ZORII REVOLUŢIEI ROMÂNE Episodul 2 Problema maghiară în Transilvania: un „genocid cultural“ greu de identificat

ZORII REVOLUŢIEI ROMÂNE Episodul 2 Problema maghiară în
Transilvania: 
un „genocid cultural“ greu de
identificat

Nicolae Ceauşescu (stânga) a fost întâmpinat cu flori şi urale în Târgu Secuiesc, în vara lui 1967; Fotografii: Fototeca Online a Comunismului Românesc

După cel de-Al Doilea Război Mondial, Ungaria a folosit chestiunea minorităţii maghiare din Transilvania pentru a ataca România pe toate fronturile. Iar una dintre acuzele flagrant nefondate, crede istoricul Larry Watts, a fost cea de „genocid cultural“, definit de Budapesta ca o campanie de suprimare totală a identităţii maghiare pe pământ românesc.

Una dintre cele mai eficace aserţiuni care ar fi putut fi făcute împotriva României era aceea a discriminării minorităţilor. Motivul acestei eficacităţi nu era atât abuzul la adresa minorităţilor, cât mai degrabă faptul că aproape toate statele sunt astfel organizate încât să servească în primul rând interesele şi nevoile populaţiei majoritare, şi tendinţa cvasi-universală de a-i favoriza pe membrii propriului grup etnic, cultural sau religios, în detrimentul „celorlalţi“. Astfel, în fiece structură statală şi în fiecare individ există un impuls discriminatoriu inerent. Da, exista o discriminare a minorităţilor în România. Dar era ea o politică oficială? Şi era mai accentuată decât oriunde altundeva în cadrul blocului sovietic?

În loc de revendicări teritoriale

La sfârşitul anilor 1940, Budapesta lansase deja o campanie pe termen lung menită să portretizeze autorităţile române ca abuzive la adresa minorităţii maghiare din Transilvania, ca un substitut al pretenţiilor teritoriale devenite nelegitime. Aceste eforturi nu au dat roade, mai ales în perioada proceselor-marionetă de la începutul anilor ’50 până la brutala normalizare de după înăbuşirea sovietică a revoltei maghiare din 1956 şi mai apoi până în primii ani ai deceniului 1960. Totuşi, ele au reapărut cu noi forţe în anii 1963-1965 – cu ajutorul organizaţiilor maghiaro-americane din SUA, care au reuşit să-i mobilizeze pe reprezentanţii din Congres pentru a solicita o declaraţie referitoare la pretinsele reprimări ale etnicilor maghiari în Transilvania în 1963.

Deja la începutul anilor ’70, afirmaţia că România comitea un „genocid cultural“ al minorităţii sale maghiare devenise strigătul de luptă al oficialilor de la Budapesta şi din organizaţiile de maghiari americanizaţi din SUA, cel mai limpede şi mai insistent exprimat în cadrul audierilor anuale în Congres pentru clauza naţiunii celei mai favorizate, acordată României în 1975. În deceniul 1970, Congresul şi Departamentul de Stat au condus în mod repetat şi separat anchete şi investigaţii privind pretinsele brutalităţi şi discriminări şi, aproape de fiecare dată, acuzaţiile s-au dovedit nefondate. Ba dimpotrivă, în puncte importante, modul în care România îşi trata minorităţile etnice şi religioase rivaliza ca permisivitate cu cel al Budapestei. Dar odată ce adoptaseră cauza maghiară, principalele organizaţii maghiaro-americane din SUA nu s-au lăsat convinse de dovezi, mai cu seamă că acuzaţiile de abuzuri române la adresa etnicilor maghiari corespundeau mult mai vechilor tendinţe cognitive, de dobândire a Transilvaniei de la România.

