Extreme

În doar câteva zile, Mântuitorul Hristos face experienţa extremelor. După ce este întâmpinat la intrarea în Ierusalim cu entuziasm, scurt timp după aceea ajunge să îşi poarte Crucea de străzi în mijlocul unei ostilităţi manifeste.

Cum putem înţelege şi gestiona asemenea situaţii? Aşa cum vedem în spaţiul politic, nu este la îndemâna oricui să îşi schimbe radical poziţia. Azi la putere, mâine în opoziţie. Foştii şefi nu îşi ascund ranchiuna faţă de cei actuali, iar aceştia nu dau mereu dovadă de cavalerism, acuzând „greaua moştenire“ sau insinuând răzbunări penale. În general, schimbul de responsabilitate şi autoritate nu se petrece calm, cu sobrietatea pe care o cere funcţia. Excesul de emoţie compromite civilitatea din care se hrăneşte continuitatea instituţională.

Nici mediul academic nu este ferit de asemenea momente la graniţa dintre dramatic şi penibil. Până mai ieri vârful semeţ al unei ierarhii improprii – din fericire, lumea spiritului nu poate fi strict împărţită între superiori şi inferiori, talentul şi inspiraţia dejucând sistematic dorinţa de catalogare definitivă –, cel care pleacă de la rectorat sau decanat se simte neînţeles, trădat de colegi, sistem şi univers. Personalizarea excesivă a mandatului duce inevitabil la o inadecvare fundamentală faţă de dinamica democratică a oricărui mecanism bazat pe vot.

Cât priveşte succesiunea bisericească, aici lucrurile capătă accente amare. Instalarea unui nou ierarh poate însemna luarea rapidă de pe pereţi a tabloului predecesorului, concedierea colaboratorilor acestuia şi blocarea unor proiecte aflate în plină derulare. Dacă iluzia eternităţii căreia îi cad pradă politicienii este, la limită, explicabilă, chiar dacă nu şi scuzabilă, în spaţiul credinţei ea reprezintă un indicator îngrijorător. Pentru că trimite la o prea bună părere de sine, la un eu supraumflat. Altfel spus, arată că lecţia duhovnicească nu a fost învăţată.

Or, ceea ce ne poate învăţa Hristos este tocmai smerenia, acceptarea celor slabe de dragul celor tari, a căderii de dragul ridicării. Mai mult, Cel care, în drum spre Înviere, trece prin umilinţe, injurii, acuzaţii false, fiind abandonat de cei mai apropiaţi, ar avea toate motivele să se scârbească de umanitate. Faptul că nu cedează probează natura Sa divină. Pentru că doar Creatorul este capabil de atâta iertare. Asemeni unui părinte care, cunoscându-şi copilul, speră până la capăt în îndreptarea lui. Iubirea extremă depăşeşte orice extremă.