Am vizionat, însă, mult mai multe filme de sezon decât aş fi făcut-o în mod obişnuit (de fapt, e o tradiţie ce tocmai am instituit-o, dacă ar fi să o repet şi la anul), folosind în acelaşi timp şi pretextul că îmi completez cultura cinematografică. Am citit „A Christmas Carol“ al lui Charles Dickens. Am încercat să îmi acordez starea interioară la strălucirea iluminatului stradal de Sărbători, să mă identific cu bradul uriaş din centrul oraşului şi cu celelalte zeci sau sute de brazi de mărimi diferite care marchează peisajul de decembrie ca nişte borne vii, şiroind de lumini şi de culori. Am încercat să mă las contaminat de starea de spirit festivă a oamenilor, dar nu am reuşit să intru decât pe o frecvenţă de agitaţie, nervi, confuzie şi indeterminare. Am privit la galeria de reni, moş crăciuni, sănii, fulgi supradimensionaţi, acadele în formă de baston şi toate celelalte simboluri ale semioticii de Crăciun, dar nimic nu a mai reuşit să aducă la viaţă măcar pentru un magic sfert de ceas pâlpâirea imaterială a exaltării pe care o aveam în suflet în urmă cu (prea) mulţi ani.

Deşi încă multă lume mi se adresează cu apelativul „tinere“ şi îmi place să mă consider ca atare, tot mai multe persoane de aceeaşi vârstă îmi spun că nu mai simt atmosfera aia de Crăciun, cea din copilărie şi eventual din prima tinereţe, în care Moş Crăciun era viu şi, odată cu el, toate minunatele iluzii, idealisme, euforii juvenile şi multe alte revărsări de dopamină care ne transformau zilele în nesfârşite călătorii într-un necunoscut miraculos.

Mă întreb ce s-a putut, în fond (dacă esenţa-mi scapă) întâmpla de am ajuns să fiu aproape de fiecare Crăciun deprimat ca Charlie Brown (şi să nu mă încălzească nici măcar minunata muzică de Vince Guaraldi Trio a celebrului episod) sau plictisit sau lipsit de chef, abulic, irascibil şi, mai mult decât orice, obosit. Obosit de viaţă, obosit de Crăciun. Pe deasupra, nu m-am epuizat niciodată cu pregătirile, cumpărăturile şi toată rutina aferentă pe care cei mai mulţi oameni o practică cu mult aplomb. Pur şi simplu, pe măsură ce am acumulat tot mai multe ierni în calendarul vieţii mele, ceva din mine s-a stins definitiv.

Problema e că, prin definiţie, de Sărbătorile de Crăciun trebuie să mă simt bine, să fiu exuberant, optimist etc. şi tocmai efortul depus pentru a simula toate aceste consecinţe lipsite de cauză mă aruncă într-o dispoziţie şi mai neagră. Dacă peisajul nu este pe deasupra imaculat de puţină zăpadă, de nişte fulgi rebeli care să pună aerul cenuşiu în mişcare, totul devine şi mai tern.

Beau o bere, ascult nişte jazz vechi cântat la nişte piane care acum or fi praf şi pulbere, de nişte mâini care sunt doar fantome într-un panteon, şi simt izul bradului din camera alăturată, dar vechiul meu prieten verde a devenit acum complet neputincios, la fel cum mirosul de cozonaci nu mai are un aer aproape mistic, colindele nu mai conţin nimic sacru, chiar de nu sunt laice, iar imaginile în care mă bulgăream de uitam şi cum mă cheamă, într-o zăpadă până la brâu, sau coboram ca un viscol de pe vârful dealului, dinspre pădure, cu sania, s-au topit precum zăpezile de altădată.

Ştiu că toate astea sunt, de fapt, fireşti ca anotimpurile, dar faptul că ştiu mă reconfortează prea puţin. Şi asta nu atât din cauza Crăciunului în sine, ci datorită faptului că această decolorare a unui moment s-a extins şi a fanat, treptat, multe alte clipe ale vieţii. Şi acum există momente memorabile, dar în general sunt construite, regizate, premeditate. Cele de bucurie autentică îmi parvin ca atare după ce s-au consumat şi încerc în van să le reactualizez sau să le repet.

Moş Crăciun n-a fost doar un moş burtos, jovial şi îmbrăcat în caraghiosul său costum roşu, ci păstra în sacul lui mare întreaga noastră copilărie. Din care ne punea sub brad, în fiecare noapte de Ajun, câte o bucată, ambalată frumos şi strălucind ingenuu.

Ca să nu mă bănuiţi drept un spirit posac şi găunos ca personajul lui Dickens din nuvela amintită mai devreme, vă reamintesc că unul dintre darurile pe care le obţinem odată cu maturizarea este capacitatea de a ţine la cei dragi, tot mai conştienţi de faptul că nu îi vom avea alături mereu, de fiecare Crăciun. În acest sens, sărbătoarea va căpăta o profunzime care în perioada copilăriei era inexistentă. Şi ne vom da seama că noi suntem Crăciunul şi că sărbătoarea va fi leit după chipul şi starea noastră, şi nu invers.