Învierea dragostei, şansa desăvârşirii lumii

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:

Ce mai este astăzi Învierea? Slujbe, tradiţii bisericeşti sau populare, distracţie şi vorbăraie, vizite, mese întinse şi de preferat îmbelşugate, consumism, marketing etc. Există un fir roşu şi esenţial care nu ar trebui uitat, fără de care Sărbătorile sunt nule. Învierea este revenirea la dragoste, acel sentiment uman care te desăvârşeşte interior şi armonizează lumea.

Lumea de azi, aşa cum arată ea, tinde să ne transforme. Cuvinte vechi precum armonie, dragoste, pace, bucurie sunt încet, încet, uitate, sub asaltul cuvintelor noi ale cotidianului profan: profit, consumism, plăceri, marketing, distracţie. Nu mai amintesc de altele mai dure: putere, interese, manipulare, segregare socială, individualism, sclavie. Cum, necum, lumea de azi, aşa cum am făurit-o tot noi, începe să nu ne mai placă multora dintre noi,. Sau, cel puţin, dacă nu am contribuit la făurirea ei, încercăm să ne strecurăm prin ea, hăituiţi de asaltul ei asupra noastră. Căci da, am senzaţia că unii oameni se simt hăituiţi, asaltaţi, fugăriţi de răul lumii. Cineva le vrea neapărat sufletele de vânzare...Ce şanse avem să scăpăm?

Una singură. Învierea dragostei. Dragostea este esenţa vieţii noastre. Fără ea, suntem doar nişte umbre trecătoare prin viaţă: „De aş grăi în limbile oamenilor şi ale îngerilor, iar dragoste nu am, făcutu-m-am aramă sunătoare şi chimval răsunător. Şi de aş avea darul proorociei şi tainele toate le-aş cunoaşte şi orice ştiinţă, şi de aş avea atâta credinţă încât să mut şi munţii, iar dragoste nu am, nimic nu sunt. Şi de aş împărţi toată avuţia mea şi de aş da trupul meu ca să fie ars, iar dragoste nu am, nimic nu-mi foloseşte.” propovăduieşte Sf. Pavel esenţa creştinismului.

Încă din început omul a fost făcut bun, spre a deveni desăvârşit. Ceva însă s-a stricat, ceva a mers prost în drumul nostru şi de atunci lumea a devenit teatru de război între bine şi rău, între noi şi...noi. Din fericire, stricăciunea nu a fost totală: ceva din noi a mai rămas pâlpâind. O flacără care din când în când ne spune ca binele şi frumosul sunt şansa noastră. O ştim, nu e nevoie să o demonstrăm. Cine şi-ar vrea răul?

Prin urmare, Învierea Domnului ne vorbeşte exact de şansa revenirii la dragoste, la bunătate, la armonie, la toate cuvintele acelea pe care încet, încet, parcă le uităm...sau nu le-am auzit niciodată unii dintre noi. Nu mai are cine să ne spună?!

Hristos spune la un moment dat ucenicilor: „ Secerişul este mult, dar lucrătorii sunt puţini; rugaţi deci pe Domnul secerişului, ca să scoată lucrători la secerişul Său.” O pildă, care ne acunde în cuvinte simple de înţeles, adevărul înalt al dragostei dintre oameni şi Dumnezeu. Dar, pentru a exista, dragostea are nevoie de propovăduitori şi împlinitori.

Când se bucură omul? Când adună roade din seceriş. Există însă două feluri de seceriş: unul material, care ne dă roadele hrănirii trupului şi altul spiritual, care ne hrăneşte sufletul. Dar ce bucură cel mai mult pe om? Nu cunoştinţa, nu experienţa, nu puterea, nu mărirea. Acestea pot fi false bucurii. Omul se bucură cu adevărat doar atunci când se simte iubit.

Învierea tocmai asta face. Ne spune, printre rânduri, că Dumnezeu ne-a iubit atât de mult, încât ni s-a dat pildă pe Sine, spre a ne arăta calea spre iubirea dintre El şi noi şi dintre noi laolaltă. Toată teologia, toate lucrările şi toate simbolurile Bisericii au un singur scop: Învierea dragostei, adică smulgerea omului din răutate şi punerea lui în starea sa firească, desăvârşită. Cine poate refuza dragostea aproapelui? Dar nu o putem ajunge dacă nu vrem...aici e toată slăbiciunea. Mai trist e când şi preotul, ca medic spiritual, se îmbolnăveşte de ceea ce ar trebui să vindece...iar zidurile se golesc de duh...dar nu se ruşinează. Mai rău ca pe vremea lui Adam!

Am avut şansa să cunosc oameni care ştiu să iubească. Afară de părinţi, soţie şi rude, am cunoscut oameni numiţi impropriu "străini": clerici, jurnalişti, profesori, medici, psihologi,  jurişti, economişti, poliţişti, pădurari, şoferi, simpli meşteri şi lucrători, etc. Ei mi-au demonstrat că, dincolo de măştile meseriilor şi protocoalelor, suntem croiţi cam la fel...suntem oameni....putem dori şi dărui iubire, dezinteresat. Biblia nu minte: „mai fericit este a da decât a lua”. Pentru un sine corupt de egoism, aceste cuvinte mi-au părut grele la prima citire. Ca şi alte locuri din Scripturi, pe care nu le vedeam încă în faptele din jur: conducătorii să fie tuturor slugă, smerenia, lepădarea sinelui, jerfa proprie sau iubirea vrăjmaşilor. Sau nu ştiam să le văd...până când i-am văzut pe ei practicând iubirea, ceea ce s-a transformat, pentru mine, în pildă şi îndemn. Le mulţumesc tuturor celor ce m-au învăţat asta şi încerc să le urmez.

