„Şi nu ne duce pe noi în ispită“

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:

Mai ieri am dat şi eu cu nasul şi cu ochii cât cepele peste una din multele variante virtuale ale unui text care pretinde că aduce la lumină faptul că celţii din Ţara Galilor vorbeau, cel puţin prin secolele al XVI-lea şi al XVII-lea, limba română.

Istoric, năstruşnicia s-ar explica, fantezist desigur, prin faptul că dacii ar fi ajuns până în sudul Britaniei, lăsându-le galezilor ca moştenire limba noastră românească. Este evident că pentru cei ce susţin acest curent mistificator, dacii vorbeau româna înainte ca Roma să cucerească ţara lui Decebal şi, de ce nu?, chiar înainte ca romanii să grăiască pe latineşte, dacă e să ne luăm după o altă basnă de pe Web.

Mai mult, pentru că mistificarea să-i smintească definitiv pe unii jurnalişti, google-işti şi facebook-işti s-a pus în joc o descoperire a lui Haşdeu ş.a.m.d.

Şi cum fum fără foc nu iese, fireşte că există „proba”. Nu poate încăpea vreo îndoială că ne aflăm într-adevăr în faţa unui text din secolul al XV-lea, în valahă, provenit cel mai probabil din Ardeal.

Dan Alexe, una din prezenţele cele mai lucide în materie de limbă, a reacţionat prompt, în mai multe postări. Voi transcrie aici opiniile d-lui Alexe nu numai pentru că ne potrivim, ci şi pentru a-i recunoaşte întâietatea şi argumentaţia. Sunt, pe blogul Domniei Sale, şi alte intervenţii pe această temă. Aşadar, iată un fragment publicat pe 15 ianuarie a.c., cu mici îndreptări tacite:

„Avem aici o transcriere fonetică neîndemânatică, aşa cum se pricepeau atunci să facă oamenii când trebuiau să transcrie cu litere latine un text dintr-o limbă precum româna (valaha) care posedă vocalele inexistente în latină Ă şi Î şi consoanele, de asemenea inexistente în alfabet latin: Ş, Ţ, şi sunetul palatal pe care îl redăm, sub influenţă italiană, prin CE- sau CI-.

De aceea, grafia cuvântului românesc cer, de pildă (din latinescul caelum), în româna de azi e inspirată din modelul italian, însă e o simplă convenţie grafică. Dacă alegeam sistemul englezesc, am fi scris cher, cum vedem în primul rând din text, iar nu cer. Părintele nostru cela ce eşti în cer = pærinthele nostru cela ce esti en cheri.

Fără rigoare, copistul a transcris cer prin cher în primul rând, şi prin tzer în r. 3… cum en tzer ase si pre pæmentu = cum în cer aşe şi pre pământ.

Fluctuaţie banală de ortografie într-un moment în care scrierea nu era stabilizată. Au trebuit încă trei secole ca ortografia românei să se fixeze. Tot aşa, ortografia germanei, maghiarei sau polonezei, cu sunete la fel de greu de redat în alfabet latin, s-a stabilizat abia in sec. 19.

Româna a fost scrisă vreme de secole cu chirilice, însă nimic nu s-ar fi opus ca ea să fie scrisă în alfabet arab, de pildă, cum a fost şi turca scrisă vreme de secole, deşi fonologia limbii turce este total opusă celei a arabei. Aici, în alfabet latin, scribii au căutat să reproducă după ureche sunetele necunoscute.

Astfel: ă e scris fie æpærinthele nostru (părintele nostru), fie e: numele teu = numele tău; î e de asemenea redat prin e: enperetziæ ta = împărăţia ta.

E limpede că cel care a transcris rugăciunea nu ştia română şi folosea convenţiile care îi veneau în cap. Şi la Cantemir (care avea româna ca limba maternă) termenii sunt transcrişi cum îi venea: Focszani, Focczany etc. pentru Focşani.

Necunoscând probabil limba, sfinţească-se e decupat greşit în două cuvinte: sfintzas case = sfinţească-se; la fel, pre noi e scris preno i… Aici poate fi vina celui care a cules textul, sau vina zeţarului, a culegătorului, a tipografului care a separat rău cuvintele. Zeţarul s-a mai înşelat, culegând probabil după un text scris de mână, şi la r. 5, în: cum si noi le læsæm datornitzilor nostri (cum şi noi le lăsăm datornicilor noştri), transcriind un L prin S, ceea ce dă în text în loc de le læsæmse læsæm. Asta pentru că în corpul de litere aldine folosite un L de mână puţin prelungit în jos poate lesne fi luat drept un S.

Ceea ce e însă comic este că Napoleon Săvescu (şi cei care îi preiau mica escrocherie) ignoră etimologii elementare. Textul reprodus conţine slavonisme. Altfel zis: cuvinte împrumutate de română din slavă.

Ispitire este un asemenea slavonism (din ispîtati, în slavonă, cu acelaşi sens) care nu are cum să se regăsească într-o limbă celtă din insula Britaniei.

Apoi, viclean e împrumutat din maghiară (aici chiar ne apucă un râs convulsiv).

…dar tot slavonism este şi sfânt, a sfinţi… Româna a moştenit, e drept, din latină vechiul termen sânt, din sactus. Sânt, sau chiar erodat în sân, precum în Sân Nicolau, Sân Petru etc. Sânt era vechiul termen românesc – în vreme ce sfânt vine din slavonă, de la sventŭ. O limbă celtică fără contact cu slavona nu ar putea avea verbul la conjunctiv: sfinţească, cu un F aruncat acolo.

Avem aici, aşadar, un text în română curată din sec. 16, cu puţine slavonisme, ceea ce ne arată că era o rugăciune culeasă în Ardeal.

Iată acum şi Tatăl Nostru în adevărata limbă celtică din Ţara Galilor, limbă pe care vorbitorii de acolo o numesc Cymraeg:

Ein Tad yn y nefoedd,

sancteiddier dy enw;

deled dy deyrnas;

gwneler dy ewyllys,

ar y ddaear fel yn y nef.

Dyro inni heddiw ein bara beunyddiol,

a maddau inni ein troseddau, 

fel yr ym ni wedi maddau i’r rhai a droseddodd yn ein herbyn;

a phaid â’n dwyn i brawf,

ond gwared ni rhag yr Un drwg.

Oherwydd eiddot ti yw’r deyrnas a’r gallu a’r gogoniant am byth.”

*

Să mai adăugăm pentru cultura cetăţeanului că prima transcriere a limbii române cu caractere latine apare tot în Transilvania (ţara latinităţii noastre), într-o culegere de imnuri religioase calvine, la 1570 (ortografia, fireşte ezitantă, este aici de inspiraţie maghiară).

„Ia depre noy tu domne mania ta; Si czele grele pedepsze à tale; nu grebi pre noy tu sze ne noy gtzudetz; pren gresala nosztra. Sze uey fy platnik dupe uina nosztre; numa (= nu va) remane nyme enaynte ta’; nu ua szufferi necze czaste lume pedepszetura ta.”

După cum se poate vedea, grafiile vor fi oscilat după urechea, obârşia sau ştiinţa condeierului, dar limba este aceeaşi. Aferim!

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite