De ce nu trăim doar în profan?

Pragmatismul a depăşit astăzi saturaţia nevoilor, iar sărbătorile capitaliste pun belşugul pe seama confortului, a consumerismului şi a bunăstării care au răspuns, măcar destinal şi folcloric, rugăciunilor sociale şi mercantile ale celor mulţi şi trişti. N-ai zice că lumea asta e din tolba Moşului, crescută după seducţia văzului şi a dorinţei. E un univers pus la uşa noastră dând de-a valma ghetele altcuiva. Pare mai curând un meşteşug ideologic.

Pentru conservatori, aici stă teatrul nostalgiei originilor. Pentru cei ostracizaţi de diferenţe, maniaci după contraste şi note proprii, aici locuieşte intervalul dintre ei şi Ceilalţi, dintre chipuri personale şi apucături colective, dintre intimităţi şi constrângeri. Pentru postmodernii care îşi iau rolul în serios însă, sărbătoarea este un fenomen de libertate şi supunere, care pune protocolul şi cutumele pe seama trăirii. Eu cred că sărbătoarea ca « practica fericirii », cum îi spunea Drogeanu într-o articulare antropologică, a pălit. Şi noi, odată cu ea.

Nişte feţe blazate fâţâie iscoditor cantitativul în pelerinajul capitalist de la supermarketuri cu dedicaţie pentru tot ceea ce stă scris cu roşu în calendar. Nu e blamabil per total, cel puţin nu dacă gândeşti pragmatic. Numai că astăzi, pragmatismul a depăşit cu mult saturaţia nevoilor şi astfel, sărbătorile capitaliste pun belşugul pe seama confortului, a consumerismului şi a bunăstării care au răspuns, măcar în chip destinal şi folcloric, rugăciunilor sociale şi mercantile ale celor mulţi şi trişti.

Sărbătoarea creştină este asociată, de cele mai multe ori, unui cronotop festiv care este aplaudat cu ceva mai multă frenezie socială şi mişcare emoţională de sindromul laic al decontextualizării. Ei bine, capitalismului nu i se poate nerecunoaşte imaginaţia activă pe care o creşte la sân fără urme de durere. Aici, percepţia sărbătorii şi sensul ei sunt administrate subiectiv. Celebrăm, cu voie sau fără voie, ocazii de consum, în cel mai bun caz « recomandat », prin produse sugerate de tradiţie ori de cutume raportate la conoane materiale. Creăm sărbători prin valenţe interpretative, prin impulsuri de trecere de la un sens la altul.

Simt însă că rareori trăim comemorativ, mai curând administrăm realităţi de dosar. Ne cantonăm la biserică « pentru că trebuie », vorba aceea, măcar de două ori pe an, de Crăciun şi de Paşte. Brusc însă, polaritatea aceasta evenimenţială nu scapă, nici măcar inconştient, raportărilor noastre. Oricât de deocheat ar fi postmodernul, el nu are, în sensul acesta, lumea lui.

Nu e vorba, în toată cronica de viaţă scrisă aici, despre un univers monolitic : nu mai avem puterea, şi nici cauza, de a crede că trăim doar în profan. Vorba lui Eliade, pentru ca asta să fie cu putinţă, omul modern trebuie să admită şi existenţa sacrului, ori prin simpla acceptare a celor două, trăim ancoraţi în această coabitare.

Nu sărbătoarea oboseşte, ci pendularea dintre cele două lumi.

Trecând de la analiza politică la analiza cutumelor de îndestulare, micile cutii ale Pandorei transmit, luând pulsul pe teren, iscoadele materiale şi de producţie de ultimă oră, adăugând, paradoxal, oricărui titlu cursiv, nu depopularizarea tradiţiilor, ci reiterarea lor într-un context actual, tocit de sensibilitate cotidiană, dar nostalgic după semnificaţii originare. E un fel ciudat şi elementar de a trăi trecutul şi prezentul între cele două lumi şi mai cu seamă, prezentuirea lor, ca lucrare continuă, într-un spaţiu în care rareori ai mai crede că întoarcerea la rădăcini e una autentică.

De aici, descoperim un bun prilej de a gândi cum se mai joacă dispariţia zeului dintre oameni, când aceasta a moştenit, în actualitate, o cultură a consumului dedicat, un profil habotnic de pelerinaj capitalism şi mercantil, o lume de dojană şi de abundenţă, nu după nevoi, ci după seducţia văzului şi săturarea dorinţei, cu care Moşul umblă hoinar, din an în an, şi culmea, într-o desagă. N-ai zice că lumea asta care preferă, de această dată, versiunea profană a consumerismului, e din tolba Moşului. E un univers pus la uşa noastră dând de-a valma ghetele altcuiva. Pare mai curând un meşteşug ideologic.