Aşadar, deşi este cel mai greu de definit iubirea în cuvinte, ea se învaţă foarte repede prin fapte. Poate tocmai de aceea pare că unii am uitat-o: pentru că nu  o mai vedem, chiar dacă, teoretic, ştim să o descriem. „Întru aceasta vor cunoaşte toţi că sunteţi ucenicii Mei, dacă veţi avea dragoste unii faţă de alţii.” Iată cum practica nu omoară, ci întăreşte teoria.

Dar nu-i uit şi pe cei ce încă n-au întâlnit dragostea. Şi pe aceştia aş vrea să-i ajut, socotindu-i aproapele meu, spunându-le aşa...

E adevărat că este o fericire să înveţi iubirea prin fapte. Poţi împlini mai uşor îndemnul biblic: "Mergi şi fă şi tu asemenea". Dar nu e un dezastru dacă nu o primeşti din jur. Hristos ne învaţă şi asta, prin Pătimirile dinaintea Învierii. Am cunoscut şi eu oameni care mă duşmănesc, mă critică, mă vor decăzut, îmi caută defecte. Pe undeva e bine, căci cine poate spune că nu are păcat? Nu e bine să fii ridicat în slăvi, vanitatea pândind periculos. A face binele nu este un merit, ci o datorie. Dar nici umilirea celui de lângă tine, smerirea sa cu forţa, nu este o soluţie.

Să ne gândim însă cum ar arăta lumea dacă oamenii ar înţelege Învierea ca dragoste (şi toate celelalte Sărbători) şi, din prima zi de Paşte, ar începe să iubească sincer. N-ar mai fi războaie, certuri, tensiuni, spionaj, polemici, interese personale şi toate cele pe care noi le numim, generic, chestiuni lumeşti. N-am mai crede nici mâcar că Sărbătorile înseamnă doar repezirea la bucate, din care oricum aruncăm cam jumătate, în loc să dăruim, pentru că iepuraşul capitalist ne-a cam „căpietalizat” (căpiat în consumul de plăceri, adică).

Am înţelege că Învierea este Revelionul unic al lumii, înnoirea valorilor vieţii noastre, iar masa de Paşti ar deveni o Cină de Taină a dragostei şi a comuniunii. Am mai înţelege că Lumina Învierii nu este o candelă magică în miezul nopţii, ci este dragostea care luminează pe fiecare în lumea întunecoasă a urii. „Lumina lui Hristos luminează tuturor” .Aşa am transforma lumea în Rai. Sau, cel puţin, am găsi Raiul. Căci acesta este Raiul: locul celor care aleg, de bunăvoie, să trăiască în armonie.

Dar oare câţi cred că este posibil acest lucru? Mulţi spun că ei nu pot schimba lumea, că trebuie să intri în jocul lumii ca să poţi supravieţui. Mi-aş dori tare mult ca ei să înţeleagă faptul că răul lumii este doar o iluzie, o deformare subiectivă a binelui, o fundătură care nu te duce nicăieri, ci doar te păcăleşte cu destinaţii false.

Puterea de a crede este invers proporţională cu puterea de a te desprinde din logica celor lumeşti, de a părăsi propriul interes şi de a face faptele cele bune, pe care încă le mai ştim cum arată, prin cotloanele inimilor noastre. Pare greu, pentru că am construit o lume în care dragostea pare că nu mai încape. Din cauza asta, alegerea pare dificilă şi credem că nu o putem alege  pentru că nu mai găsim puterea propriei răstigniri a răului.

Hristos Înviază însă tocmai prin Răstignire. Renunţă la propria-I viaţă de om şi se smereşte suprem, lăsându-se răpus de fratele său, omul, pe care venise să-l vindece de ură. Pare că ura, manipularea şi interesul lumesc al căpeteniilor religioase de atunci Îl învinsese, iar ascunderea în mormânt îl redusese la tăcere.

Dar dragostea nu se poate pune în mormânt. Ea trece dincolo de mormânt, omorând frica morţii. Să ne uităm la tâlharul cel din dreapta: în chinurile morţii, găseşte puterea de a iubi pe Cel Răstignit fără vină. Aşa se face că cine iubeşte, nu mai poate muri: „..astăzi vei fi cu Mine în Rai”. Ce minunat: să te trezeşti că, în loc să mori ca un păcătos, rămâi viu şi sfânt. Chiar dacă, o perioadă, adormit. Dar cine se mai sperie azi de un somn?

Aceasta este esenţa Învierii, adusă de Hristos din Sfântul Său mormânt: dragostea care biruie moartea şi te înviază veşnic. Ştiu, poate sună desuet, a ajuns chiar motiv de fantezie: „binele învinge întotdeuna...vise...vorbe sterile...aşa ceva nu există”, spun unii, deznădăjduind. E dreptul lor, dar este un final pe care eu nu l-aş alege niciodată. Mai bine un mort viu, decât un viu mort.

Dar şansa rămâne pentru fiecare, cât încă trăim. Alegerea ne aparţine. Dacă am gândi un pic cu inima, nu ne-ar rămâne decât să îi urmăm Celui Înviat: „Eu sunt Învierea şi Viaţa; cel ce crede în Mine, chiar dacă va muri, va trăi.” În afara acestei Învieri nu există altă şansă: "

Veniţi de luaţi Lumina dragostei sfinte. Hristos ne-a Înviat!

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite