Drepturi vs. Restaurare

Şi încă ceva despre scandalul filmelor cu tentă gay de la MŢR. Era ceva care ar fi trebuit inclus în postarea/articolul de mai devreme, dar din grabă am am lăsat ideea asta pe afară. O pun aici, separat.

Pe de o parte, mi-ar plăcea să văd, în loc de proteste cu tropare şi imnul naţional, un efort pastoral, în România, îndreptat către homosexuali. O serie de publicaţii, de site-uri, poate chiar grupuri de sprijin care să ducă spre ei mesajul Evangheliei (ştiu că există un singur site neoprotestant – link aici.) Pe de altă parte, văd acest efort în Occident, în special în bisericile neoprotestante. Şi văd şi cum este el primit de grupurile LGBTQ – anularea unei proiecţii private, la Londra, a unui film care înfăţişa mărturiile unor homosexuali care s-au vindecat prin mijlocirea credinţei şi a Evangheliei, dar şi prin urmarea unor forme de consiliere este doar cel mai recent exemplu (link aici). Şi nu văd nici un fel de efort de sprijinire eficientă a homosexualilor, dincolo de propagandă şi de acţiuni civice, în tabăra LGBTQ. Sunt studii care arată, de pildă, că speranţa de viaţă în rândurile bărbaţilor homosexuali e cu 20 de ani mai mică decât cea a bărbaţilor straight. Cum pot fi aceşti oameni sprijiniţi, medical, moral şi, de ce nu, spiritual – ce se poate face pentru ei, dincolo de a le acorda „drepturi”? (un exemplu aici). Apropo, filmul care a stârnit controversele, „120 BPM”, e despre problemele cu care se confruntă nişte tineri gay – probleme medicale, morale, şi, de ce nu, spirituale; unul dintre protagonişti moarte prematur, în urma infectării cu HIV.

Pe de o parte, discursul LGBT e acela că „Persoanele LGBT nu sunt bolnave. Să fi gay, lesbiană sau trans nu e ceva care trebuie «vindecat» sau schimbat” – spun din nou şi din nou militanţii gay (link către declaraţie aici).

Pe de altă parte, nimeni sau aproape nimeni nu ascultă şi mărturiile unor bărbaţi homosexual care s-au vindecat (sau "restaurat", ca să preiau un termen din citatul de mai jos) după ce au urmat o formă de consiliere. Dau un singur exemplu – pe cel al lui Dean Bailey; traduc din engleză (link aici către interviul întreg):

„Activiştii gay, de exemplu, insistă cu vehemenţă că această călătorie pe care am întreprins-o e dăunătoare. Chiar au reuşit să treacă propuneri legislative în California şi în New Jersey care scot în afara legii consilierea pentru persoane care caută ajutorul ca să se elibereze de comportamentele şi dependenţele homosexuale.

Recunosc deschis că această libertate pe care am găsit-o este o călătorie care poate, foarte bine, să dureze o viaţă, şi nu e doar o simplă tranziţie de câţiva ani. Nu am ajuns în prăpastia asta peste noapte, şi nu ar trebui să ne aşteptăm să ieşim din ea peste noapte – le spun adesea oamenilor.

Recunosc, de asemenea, că această călătorie va aduce cu ea, uneori, conflicte interioare, durere, şi disconfort emoţional, chiar atunci când o alegi şi te ţii de ea de bună voie. Dar cred că restaurarea sexuală este, în cele din urmă, o alegere foarte sănătoasă, şi în nici un caz una dăunătoare. Nimic din ceea ce are cu adevărat valoare nu va putea să fie obţinut, în fond, cu uşurinţă. Din acest motiv numesc această călătorie o restaurare, şi nu o schimbare sau o convertire.”

Pe de o parte, unii spun că orice formă de acţiune evanghelică sau de consiliere/terapie orientată către homosexuali ar fi homofibie. Pe de altă parte, ar rezulta că şi Dean Bailey însuşi (cel pe care îl citez mai sus) ar fi un homofob.

După cum am zis – pe de o parte; pe de altă parte. Fiecare îşi trage concluziile. 

P.S.: E de la sine înţeles că această călătorie pe care o descrie Dean Bailey este una aleasă de bunăvoie (fapt subliniat şi în citatul pe care l-am tradus).