Andrei Pippidi: istoria casei lui Spiru Haret din Bucureşti ia sfârşit

Casa memorială a lui Spiru Haret, de pe strada gen. Gheorghe Manu, în apropiere de intersecţia cu bulevardul Lascăr Catargiu din Bucureşti

Am mai scris despre casa asta de două ori. Acum este a treia şi ultima dată, fiindcă mîine nu va mai exista. S-a încheiat viaţa ei, începută în 1885. / de Andrei Pippidi, profesor la Facultatea de Istorie, Universitatea Bucureşti.

În 2007, spuneam: „Nu s-a dărîmat încă, deşi, părăsită cum este şi înghesuită de blocul lipit de ea, nici situaţia, oficial recunoscută, de monument istoric n-o va mai apăra multă vreme. De trei ori pînă acum s-a încercat scoaterea ei de pe listă. La Comisia Monumentelor de la Ministerul Culturii, declasările se ţin lanţ şi, uneori, ele doar constată situaţia după demolare.“ Pînă şi şoferul taxiului cu care treceam, cînd am văzut cerul prin ferestrele ei şi încăperile devastate deasupra cărora nu mai e acoperiş, ştia că, dacă e patrimoniu, legea nu dă voie. În inventarul oficial al monumentelor figurează ca B-II-m-B-19130. E clar, da?

Cînd am semnalat pericolul, scriam: „Altădată, frumuseţea caselor din Bucureşti se datora grădinilor care le înconjurau, nu mai puţin decît gustului şi ingeniozităţii arhitecţilor. Casa despre care e vorba a avut în spate o mare grădină, care n-a încetat să înflorească într-un tablou de Aman şi care se întindea pînă la casa Kretzulescu-Lahovary (str. N. Iorga, pe atunci primul segment al străzii Romane, care pleca din Calea Victoriei). Casa Haret se afla pe strada Verde, numită ulterior General Manu şi Locotenent Lemnea. Adresa actuală: General Gh. Manu, 7.

E o casă simplă, parter şi etaj, cu o terasă care, sprijinită pe două coloane, acoperă peronul de la intrare, precedat de cîteva trepte. A fost sediul Institutului Naţional al Cooperaţiei, care era, în 1940, un cuib de legionari. Din 1941, a devenit Muzeul «Spiru Haret», ceea ce era anunţat de o placă, azi cu inscripţia aproape ştearsă. Mulţi ani a funcţionat acolo clubul unei echipe de fotbal, în calitate de chiriaş al Cooperaţiei, după care casa a fost vîndută şi lăsată în paragină de către noul proprietar.“

Adăugam, pentru a împiedica ignoranţa să fie pretextul distrugerii: „De ce n-ar face statul sacrificiul de a cumpăra casa lui Haret pentru a reface înăuntru muzeul care a fost? Datoria poporului român faţă de unul din cei mai vrednici oameni care l-au călăuzit nu s-a plătit, odată pentru totdeauna, cu statuia din faţa Universităţii. Opera lui Jalea, academic corectă, sau proiectul lui Brâncuşi, mai bogat din punct de vedere simbolic – el propusese o fîntînă –, au fost expresiile unei societăţi care mai era capabilă de recunoştinţă sinceră. Parlamentul pe băncile căruia a stat cinsprezece ani, Ministerul pe care l-a condus în toate cele cinci guverne liberale care s-au perindat între 1897 şi 1910, partidul liberal al cărui soldat credincios a fost, din 1889, ar putea chiar azi să se simtă îndatorate pentru felul exemplar în care omul a îndeplinit toate funcţiile sale publice. O întreagă epocă stă sub emblema personalităţii sale.

Citeşte continuarea pe dilemaveche.ro.