarte apropiat de oameni şi asta mă face să mă opresc din când în când şi să vorbesc cu ei. Pot sta maximum două-trei zile în Bucureşti, dacă aş rămâne mai mult, aş avea o frică să nu mă îndrăgostesc iremediabil de acest oraş. Aşa că fug repede acasă, la Sibiu, ca să rămân îndrăgostit de locul unde locuiesc.
 
Sunt oamenii altfel acolo, la Sibiu?
Nu, oamenii sunt identici. Cred că neliniştea bucureştenilor a cuprins întreaga Românie, din nefericire. În schimb, la Sibiu, unii oameni chiar se bucură să mai şadă pe banca din faţa casei să vadă apusul de soare. Apusul în Bucureşti e ascuns după lumina nenaturală a lumii în care trăim.
 
Care a fost cea mai mare provocare profesională pe care viaţa v-a scos-o în cale? Dar raportat la propria credinţă?
Dacă spun că fiecare zi e o provocare în preoţie, o să scrie vreun comentator că sunt îngâmfat. Nu spun asta, dar afirm, cu adâncă smerenie, că fiecare clipă este o provocare a iubirii lui Dumnezeu. Nu am timp liber. Fiecare om, fiecare rând de rugăciune, fiecare linie de proiect pastoral sunt punctele de tensiune ale vieţii pe care Dumnezeu mi-a îngăduit-o. Şi raportat la propria mea credinţă, am aceeaşi conştiinţă. A unei iubiri fără limite. 
 

„E un clişeu că ortodoxia nu priveşte cu ochi buni psihologia“


 
Deşi sunteţi un cunoscător al sufletului, absolvent de Teologie fiind, aţi studiat timp de trei ani şi Psihologia. Ce revelaţii aţi avut studiind acest domeniu care nu pare privit întotdeauna cu ochi buni de către ortodoxie? Ca duhovnic, v-aţi trimis vreodată ucenicii la psiholog? 
Am făcut, imediat după Teologie, un an de Psihologie, apoi m-a furat pastoraţia. Am urmat cursuri de psihologie socială şi am participat la stagii de psihologie educaţională şi a dependenţelor numai în măsura în care am constatat că nu pot ajuta altfel. E un clişeu că ortodoxia nu priveşte cu ochi buni psihologia. E rezervată la psihologisme excesive, la lecţii de pseudoştiinţă psihologică şi la practicienii lipsiţi de conştiinţă, la părerologii de serviciu. Sunt câţiva care se exprimă în toate, cu o ştiinţă a abţibildului educaţiei psihologice. Cred că vocaţiile psihologice se descoperă şi se cresc continuu, fără ifose şi cu o largă aplecare spre interculturalitate, din care religiosul nu poate fi exilat doar pentru că aşa dă bine. Da, uneori mi-am permis să cer ajutorul psihologului, mai ales al colegilor mei de la Crucea Albastră din România, care se ocupă de terapia antialcool şi antidrog. Psihologul profesionist este un bun sprijin preotului care face din mântuirea aproapelui ţel slujirii.
 
Biserica Catolică s-a arătat mai deschisă în ceea ce priveşte problema homosexualităţii. Dumneavoastră cum o priviţi?
Personal, am obosit de subiect. Ca oricare dintre noi, oamenii aceştia au nevoie de sprijin în situaţii-limită. Homosexualitatea mi se pare, ca preot, un refugiu deplorabil moral şi, locuitor social fiind, prea des folosit pe post de cal troian pentru interesele obscure ale unei protipendade guralive în exces. Citesc mult şi ascult şi mai mult în ce priveşte acest subiect. Remarc o caricaturizare periculoasă a subiectului, o ură rânjită a apărătorilor homosexualităţii, mereu dispuşi să dea lecţii de superioritate culturală şi de sistem celorlalţi. Cred că mult din imaginea aceasta a destrămării mitului european şi democraţiei pluraliste, asumată cu atâta bucurie de România postdecembristă, este conturată din excesul de zel al unei neîngrădite alunecări în snobisme fals liberale. Ştiu cât de greu le este unora dintre politicieni să păstreze verticala unor asumări morale. Îi simt vulnerabili la jocul cu mărgele de sticlă al diferitelor structuri ale politicului. Refuz să cred că nu văd adevărul. Da, am stat şi voi sta mereu alături de oameni, indiferent de orientarea lor sexuală. Voi refuza mereu să confund conţinuturile minorităţii cu ale minoranţelor şi nu voi intra în jocul confuziei de dragul diluţiei aspectelor morale. Mă doare şi excesul de moralism, în aceeaşi măsură cu cel de liberalism obtuz. Nu cred că doar prezenţa mea ca duhovnic poate reechilibra viaţa unor oameni. Cred în Dumnezeu ca Mântuitor.
 
