Dinspre Italia

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:

De câte ori mă gândesc la influenţa italiană asupra limbii noastre, îmi apare în minte figura lui Ion Heliade-Rădulescu, omul de la care noi românii am învăţat atât calea cea bună a limbii literare unificate, dar şi prăpastia elucubraţiilor.

În 1840, Heliade publica Paralelism între limba română şi italiană, ceea ce, în sine, ar fi fost un studiu demn de toată lauda, dacă Heliade nu ar fi fost, la vremea aceea, şi un purist înverşunat care ajunsese să ceară alungarea grabnică din limbă a tuturor cuvintelor neromanice şi înlocuirea acestora, mai ales, cu italienisme. El însuşi şi-a împins ideile până dincolo de orice prag de acceptare. Să lăsăm cititorul să se încredinţeze, citind o strofă din poezia Sfânta Cetate (1856):

S-adumbră ridente-eterna grădină

D-arbori fructidori, d-arte, de ştiinţe,

Lin şi armonie aure suspină

Influenţa italienei a apărut mult mai devreme şi, deşi s-ar putea coborî binişor pragul, este imprudent să vorbim de intrări directe înainte de secolul al XVIII-lea. La noi, atestările sigure sunt legate de cronicile muntene. Atât stolnicul Cantacuzino, cât şi Radu Popescu, cu deosebire, deschid porţile pătrunderii primelor neologisme romanice.

Aş cita, printre primele, „monetă” , variantă paralelă formei intrate prin neogreacă („monedă”) şi azi considerată forma principală. „Monetă” se mai aude la unii pasionaţi de numismatică, pentru că spunem „monetar, monetărie, monetiza, demonetiza”. Scriban face şi o incursiune istorică, indicând termenul latin de bază şi comentând: „Monéta, un supranume al Junoneĭ, d. monére, a înştiinţa [la Roma, pe Capitoliŭ, se făcuse un templu Junoneĭ Moneta, din cauza semnelor pe care le dădea poporuluĭ. Fiind-că acest templu, ca şi altele, a fost întrebuinţat ca loc de bătut banĭ, numele zeiţeĭ a ajuns să însemne „ban”]”

Un alt exemplu este cuvântul „parolă” şi care apare în Anonimul Brâncovenesc. Este drept că din context rezultă că termenul ar fi intrat prin germană ([vorbeşte un înalt ofiţer german] „n-aţi vrut să păziţi tocmelele şi legăturile, cum zic la noi, la nemţi, parola, ce le-aţi călcat şi toate legăturile, şi aţi stricat şi parola”). Sensul este aici de „angajament verbal”. Dar mai întâi apare sensul de „cuvânt de onoare”, după cum se poate vedea, la Cantemir, în Istoria ieroglifică, 1703-1705, scrisă la Stambul, şi unde etimonul e sigur italian, după cum spune în glosar chiar autorul: „În toate cu dreptate domnului mieu să slujesc m-am giurat, însă într-această dată adevărat domnul şi stăpânul mieu crocodilul ieste, într-a căruia robie cădzind, cu preţ tăiat m-au slobodzit şi dintr-a sa bunăvoie viaţă şi dzile mi-au dăruit şi, până preţul îi voi plăti, de la mine sfântă parolă au luat.” „A-şi da parola” găsim şi la Nicolae Costin. La Asachi, filiera este italiană: „Unde-s oameni de parolă, amici unde-s cu tărie, / Unde giunii care patriei razim, vânta ei să fie?”. Ulterior, apare şi filiera franceză pentru „cuvânt secret”, la Constantin Stamati, de pildă: „Şi apoi furios strigă: «Spune, spune, cine eşti? / Spune dacă ştii parolă! iar de nu, te culc aice»...” De curând, în limbajul calculatoarelor, apare termenul de parolă, cu siguranţă cu sensul din franceză. Dacă ar fi să arătăm istoric cum au stat lucrurile, va trebui să admitem etimologia multiplă. Aşa procedează DEX-ul „din fr. parole, it. parola, germ. Parole.”, dar ordinea ar trebui să fie alta: italiană, germană, franceză. Să mai adăugăm că Scriban indica şi rusa, pentru că atesta termenul la Nicolae Costin (1660-1712)? Tot la Cantemir, în Istoria ieroglifică, apare şi cuvântul „reţetă”, dar acesta are sonoritatea din neogreacă, deşi e italienism.

Etimologia multiplă este singura formă de scăpare pentru lexicografi, deşi o cercetare atentă a textelor, ar putea permite mai multă claritate. Ne lipseşte însă cercetarea istorică comparată pe text, chiar şi în Dicţionarul Academiei, care are nepermise scăpări şi nicio ediţia „normală”, cum este omologul sau spaniol. Bunăoară „ocazional” este dat de DEX ca provenind din franceză, deşi, aşa cum s-a remarcat mai demult, prima atestare o găsim la Petru Maior, într-un text tradus, la 1816.

De mare folos pentru atestarea unor italienisme este traducerea lui Vlad Boţulescu de Mălăieşti, secretarul familiei voievodului Ştefan Cantacuzino, Viaţa lui Skanderbeg (1763). Astfel, am putea lămuri mai bine provenienţă lui „căpitan”: „vitejiia voievodului Iancoda (sau Ioan)Huniad, ce era căpitan gheneral al lu Vladislav”; „el apoi, adecă Scanderbeg, numaicât chemând colonelii (polcovnicii) şi căpitanii săi”.

Dar să ne îndreptăm acum atenţia asupra lui Ienăchiţă Văcărescu, cel care ne dă şi un vocabular lingvistic de proveninţă italiană, dar lucrat deseori după latină: grammatica, dicţionaru, pronunţie, articol, nome, pronume (şi pronome), verbu, partiţipie, prepoziţiune, adverbiu, congiunţione ş.a.

Dintr-o perspectivă mai generală, putem afirmă că influenţă italiană este mult mai restrânsă decât s-ar putea presupune, dar unele cuvinte sunt indispensabile, precum cele legate de finanţe: acont (aconto), bancă (instituţie financiară, dar şi prin franceză), casier, costa, valută. Altele ţin de vocabularul militar: asedia, căpitan, locotenent, medalie. O clasă destul de bine reprezentată include termenii muzicali: libret, romanţă, solfegia, solo, ca şi numeroasele indicaţii de interpretare. În sfârşit, voi cita o serie de cuvinte care aparţin mai multor clase semantice: ancoră, balsam (mai întâi prin neogreacă; soluţia cea mai sigură este a lui Scriban „lat. bálsamum, vgr. bálsamon, d. fenicianu baál-šamen, regele uleĭurilor”), barcă, burghez, displăcea, distruge, dispreţ, exemplifica (şi după exemplu), fascist, gheată, papagal (prin neogreacă), piaţă, respinge, sfida, stima, studia, trata, verosimil.

O serie de cuvinte împrumutate recent atestă influenţa culinară: pasta (cu sens nou) lazania sau lasagna, pizza (dar şi pizzerie) mozzarela, piperoni, ravioli, spaghete (mai vechi) şi spagheti, tortelini  ş.a. Pentru unele cuvinte, aşa cum am scris şi noi, grafia este ezitantă (tortellini şi tortelini).

Aşa cum spunem mai demult comparativ cu limbile romanice, doar în graiul nostru putem spune amor, dragoste, iubire, fiecare cuvânt având totuşi rezonanţele lui specifice.

Amor este de origine italiană, a intrat în lirica sfârşitului secolului al XVIII-lea, îl regăsim în poezia lui Eminescu (S-a dus amorul...), şi din el provin amorez, amoreză, amoreza, amoros şi înamora. Vorbim de amor propriu, mai spunem a face amor, dar cuvântul nu este termenul nostru de referinţă.

Dragoste este slav şi a dat în limba noastră derivate ca drăgăstos, drăgosteală, drăgosti, drăgostiv, drăgostenie, îndrăgosti. Spunem adesea: cu (multă) dragoste sau cu toată dragostea, a prinde dragoste de cineva (sau de ceva), a se topi (sau a se sfârşi, a muri) de dragoste pentru cineva.

Iubire vine din verbul iubi (sl. ljubiti) şi este astăzi cuvântul care reprezintă la noi treapta cea mai înaltă a sentimentului. Iată şi alte derivate: iubit, iubită, iubitor, iubeţ, iubăreţ, ibovnic, ibovnică, preaiubi.

Să-i lăsăm acum cititorului plăcerea de a analiza aceste cuvinte şi de a le clasa, după voia sa, în propriul dicţionar al sentimentelor sale.

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite