Bărbăţie

Mitropolitul Bartolomeu ar fi împlinit azi, la 18 martie, 93 de ani. Adică vârsta regelui Mihai. Chiar dacă nu a mai apucat acest soroc patriarhal, ierarhul a lăsat suficiente urme în conştiinţa publică. Motivul: a oferit un exemplu de bărbăţie.

Pentru că nu altminteri poate fi cineva care a trecut prin victorii şi dezamăgiri, glorie şi umilinţă, prietenii celebre şi detractări odioase, parcurgând tenace un întreg peisaj sufletesc. Al său propriu şi al contemporanilor deopotrivă. Bărbăţia lui Bartolomeu s-a probat în timp. Adică nu a fost o toană, răzvrătire de moment. În general, oamenii de caracter se vădesc mai ales la capătul drumului. Au respiraţia lungă. La polul opus ambiţioşilor, hahalerelor, carieriştilor, paranoicilor, delatorilor, turnătorilor, impostorilor cocoţaţi în jilţuri bisericeşti sau analfabeţilor ajunşi la catedră.

Plătind preţul libertăţii prin faptul de a fi fost acuzat de cei de stânga că era de dreapta şi de cei de dreapta că ar fi de stânga, Bartolomeu a încurcat constant logica aparatului comunist. Într-o notă din 20 septembrie 1976 a lui Gheorghe Nenciu, controlorul de tristă memorie al cultelor religioase, aflată în arhiva CNSAS, în Fondul Informativ, dosarul 1450, volumul 2, foile 209-210, se afirmă negru pe alb: „Anania a fost trimis în urmă cu 10 ani în SUA şi are o atitudine total necorespunzătoare, s-a opus participării preoţilor şi credincioşilor din cadrul parohiilor româneşti la contramanifestaţii motivând că românii vor libertate în ţară din partea regimului comunist. […] Patriarhul Justinian, prin scrisori personale şi fără să anunţe Departamentul Cultelor, l-a adus în ţară în cursul anului 1974 şi a încercat să preseze autorităţile de stat să-l accepte ca episcop vicar. Cunoscând acţiunile arhim. Anania, trecutul lui dubios (fost legionar, condamnat la 20 de ani de închisoare şi caracterul său nedeschis colaborării cu statul), forul nostru conducător (tov. Bodnăraş) n-a fost de acord să promoveze în sinod un asemenea element.“

Eticheta de „fost legionar“ este la fel de justificată precum cea de „fost comunist“ pentru cineva care a fost, asemeni colegilor de generaţie, pioner. De fapt, cum am sugerat deja, Bartolomeu a purtat toată viaţa stigmatele suferinţei neînţelese şi acuzaţiilor nefondate. Acestea nu fac altceva decât să demonstreze că, în faţa unei alternative la minciuna generalizată, tendinţa este să îl faci mincinos şi pe omul cinstit. Este neputinţa acceptării că se poate şi altfel, că nu toţi sunt corupţi, colaboratori, laşi. Într-adevăr, văzând pasivitatea, lipsa de empatie pentru agenda socială reală, autismul, pofta de lux şi de bani a unor contemporani, devine aproape de necrezut că a existat un ierarh cu voce puternică, solidar cu păstoriţii săi, atent la semnele vremii. Pe scurt: un bărbat.