Pe cine v-aţi alege ca Duhovnic dintre Sfinţii Părinţi şi de ce?
Mă simt foarte apropiat sufleteşte de Sfântul Ioan de Kronstadt. În fond, nu sunt decât un păcătos lucrând într-un mare port, care este viaţa.
 
„Nu am vise, ci doar nădejdi“
Aţi studiat în străinătate: în Italia şi în Franţa. Cât de aproape vă e Italia şi cum priviţi exodul românilor în această ţară?
Italia îmi este ca o  a doua patrie, prin frumuseţea limbii şi posibilităţile de a înţelege lumea pe care mi le-a deschis. Familia românească  ortodoxă a Italiei este una dintre icoanele dinamismului pastoral şi ale socializării în planul Bisericii a poporului nostru. Aşa este şi în Spania şi în Franţa sau Belgia, Anglia sau Ţările Nordice, în Germania sau Portugalia deopotrivă, aşa este pretutindeni în arealul duhovnicesc al diasporei. Comunităţile de români închegate în jurul ortodoxiei sunt consulatele spirituale ale României.
 
V-a tentat să rămâneţi în străinătate?
Nu, nu m-a tentat să rămân pe nicăieri. Mă simt ca acasă pretutindeni. Ceea ce mă încântă sunt întâlnirile cu oamenii, liturghiile şi slujirea cu preoţii de acolo. În plan personal, am câştigat mult din prietenia de suflet cu părinţii de la Santa Croce din Florenţa şi San Antonio din Padova, franciscani români care s-au impus în mediul academic italian. A scrie, de exemplu, la revista „Citta di Vita“ din Florenţa, invitat de părintele Eugen Răchiteanu, dovedeşte o dată în plus că putem construi punţi în numele cetăţeniei noastre pământeşti în nădejdea dobândirii cetăţeniei noastre cereşti. Exodul românilor spre Occident nu trebuie să ne sperie, ci să ne pună la muncă, să găsim motivări reale ale bucuriei de a privi spre acasă cu demnitate.
Care este mesajul cel mai important pe care doriţi să îl transmiteţi studenţilor dumneavoastră?
Să punem mâna pe carte, mintea la contribuţie şi genunchiul la rugăciune. Omul fără Dumnezeu este lipsit de orizont, e singur şi supărat pe viaţă. Le doresc să fie mereu destinşi în căutarea şi aflarea Domnului nostru Celui Înviat.
 
Aveţi vreun vis neîmplinit încă?
Nu am vise, ci doar nădejdi. Nădăjduiesc să pot munci liniştit, să mă pot ruga cu pace şi să ajut oamenii să-l afle pe Hristos, Domnul Cel Viu. Îmi asum cu mare drag iubirea familiei mele, cresc în ea şi nădăjduiesc să răspund cu iubire plină de Har.
 

„Am vrut să fiu jurnalist. Nu mi-a ieşit“


 
Dan C. Mihăilescu vorbea, într-o carte, despre experienţa la Muntele Athos, care l-a schimbat fundamental. Cum poate produce Sfântul Munte o asemenea metanoia?
Athosul nu te apropie de Biserică, Athosul te apropie de Dumnezeu. Spre exemplu, sunt catolici, sunt protestanţi care merg la Muntele Athos… Toţi se întorc acasă oameni mai buni, mai atenţi, mai cooperanţi cu Hristos. A trăi în exerciţiul pedagogiei atonite de mântuire înseamnă a trăi în exerciţiul libertăţii absolute. Lumea uită că inversul păcatului e libertatea şi atunci crede că inversul păcatului e virtutea. O crimă nu o ştergem doar prin arest, ci şi prin educaţia de a nu mai săvârşi crime şi asta înseamnă libertatea, inclusiv libertatea de a-i spune „nu“ lui Dumnezeu.
 
Care e diferenţa dintre libertate şi libertinaj?
Libertinajul este o libertate arestată de ideologie, este o libertate arestată de gândirea noastră, uneori neatentă la valori. Exerciţiul libertăţii este asumarea crucii. Cel mai amplu exerciţiu de libertate pe care lumea îl are este crucea lui Hristos. Restul sunt hashtaguri. Propunem în locul crucii hashtagul. Nu este atât de simplu. Unul dintre Sfinţii Părinţi spunea, la un moment dat, că există doar două vocaţii în biserică: ştergarul sau crucea. Deci trebuie să fii tot timpul fie cu ştergarul, spălând picioarele apostolilor, fie cu Hristos pe cruce, încercând să le dovedeşti apostolilor că iubirea ta biruieşte lumea. Noi trebuie să învăţăm din lucrul acesta că libertatea înseamnă a sluji celuilat în numele acestei bucuroase dăruiri de viaţă a Mântuitorului. Restul îmi par pierderi de timp. Trebuie să recunosc că mă oboseşte foarte mult să-mi scuz Biserica în permanenţă că nu este de acord cu libertinajul. Libertinajul este, de fapt, lipsit de libertate. M-am tot întrebat cine este totuşi responsabil de batjocura pe care o simte România la toate nivelele, inclusiv cultural, cine va răspunde, dacă va răspunde cineva, în faţa unei instanţe morale, de schimbarea regulilor în timpul jocului şi de a impune corigenţii în fruntea instituţiilor ţării. E o mare problemă asta.
 
Cum o putem rezolva?
Putem doar să ne asumăm propria vindecare de sine. Noi tot căutăm să vindecăm lumea, înainte de a vindeca fiecare parametru al lumii. Noi suntem un punct, probabil nu cel mai important din lumea asta… Dacă ne vindecăm propria noastră stare, putem să mergem mai departe cu fruntea sus. Avem o predilecţie de a rezolva la alţii problema şi de a nu fi atenţi la propria noastră problemă. Cred că vindecarea începe dinspre noi.
 
Am analizat limbajul de lemn care se foloseşte de obicei în discursuri, pe cei care folosesc clişeele, pe cei care încearcă să schimbe ceva. Cert e că există nişte lucruri care trebuie spuse. Nu sunt singurul care le spune, Slavă Domnului. Eu nu am a pierde nimic: ori preot, ori „nepreot“, eu prefer să rămân creştin. 
 
Ce înseamnă acel orgoliu al smereniei?
Cine atinge smerenia n-are şansa să rămână orgolios. Uneori, chiar din ratarea smereniei se nasc orgolii, iar alteori, din ratarea orgoliilor se nasc orgolii şi mai mari. Pe de altă parte, triumfalismul, forma cea mai nenorocită care ne roade acum în biserică, nu înseamnă vindecarea de smerenie, ci o proastă înţelegere a Evangheliei. Noi uităm: Hristos intră pe un măgar, în Ierusalim, dar nu rămâne pe el. Şi Sfântul Gheorghe, totuşi, apare pe un cal alb. Ca să te baţi cu răutatea lumii trebuie să ai mijloacele de rezistenţă necesare. Noi confundăm lucrurile, le amestecăm. Cea mai periculoasă confuzie e amestecarea lor. Între umilinţă şi smerenie diferenţa nu e doar de cuvânt, ci şi de conţinut. Hristos nu ne vrea umiliţi, ne vrea smeriţi. De aceea ne rugăm tot timpul Maicii Domnului să nu ne încredinţeze puterii omeneşti, ci numai purtării Ei de grijă.
 
Aveţi mare priză la publicul tânăr. Cum reuşiţi să-l captaţi?
Am analizat limbajul de lemn care se foloseşte de obicei în discursuri, pe cei care folosesc clişeele, pe cei care încearcă să schimbe ceva. Cert e că există nişte lucruri care trebuie spuse. Nu sunt singurul care le spune, Slavă Domnului. Eu nu am a pierde nimic: ori preot, ori „nepreot“, eu prefer să rămân creştin. Creştinismul înseamnă pentru mine a sta lângă Hristos, iar Hristos e Adevărul. Nu am nicio explicaţie la mecanismul sociologic al „neculismului“ generalizat, am o singură ţintă: să nu devin vedetă, să nu-mi asum un merit care nu-mi aparţine. Cineva îmi trimitea felicitări după o emisiune foarte urmărită şi am spus: nu e nimic din meritul meu, sunt rugăciunile Bisericii pentru mine. Eu nu sunt altceva decât o harismă a Bisericii pusă în funcţiune.
 
Cum putem scăpa de capcana vedetismului?
Pentru mine e foarte simplu, eu nu stau tot timpul în faţa reflectoarelor, eu stau şi în faţa Sfintei Mese, iar înaintea Sfintei Mese e Hristos. Când înţelegi unde e Hristos şi unde eşti tu, te faci mic şi mergi acasă cuminte, liniştit.
 
Sindromul puterii naşte monştri, aproape nimeni nu scapă de acest mare pericol. De ce se întâmplă asta? Uităm să ne raportăm la Hristos?
Hristos este energia care ţine lumea, noi uităm că nu suntem decât beneficiarii unei mari iubiri, care este iubirea lui Hristos pentru noi. Tot ceea ce facem ca oameni este un fragment din ceea ce am putea vedea dacă l-am lăsa pe Hristos să lucreze în noi. Şi când facem toate misiunile de sprijin social, noi uităm să spunem că, în spatele unei energii umane, întotdeauna se află o energie dumnezeiască. Atunci când energia umană lipseşte, nici finalul nu este OK: se pierd fonduri, nu mai ştim pe unde sunt pierdute, nu mai putem calcula nicidecum costurile înălţării. Suntem prea mult preocupaţi de bani şi prea puţin de oamenii care lucrează. E una ditre marile drame naţionale.
 
V-aţi gândit vreodată să deveniţi monah?
Eu sunt preot de mir, dacă mă făceam monah, stăteam acasă în chilie. Trebuie să fii şi pregătit pentru asta, eu nu am fost: eu am vrut să fiu jurnalist. Nu mi-a ieşit. Ca să poţi să ieşi în faţa oamenilor şi să ai ce spune, trebuie chiar să munceşti. Nu mi-aş permite să merg nepregătit la un interviu în faţa lui Hristos. Pentru mine, fiecare cuvânt pe care îl spun în faţa oamenilor este în relaţie directă cu Hristos, ştiu că El ascultă primul, îmi spune să o las mai moale sau să spun ce am de spus. Nu înseamnă  că am o revelaţie particulară, Doamne Fereşte, înseamnă că trebuie să fii pe fir cu Dumnezeu tot timpul. Ideea că ortodoxia înseamnă doar poziţia ghiocelului este greşită. Ortodoxia înseamnă poziţia crucii peste toate poziţiile de ghiocei. Dacă o asumi, ştii ce ai de făcut, dacă nu o asumi, n-o să ştii niciodată.
 
Aţi folosit cuvântul hashtag. Cât de familiarizat sunteţi cu noul limbaj tehnologic?
Trăiesc între oameni. Am fost acuzat că îi ajut pe cei cu hashtaguri, îmi asum criticile. Uneori, şi mie mi se pare că nu am ce căuta în toate nebuniile lumii acesteia. Eu nu fac decât să fiu parte dintr-un popor care nu şi-a găsit încă libertatea, care socoteşte că îi este încălcată libertatea de a fi demn prin lipsa de demnitate a politicienilor săi şi a structurilor care ne conduc. Cred că este nedrept, într-o ţară care se laudă că este liberă, să trebuiască să ieşim în piaţă pentru a ne putea spune adevărurile. Hristos Domnul nu a vestit Evanghelia în şoaptă. El spune la un moment dat că adevărul trebuie strigat de pe acoperişuri. Nu pe baza antenelor, ci de pe acoperişuri pur şi simplu.
 
După Colectiv, cum s-au schimbat tinerii?
E încă o dovadă că nu i-am spălat pe creier pe tineri la ora de religie. Dintre cei care au ieşit pe stradă la Colectiv, cred că 80% au făcut ore de religie, iar când au avut ceva să reproşeze Bisericii, au făcut-o. Tinerii în ultimul timp ştiu să fie în Biserică, refuzând să devină mobile. Şi asta pentru mine e foarte important.
 
Mai ascultaţi muzică rock?
Noaptea, câteodată, dar nu la nivelul la care a vuit presa... Într-adevăr, ascult noaptea această muzică, pentru că postul Rock FM nu are buletine de ştiri. Eu nu sunt speriat de rock, ci de ritmul buletinelor de ştiri. 
citeste totul despre: