Alte vremuri

Un nou scandal tulbură pe catolicii germani. Episcopia de Limburg a comandat în 2007 renovarea, modernizarea şi lărgirea reşedinţei episcopale. Preţul final: în loc de 3, peste 30 de milioane de euro. Nu doar suma scandalizează pe unii, ci mai ales proasta comunicare a păstorului, Franz-Peter Tebartz-van Elst, tentativa acestuia de a „îngropa“ chestiunea.

Dintr-un asemenea episod, prezentat pe larg şi insistent de media nedisimulat anticlericală, ar fi de învăţat ceva cu valoare principială, peste graniţele confesionale sau naţionale. Înainte de orice, se impune o constatare: stilul de viaţă moderat, dincolo de protocolul rigid, al papei Francisc funcţionează asemeni unei hârtii de turnesol pentru întreg episcopatul catolic. Nu este de aceea de mirare că majoritatea criticilor episcopului de Limburg, culminând în solicitarea demisiei, aduc în discuţie discrepanţa dintre şeful de la Roma şi subalternul din teritoriu. Oricât de surprinzător, după multă vreme, centrul pare mai bun decât periferia.

Încă o constatare: pe fundalul eroziunii autorităţii de orice fel în postmodernitate, exercitarea atribuţiilor de răspundere reclamă o stilistică adaptată în consecinţă. Cum ne arată şi revoltele din lumea arabă, dar şi de la noi sau din Europa de Vest, din primii ani ai crizei – puterea nu mai poate fi exercitată exclusiv de sus în jos, punând pumnul în gură, garnisită cu instrumente coercitive, gaze lacrimogene şi trupe masive de jandarmi.

Cine procedează după vechiul model, baricadându-se cu încăpăţânare în cadrele unei legitimităţi din ce în ce mai fragile, sfârşeşte precum până mai ieri temuţii stăpâni ai Egiptului sau Libiei. Sau pierde triumfal alegerile.

Aplicată mediului eclesial, morala este nu mai puţin evidentă. Maniera autosuficientă, arogantă, autistă, sfidătoare nu mai ţine. Turnul de fildeş, exprimat inclusiv lingvistic printr-un distant pluralis majestatis, nu mai impresionează. Dimpotrivă. Contrariază, înfurie, dezamăgeşte, sminteşte, amuză, alimentează neîncrederea, prejudecăţile şi, în cele din urmă, serveşte de motivaţie pentru distanţa nu doar faţă de prelaţi, dar şi de Dumnezeu. Să ne înţelegem: nu este vorba aici de o simplă chestiune de imagine. Opusul „prinţului Bisericii“ nu este episcopul „de gaşcă”. Am cădea într-o gravă eroare şi am alimenta, în felul nostru, populismul. Adică apropierea iluzorie, mimarea empatiei.

Slujitorii lui Hristos trebuie doar să recitească Evanghelia. Acolo găsesc coordonatele unei vieţi în care autoritatea se conciliază cu autenticitatea, responsabilitatea cu frăţietatea, funcţia cu vocaţia, cuvântul cu fapta. Tinereţea Creştinismului se vede tocmai în actualitatea simplităţii, a celebrării celei mai mari noutăţi a lumii – Întruparea, Moartea şi Învierea Mântuitorului – în duh de deschidere, de înţelegere. Cine îşi mai imaginează că îşi poate face carieră pe seama celor sfinte, că apogeul îl reprezintă libertatea prost înţeleasă de a fi bădăran, de a dispune de ceilalţi, umilindu-i, probează că nu a înţeles pe ce lume trăieşte. Că sunt, simplu spus, alte vremuri.