SUA nu constată discriminarea

Persistenţa acestor acuze şi influenţa politică a celor care le lansau a determinat Congresul şi administraţia americană să iniţieze investigaţii similare şi în anii ’80. „Am analizat de asemenea îngrijorările privind tratamentele la care sunt supuse minorităţile naţionale, în special grupul etnic al maghiarilor. În acest sens, oficialii Ambasadei americane au vizitat încă o dată regiuni româneşti cu populaţie numeroasă de limbă maghiară. Deşi s-au constatat cazuri de discriminare la nivel local, evaluările Ambasadei noastre sugerează că nu există dovezi care să susţină rapoartele despre o politică de discriminare aplicată de guvernul României la adresa minorităţii etnice maghiare“, nota Departamentul de Stat în iunie 1980. În mod similar, un grup de studiu al Congresului, din partea Subcomisiei pentru Comerţ a Comitetului pentru Căi şi Mijloace, a fost trimis în Transilvania în aprilie 1980 pentru a investiga acuzaţiile maghiarilor şi ale maghiaro-americanilor privind brutalele represiuni la care ar fi fost supuse minorităţile. Ancheta Congresului a conchis că pretinsele manifestări „de genocid cultural nu sunt observabile şi că statul nu pare a reprima (minoritatea maghiară) în mod direct, ca o chestiune de politică oficială“.

În 1967, liderii de partid şi de stat au jucat dansuri tradiţionale la Târgu Secuiesc

Starea „terorismului maghiar“ din Transilvania

În frunte cu o entitate cu nume dublu, Comitetul pentru Drepturile Umane în România/Asociaţia Maghiară pentru Drepturile Omului (CDUR/AMDO), principalele organizaţii maghiaro-americane au ignorat concluzia anchetei organizate de Congres în aprilie 1980 şi au depus eforturi pentru a o discredita, ca fiind manipulată de autorităţile române. De exemplu, insistând că etnicii maghiari din România îi informau în mod regulat pe cei din organizaţia sa despre grave discriminări şi abuzuri la adresa minorităţilor, liderul CDUR/AMDO Laszlo Hamos a susţinut apoi, tautologic, că sursele sale sunt de încredere fiindcă nu e de crezut că persoanele supuse unor asemenea abuzuri grosolane ar minţi sau ar exagera. Senatorul Charles Vanik, unul dintre susţinătorii clauzei care lega politicile de emigrare mai liberale de statutul naţiunii celei mai favorizate, sublinia că investigaţiile şi observaţiile la faţa locului ale oficialilor americani sunt mai convingătoare decât relatările „din auzite“ oferite de CDUR/AMDO. Hamos insista însă că surselor sale trebuie să li se acorde mai multă crezare decât concluziilor grupurilor de studiu ale Congresului (sau ale  Departamentului de Stat), fiindcă „cele mai multe elemente ale campaniei de discriminare şi deznaţionalizare duse de România nu se pretează la observaţii la faţa locului, mai ales pentru că delegaţiile occidentale erau foarte expuse, fiecare pas al acestora fiind atent urmărit, în mod deschis sau mai ferit“.

„Helsingin Sanomat“, scria că etnicii maghiari din Transilvania erau „transformaţi în terorişti“ şi în scurt timp aveau să „înceapă să lovească ţinte internaţionale“.

Congresul american, afirma Hamos, ar avea mai mult de câştigat dacă s-ar baza pe scrierile „mai multor lideri locali ai disidenţilor maghiari“ – publicate în traducere în limba engleză – „în loc să se bazeze pe observaţiile şi generalizările la mâna a doua ale unor delegaţii străine care vizitează Transilvania în condiţii stricte şi să acorde atenţie acelor voci care vorbesc chiar din România“.

În prima parte a anilor ’80, situaţia internă tot mai dificilă a conferit credibilitate unor asemenea aserţiuni, care au continuat să fie făcute în mod susţinut atât de Budapesta, cât şi de organizaţiile maghiaro-americane, care întâmpinau acum o tot mai redusă rezistenţă din partea Congresului şi Departamentului de Stat.

Deja în 1987, tema brutalităţii româneşti şi a violenţelor letale împotriva minorităţilor, ca o justificare pentru prezisa explozie de terorism „legitim“ în Transilvania, era pe larg şi cu insistenţă diseminată de măsurile active la nivelul întregului bloc sovietic. De exemplu, ziarul finlandez cu cel mai mare tiraj, „Helsingin Sanomat“, scria că etnicii maghiari din Transilvania erau „transformaţi în terorişti“ şi în scurt timp aveau să „înceapă să lovească ţinte internaţionale“, la fel ca bascii, armenii şi palestinienii, fiindcă opresiunea internă exercitată de autorităţile de la Bucureşti făcea din terorism „o alternativă logică“.

Aspect din timpul vizitei conducătorilor de stat în oraşul Târgu Secuiesc, 15-18 iunie 1967

Discreditarea Bucureştiului în Orientul Mijlociu

Foto: Vizita conducătorilor statului în regiunea Mureş-Autonomă Maghiară (august 1966)

Ambasada Ungariei de la Bucureşti continua să fie la fel de activă în diseminarea unor măsuri active de discreditare, cum fusese în perioada în care fostul şef al Informaţiilor maghiare Sandor Rajnai fusese ambasador (1978-1982). În 1988, ambasadorul Pal Szücs l-a adus pe Janos Fazekas, etnic maghiar şi fost viceprim-ministru român, la o întâlnire pe care o aranjase cu ambasadorul israelian la Bucureşti. Întâlnirea era una extraordinară, nu numai pentru că sugera că oficialităţile maghiare susţineau mişcarea separatistă din România. La vremea respectivă, Ungaria nici măcar nu avea relaţii diplomatice cu Israelul şi o asemenea întâlnire ar fi fost imposibilă în oricare alt stat al Pactului de la Varşovia.

Szücs şi Fazekas i-au depănat diplomatului israelian poveştile despre „genocidul cultural“, insistând că „pretinsa «represiune» antimaghiară“ din România amintea de antisemitismul din perioada nazistă şi că îi va determina pe etnicii maghiari din Transilvania să se revolte şi astfel sângele „să curgă pe străzi“. Budapesta şi-a menţinut perspectiva apocaliptică şi după 1989, prevăzând  un inevitabil „sistem al violenţelor“ care va duce la „asasinarea oamenilor, la masacre – de la epurare etnică la anumite tipuri de persecuţii“ şi la „migraţii necontrolate în regiune şi în afara ei“, dacă Transilvaniei nu îi era acordată autonomie.

Aparent, Szücs îl cultiva pe ambasadorul israelian în parte pentru a depărta Bucureştiul de Tel Aviv şi pentru a progresa în îndeplinirea obiectivului general de izolare a României de partenerii internaţionali, şi în parte pentru ţelul specific de subminare a eforturilor sincere depuse de Bucureşti pentru procesul de pace din Orientul Mijlociu. Asemănarea situaţiei etnicilor maghiari din România cu aceea a evreilor în timpul Holocaustului constituia o modalitate de apropiere de aceste obiective. Alta era de a orchestra condamnarea politicilor româneşti faţă de minorităţi ca mijloc de discreditare a implicării Bucureştiului în medierile din Orientul Mijlociu prin intermediul unor personalităţi din Organizaţia pentru Eliberarea Palestinei (OEP).

Scoaterea Bucureştiului din procesul de pace

Ilustrativ este interviul luat pe 22 august 1988 lui Abu Iyad (Salah Khalaf), şeful securităţii lui Yasser Arafat, din OEP. Recurgând la aserţiunile maghiare standard de „genocid cultural“, Iyad a cerut excluderea României din procesul de pace în Orientul Mijlociu. La vremea respectivă, Iyad, un susţinător declarat al Frontului de Respingere arab (n.r. – cunoscut şi drept Frontul Forţelor Palestiniene de Respingere a Soluţiilor de Capitulare, care era o coaliţie politică formată din facţiuni palestiniene radicale), depunea eforturi constante de blocare a negocierilor arabo-israeliene. Atitudinile şi comportamentul său erau cum nu se poate mai potrivite cu condiţia sa de agent KGB cu numele de cod Kochubey. Se pare că autorităţile sovietice îi făcuseră cunoştinţă şefului securităţii din OEP cu teroristul Ilici Ramirez Sanchez – cunoscut mai dregrabă drept Carlos Şacalul – în timp ce se aflau amândoi la Moscova, în 1979, conspirând pentru asasinarea regelui Hussein al Iordaniei.

Nutresc simpatie pentru maghiarii transilvăneni, care suferă la fel ca poporul palestinian sub ocupaţia militară.

Abu Iyad, şeful securităţii lui Yasser Arafat

Ţelul urmărit de Iyad, discreditarea Bucureştiului ca mediator în Orientul Mijlociu, a devenit evident atunci când el i-a acuzat pe români că ar comite „un păcat“ împotriva palestinienilor tratându-i „pe maghiarii din Transilvania cu aceeaşi cruzime cu care ne tratează israelienii pe noi, în teritoriile ocupate“. Aşa cum declara principalul agent KGB din OEP pentru serviciul de presă al partidului aflat la putere în Ungaria: „El nu reuşea să înţeleagă cum o ţară socialistă poate adopta măsuri atât de drastice ca nimicirea satelor (maghiare), care nu au nimic de-a face cu marxismul şi cu socialismul. Aş vrea să vă spun că nutresc simpatie pentru maghiarii transilvăneni, care suferă la fel ca poporul palestinian sub ocupaţia militară. Sunt forţaţi să fugă de pe pământul lor, de care sunt deposedaţi; satele le sunt distruse; iar ei sunt văduviţi de identitatea lor culturală şi naţională“.

Afaceri săteşti

În realitate, nici măcar un singur sat maghiar (sau al altei minorităţi etnice) nu a fost vreodată distrus sau modificat în vreun fel în cadrul programului de „sistematizare“, în ciuda insistenţelor Budapestei că acesta era un plan de „distrugere a satelor maghiare“. De fapt, Ungaria nu a primit niciun refugiat din satele maghiare distruse (aşa cum nu au existat refugiaţi din satele sârbeşti sau germane distruse), pentru simplul motiv că Ceauşescu exclusese Transilvania, în 1987, din procesul de sistematizare şi informase Budapesta în acest sens în 1988. Ambasadorul maghiar Szücs îi spunea ambasadorului Govrin, pe 23 octombrie 1988: „Ceauşescu a susţinut că sistematizarea rurală era implementată în Moldova, Muntenia şi Dobrogea, dar nu în Transilvania, «unde satele sunt construite în formă compact㻓. Oficialii maghiari şi organizaţiile maghiaro-americane au ignorat pur şi simplu aceste asigurări şi au continuat să descrie programul – care afectase în perioada 1986-1990 trei sate aflate între Bucureşti şi principalul aeroport al Capitalei – ca unul menit să „distrugă satele maghiare“.

Odată ce impusese această temă a măsurilor active, Iyad declara că: „(Politicile româneşti în Transilvania) nu anunţă nimic bun pentru medierea realizată de Ceauşescu între noi şi Israel, dat fiind că o ţară nu poate acţiona împotriva opresiunii şi a ostilităţilor decât după ce îşi fac (sic) ordine în propria casă. […] Dacă ei nu-şi pot rezolva propriile probleme, cum ar putea ajuta la soluţionarea conflictului israeliano-palestinian şi israeliano-arab?“. Aşa cum remarca un analist de la Radio Europa Liberă, afirmaţia lui Iyad că medierea românilor în Orientul Mijlociu „nu mai era dezirabilă“ şi atacul său la adresa României într-un mod atât de emfatic, dacă nu chiar exagerat ar fi putut fi determinate de un anume „stimulent special“ oferit de Ungaria sau URSS. Însă în mod cert nu reflectau percepţiile şi modul de gândire ale oficialităţilor din Israel şi Egipt.


Titlurile şi intertitlurile aparţin redacţiei. Pentru a consulta varianta în limba engleză a textului, precum şi trimiterile bibliografice, accesaţi siteul larrylwatts.blogspot.ro.

citeste totul despre: