Pentru început, să citim ce s-a întâmplat exact cu Apostolul Toma, chiar la o săptămână după Înviere. Pentru a nu încărca textul, prefer să vă ofer un link cu el. Mai remarcăm că aceeaşi invitaţie la încredinţarea prin atingere este făcută şi cu altă ocazie, altor ucenici.

Aşadar, avem de-a face cu un act ştiinţific cu efect religios: Toma cel îndoielnic, văzând şi pipăind, se încredinţează că Hristos este viu, purtând pe Sine rănile Patimilor, ca dovezi ale trecerii prin moarte. Este acelaşi Hristos, Dumnezeu şi Om, pe care Îl ştia de dinainte de uciderea Sa, nu o arătare nălucitoare, nu o închipuire a celorlalţi Apostoli. Scepticismul fusese învins prin cercetare ştiinţifică. Extraordinară lucrare a Ştiinţelor: sunt capabile să transforme necredinţa sau îndoiala în credinţă. Nu era însă ceva nou pentru Apostoli, care auziseră de la Hristos îndemnul valabil pentru întreaga omenire: “căutaţi şi veţi afla”. So, it's all about education!

Iar Sf. Pavel, un strălucit academician al timpului său, polemiza des cu oamenii de ştiinţă sceptici, afirmând că întregul univers vorbeşte despre Creator: “Încă de la facerea lumii, cele nevăzute ale Lui – adică veşnica Sa putere şi dumnezeirea – prin cugetare se văd din făpturi”.

Se naşte o întrebare: dacă Ştiinţele sunt capabile de asemenea efecte religioase profunde, ce lipseşte astăzi contestatarilor ştiinţifici ai credinţei ca să nu devină credincioşi? Lipsa de dovezi? Nu, deoarece sunt din destul. Faptul că ele nu există permanent sub ochii noştri, precum cele ale lumii materiale? Odată întâmplate, ele dispar doar dacă nu ne mai uităm la ele, exact ca şi cele materiale. Esenţial este deci ochiul cu care priveşti. Prin urmare, nu cred că există opoziţie între Ştiinţe şi Credinţă, ci diferă doar modul în care noi folosim Ştiinţele şi interpretăm dovezile furnizate.

Da, Ştiinţele au incontestabilul rol de a furniza dovezi, acolo unde se poate, inclusiv în zona Credinţelor. Ce sunt dovezile istorice, arheologice, psihologice sau din ale ramuri, care se referă la spiritualitate? Nimic altceva decât o componentă ştiinţifică a Teologiei, a vorbirii cu şi despre divinitate. Ba, dacă ne-am uita cu atenţie, am observa că există atâtea dovezi despre liderii religioşi ai lumii, care determină pe mulţi să creadă că ei au existat cu adevărat (a-i contesta pe toţi n-ar avea iz ştiinţific). Cu toate acestea, imi pare că cel mai contestat şi disputat rămâne Hristos. Aici, numărul ucenicilor lui Toma este, pe cât de remarcabil, pe atât de aprins. Dar este de înţeles: nimeni nu L-a egalat şi n-a pătruns aşa de adânc în fiinţa noastră ca Hristos.

Dar Ştiinţele au şi ele limitele lor: există o zonă a “nevăzutului”, atât din macro-cosmos, cât şi din micro-cosmos, inaccesibilă ochilor ageri Ştiinţelor. Explicaţia e simplă: Ştiinţele sunt produsul omului, limitat el însuşi în capacităţile sale, chiar dacă are la dispoziţie infinitul. Este ca setosul în faţa oceanului. L-ar bea pe tot, dar nu va reuşi. Din păcate, neînţelegând clar acest lucru, se poate întâmpla opusul: auto-umilirea omului, prin golirea de sens a existenţei sale, în direcţie cosmologică (că n-ar fi cea mai importantă făptură a Creaţiei), antropologică (că n-ar fi zidire divină) şi psihologică (că ar fi doar o maşinărie psihologică).

Ca o contrareacţie, apare un domeniu interesant, care conexează Ştiinţele cu Credinţa: metafizica. Ea este, practic, poarta de intrare în lumea Credinţelor religioase, pe care tot Sf. Pavel o descrie: “credinţa e fiinţarea celor nădăjduite, dovada lucrurilor celor nevăzute“. Este o simetrie extraordinară deci: dacă ştiinţa poate furniza dovezi credinţei, la rândul ei credinţa aduce dovezile ce lipsesc ştiinţei. Astfel, avem o completare armonioasă. Ştiinţa ne spune legile după care funcţionăm, credinţa ne oferă motivul şi scopul pentru care existăm.

Mai mult, Lumea “nevăzutului” poate fi uneori şi un spaţiu al irealului, al fantasmelor, Toma însuşi căzându-i victimă şi crezând că Apostolii au închipuiri. Aici Credinţa ajută şi mai mult, deoarece ea ne poate ajuta la deosebirea Adevărului de minciuni. În acest fel ea se arată a fi exact opusul a ceea ce este acuzată că ar fi: opiul popoarelor. Nu e opiu, ci luminare interioară. Ea îndeamnă la lucrarea nădejdii şi dragostei, nu la îndoctrinare prin “tragere pe nas” a unor învăţături seci. Diferenţa dintre dogmă şi dogmatism este ca deosebirea între medicament şi drog. Primul te zideşte, al doilea te doboară.

Chiar şi ni teologie există o preocupare pentru argumente raţionale ale credinţei religioase, pe care o putem numi demonstraţie ştiinţifica a lui Dumnezeu. Astfel, avem elaborate argumente de ordin moral, istoric, cosmologic, cauzal, al mişcării, ontologic, fizico-teologic, etc. Dar şi acestea sunt contestate, dovadă că şi lumea ştiinţifică se aseamănă celei religioase, în ea existând curente, grupări, polemici, dispute. De altfel, nici lumea ştiinţifică, dar nici cea teologică, n-au fost scutite de teorii greşite (erezii), de-a lungul timpului.

Dar cred că cel mai mare denaturare ştiinţifică şi teologică va rămâne această gogoriţă pseudo-ştiinţifică, numită “crede şi nu cerceta”. Nu m-ar fi preocupat subiectul, dar mă îngrijorează extinderea lui.

În finalul dialogului cu Toma, Hristos îi spune: “Pentru că M-ai văzut ai crezut. Fericiţi cei ce n-au văzut şi au crezut!“. Biblia Anania are o nuanţă: “ fericiţi cei ce au crezut fără să fi văzut!“. De la nuanţare însă e mult până la denaturare. Nicăieri Biblia nu conţine formularea “crede şi nu cerceta”. Ea este doar concluzia eronată a celor lipsiţi de cultură teologică, ca şi multe alte astfel de concluzii pseodo-biblice. Chiar şi existenţa denominaţiunilor creştine este semnul diferenţelor de interpretare, aşa că de ce n-ar fi posibilă încă o grupare, cea a “acuzatorilor oarbei credinţe”.

Dar Hristos, care este Educatorul prin excelenţă, n-are cum să propună o credinţă oarbă. Dimpotrivă. El vorbeşte chiar despre fericirea celor ce pot crede dincolo de argumentul ştiinţific şi de bucuria întâlnirii “nevăzutului“, mergând pe drumul credinţei. Este cu totul altceva decât orbire şi opiu.

Dar spusa lui Hristos se aplică chiar şi lumii ştiinţei. Ce fericire este mai mare pentru un om de ştiinţă, decât cea a găsirii “nevăzutului” dintr-o teorie ştiinţifică, iniţial doar o credinţă într-o ipoteză de lucru. Este extraordinar cum credinţa în ipoteză îl determină pe cercetător să caute şi să găsească. Poate tocmai de aceea, mulţi dintre savanţii lumii au fost şi oameni credincioşi, sigur, fiecare cât a putut sorbi din oceanul divinităţii.

Dacă analizăm şi mai de aproape acest “crede şi nu cerceta“, vom observa cât este de iraţional. Chiar dublu iraţional. În primul sens, dacă vrem să credem, suntem obligaţi să cercetăm, tocmai pentru a nu crede greşit. Deci lipsa de cercetare nu-şi are locul. În sens invers, dacă mergem doar pe cercetare, ajungem la dovezi, cum e firesc. Numai că dovada este o certitudine, nu o credinţă. Dacă ai o certitudine, la ce mai foloseşte credinţa? Drumul ştiinţific de la concluzie la ipoteză este imposibil. Dar confuzia între ele naşte acest nonsens monstruos a lui “crede şi nu cerceta“

În concluzie, opoziţia între ştiinţă şi credinţă nu poate exista. Dimpotrivă. Conlucrarea dintre ele este absolut necesară, pentru orice om onest. Bine ar fi ca ştiinţa să poată merge până la capăt pe drumul confirmării teoriilor, chiar şi în domeniul credinţei, atât cât poate. Deja psihologia dă semne îmbucurătoare, dar despre psihologie şi teologie vom discuta într-un viitor text.

Încheind metafizic, vă invit să reflectaţi la următorul aspect: Materia lumii nu este decât cristalizarea dragostei divine şi un mijloc de exprimare a ei. De aceea, ar trebui să învăţăm să folosim cu iubire cele materiale din jurul nostru, în beneficiul tuturor. Astăzi însă ne poticnim destul de mult şi nu reuşim. Oare de ce?

Dar rezolvare există. Ştiinţa ne va arăta cum (modalitatea). Credinţa ne va grăi pentru ce (scopul).

Un lucru este cert: orice fenomen material are o primă cauză spirituală. Dar şi efecte.