„Pledoarie pentru nişte «istorici» rătăcitori“
0
Scandalul „Manualului de istorie a secuilor“ continuă să provoace adevărate valuri din partea celor implicaţi. Consiliul Judeţeran Harghita şi Hermann Gusztáv Mihály, unul dintre autorii manualului, ne-au trimis la redacţie un drept la replică la articolul „Mit şi manipulare în conştiinţa secuilor prin manualul de istorie a secuilor “ semnat de istoricul Marius Diaconescu.
În replica intitulată „Pledoarie pentru nişte «istorici» rătăcitori“, Hermann Gusztáv Mihály acuză faptul că, deşi aştepta o reacţie critică la manual din partea istoricilor români, „ce a ieşit până acum pare să fie tot o ciomăgeală intelectuală“. Iată replica integrală a istoricului Hermann Gusztáv Mihály:
«După ce noi, autorii şi redactorii publicaţiei A székelység története (=Istoria secuimii) am avut de suportat o rundă feroce de atacuri, venite din partea laturii radical-naţionaliste a opiniei publice româneşti, am aşteptat răbdători critica profesională a istoricilor români. Aşteptam deci o reacţie critică, dar ce a ieşit până acum, pare să fie tot o ciomăgeală intelectuală.
Autorul articolului critic apărut în revista „Historia” este Marius Diaconescu, lectorul Facultăţii de Istorie a Universităţii Bucureşti. Încă în debutul articolului se accentuează caracterul de manual al publicaţiei, subliniind şi faptul că „în prefaţă este reiterat caracterul ştiinţific al lucrării”. Domnul Marius Diaconescu nu ştie, ori nu doreşte să ia act de faptul că autorii sunt supuşi nu doar atacurilor venite din partea opiniei publice româneşti (respectiv a istoricilor care vor să câştige simpatia acestei opinii publice). Atacuri cel puţin la fel de puternice erau de aşteptat (precum au şi survenit) din partea radicalilor secui-maghiari, care reclamă lipsa din carte – sub forma prezentării lor ca şi solide adevăruri istorice – a unor mituri vechi şi a altora mai recente, privind originea secuilor, dar şi alte aspecte legate de istoria lor. A fost nevoie deci să informăm opinia publică secuiască-maghiară de la bun început: este vorba de o publicaţie ce nu doreşte să se abată de la principiile academice, deşi am fi putut bănui că asta va naşte ironii din partea criticilor noştri români. Autorii însă au ştiut din capul locului că vor ajunge între ciocan şi nicovală, ceea ce – vă rog să ne credeţi – nu este o situaţie tocmai confortabilă.
Tot aici Marius Diaconescu relevă caracterul periculos şi nociv al „manualului” – ca să fim mai exacţi, al compendiului şi materialului didactic auxiliar – asupra grupului ţintă, a generaţiei adolescente, care este mai vulnerabilă din punct de vedere afectiv-sentimental. Ceea ce trebuie să admitem legat de această afirmaţie, este faptul că – din punctul de vedere al educaţiei istorice – aceasta este vârsta, la care tânărul poate deveni în sfârşit un partener serios de discuţie. Autorii însă s-au străduit – chiar dacă domnul Diaconescu neagă acest lucru – să se abţină de la o abordare sentimentală, încercând să pună în evidenţă fapte, iar la nevoie să le explice. Reacţia sentimentală puternică – şi contrară ca sens – a venit din altă parte...
Miturile originii secuilor: de la originea hunică la cea maghiară – este un subtitlu al articolului scris de Marius Diaconescu. Un subtitlu cel puţin derutant, prin care se creează impresia că autorii cărţii amăgesc tânăra generaţie prin banale mituri istorice. Mai încolo aflăm că „autorii manualului, după ce înşiră selectiv câteva teorii, îl determină pe cititor să creadă că secuii sunt de origine maghiară”. Ei bine, cine se apucă să critice un text, ar fi bine să-l citească, iar dacă nu-l înţelege, să ceară ajutorul unui translator. Pentru că în capitolului respectiv se arată cât se poate de clar: în cercurile academice există două teorii aflate în dispută, anume cea a originii turcice, respectiv cea a originii maghiare. Autorul capitolului tratează aceste două abordări echidistant, nefavorizând în concluziile sale nici una dintre abordări. Asta pentru că problema este atât de viu disputată la nivelul celor mai abilitate cercuri ştiinţifice, încât nu ar fi avenită o luare de poziţie la nivelul unei sinteze de cultură generală. Elevii de clasa a VII-a, care au citit textul înaintea publicării, au înţeles despre ce este vorba, drept care am crezut că nu vor fi probleme nici la nivelul istoricilor... De altfel, în treacăt fie spus, teoria descendenţei maghiare a secuilor nu este un mit, precum lasă să se înţeleagă domnul Marius Diaconescu, ci o opinie susţinută prin argumente ştiinţifice, de către arheologi şi lingvişti de renume (printre care şi academicieni), în publicaţii de prestigiu, părerile lor sunt citate în cartea noastră, dar consultaţi şi alte surse!
Pe de altă parte, există astăzi şi în româneşte, dar în limbile de circulaţie internaţională fără dar şi poate lucrări mai moderne şi mai obiective, decât broşura lui G. Popa-Lisseanu, publicată în 1933, şi recomandată pentru o mai bună înţelegere a problemei de către Marius Diaconescu. Această broşură, în zelul susţinerii ideii perenităţii româneşti în Ţinutul Secuiesc, citează documente considerate ca false şi în literatura de specialitate românească (a se vedea în acest sens Maria Holban, Din cronica relaţiilor româno-ungare în secolele XIII-XIV, Bucureşti, 1981). Este de altfel o lucrare cu tentă vădit propagandistică, încercând să împărtăşească opiniei publice europene din vremea respectivă poziţia oficială românească în privinţa secuilor. Tot în acest scop propagandistic s-a născut şi traducerea maghiară a broşurii, aproape la fel de proastă precum acea traducere clandestină şi subiectivă, care circulă pe internet despre publicaţia noastră, cu scopul de a deruta şi alarma opinia publică românească.
În capitolul intitulat Mitul privilegiilor secuieşti Marius Diaconescu contestă maniera noastră de abordare a problemei acestor privilegii şi în principal conceptul nobilităţii colective a secuilor. Eu rămân să cred totuşi că în textul nostru este relevat destul de clar: libertăţile secuieşti au fost acordate în comun, pe considerente militare. Dacă domnul Marius Diaconescu ar fi citit cu atenţie capitolul 7, intitulat Organizarea administrativă a secuimii, atunci ar fi dat şi de analogiile acestor privilegii în Ungaria şi Transilvania, deci nu se poate pretinde că am prezentat aceste libertăţi ca un fenomen unic, învăluit în mit şi mister. Domnia sa recurge totuşi la arma ironiei, făcându-ne amatori şi rău intenţionaţi: „Domnii ’istorici’ habar nu au ce înseamnă nobil în Ungaria medievală şi confundă privilegiile colective ale secuilor, în principal scutirea de impozite în schimbul serviciului militar, cu libertăţile nobiliare. Oare este o carenţă gravă în nivel de cunoaştere a istoriei de către autorii manualului sau este o manipulare intenţionată?”
Nici una, nici alta, domnule Diaconescu, dar ca să clarificăm lucrurile, va trebui să ne oprim un pic. Permiteţi să vă atrag atenţia, onorate „coleg” – căci doar ironici putem fi şi noi – asupra frazei de care vă legaţi: „Până la răscoala din 1562, în principiu [...] secuii au fost toţi egali şi nobili deopotrivă.” Acest „în principiu” ne atenţionează că lucrurile nu au stat chiar aşa... Dar nu doar această vorbă intercalată ne atenţionează în această privinţă, ci acea pagină şi jumătate care o precede, şi care tratează stratificarea interioară a secuimii, cele trei stări secuieşti, stratificare ce ne arată clar că nici vorbă de o egalitate socială şi de avere, ori de o stare comună nobiliară propriu-zisă.
În ce mă priveşte, în publicaţiile mele de până acum, m-am ocupat de mai multe ori de această problemă şi am ocolit dinadins folosirea expresiei de nobilitate colectivă în privinţa secuilor, deoarece consider drepturile lor de aceeaşi sorginte ca în cazul celorlalte grupuri privilegiate din Bazinul Carpatic. Bineînţeles, de la un istoric din capitală nu se poate pretinde să fie la curent cu întreaga producţie de resort a intelectualităţii provinciale, chiar dacă aceste studii apar în publicaţiile Societăţii Muzeului Ardelean, Debrecen University Press, Böhlau Verlag (Köln – Weimar – Wien) sau Columbia University Press. Colegul Mihály János, autorul capitolului respectiv al cărţii a ţinut totuşi să se refere la nobilitatea colectivă a secuilor, existentă doar „în principiu”, iar eu, în cursul redactării, am decis să nu mă ating de această expresie. De ce? Pentru că în izvoarele medievale o întâlnim în mai multe locuri, ca de exemplu la cronicarul Anton Verancsics („nobilitatea, de care [secuii] se bucurau toţi, în comun”). Mai mult de atât, confruntând autonomiile organizate pe criterii militare din Ungaria medievală, constatăm cele mai multe puncte comune între privilegiile secuieşti şi cele deţinute de „nobilii lăncieri” din zona Szepes (mergând până la existenţa în ambele sisteme, şi nicăieri altundeva, a statutului „fetei-băiat” [fiúleányság] prin care, în cazul stingerii liniei bărbăteşti într-o familie de secui ori de lăncieri, linia feminină va moşteni privilegiile, dar şi obligaţiile aferente). Lăncierii din Szepes apar ca „nobili” în izvoarele juridice medievale din Ungaria, de vreme ce secuii se considerau ca atare. Să fie asta o simplă întâmplare? Însuşi Werbőczy constata în Tripartitul său: secuii „trăiesc după legi şi statute cu totul separate”. Chiar şi la turnura secolelor XVII–XIX, în cazul stabilirii unui secui în vreun comitat din Ungaria, atestarea unui strămoş de-al său ca secui liber, în conscripţia („lustra”) militară din anul 1614, era acceptată fără echivoc de autorităţi ca dovadă a nobilităţii sale maghiare. La acest fenomen, cunoscut de altfel în literatura de specialitate, m-am referit şi eu (pe bază de documente) în cartea mea publicată în limba română (Secuii. Istorie – cultură – identitate, Editura Pro-Print, Miercurea-Ciuc, 2009).
Românii – slugile secuilor este titlul următoarei părţi a analizei critice a domnului Marius Diaconescu. În principiu asta i-ar viza pe românii din Secuime. Etalonul ştiinţific la care ne trimite autorul în legătură cu această problemă, ar fi opera lui I. I. Rusu, Românii şi secuii (Bucureşti, 1990). Ei, despre asta am putea iarăşi discuta. Neadevărurile şi contradicţiile cele mai flagrante din aceasta au fost înmănuncheate şi demontate de istoricul şi arheologul Benkő Elek (profesor al Universităţii Eötvös Lóránt din Budapesta) în revista „Magyar Tudomány”, 1991/11. Ticsită de afirmaţii greşite este mai ales analiza etnografică a Ioanei Cristache-Panait, ataşată de redactori în partea a doua a volumului, în completarea studiului lui I. I. Rusu. Autoarea nu cunoaşte nici zona, nici limba maghiară – indispensabilă pentru o cercetare etnografică în această regiune –, dar categorizează ca şi româneşti, fără zăbavă şi discernământ, toate obiectele şi construcţiile de lemn, din care în Secuime avem destule, slavă Domnului...
Dintre afirmaţiile autorilor cărţii aflate aici în discuţie, legate de românii din Secuime, Marius Diaconescu insistă asupra celei potrivit căreia românii ar fi venit în Secuime ca „slugi” ale secuilor, şi într-un număr mai mare doar în secolul al XVII-lea. Aici nu prea avem ce explica: românii din Secuime, până la mijlocul secolului al XIX-lea au fost iobagi şi jeleri, exceptând situaţia în care – la început mai ales prin căsătoria cu o „fată-băiat” – au reuşit să intre într-o familie secuiască privilegiată. Nu erau neapărat iobagii şi jelerii secuilor, bună parte din ei slujeau pe domeniile unor nobili maghiari din comitate, posesori ale unor părţi de sate din Secuime. Expresia de „szolgáló emberek” (=oameni slujitori) – pe care, după câte se pare, domnul Marius Diaconescu nu o cunoaşte – în literatura de specialitate de limbă maghiară îi desemnează laolaltă pe iobagi şi pe jeleri, indiferent de etnia lor şi nu are nici o tentă jignitoare, descriind o stare socială, nimic mai mult. În privinţa celeilalte acuze aş atrage atenţia asupra faptului că autorii arată clar: „românii au fost prezenţi în Secuime încă din epoca regatului” (este vorba, bineînţeles, de regatul feudal maghiar). Numărul lor a început să crească însă mai vertiginos spre sfârşitul secolului al XVI-lea şi mai ales în cel următor. Pe ce bază să afirmăm altceva? Apelând la un iezuit, care trecând pe acolo, afirmă în anul 1584 că „sunt totuşi mulţi români amestecaţi cu ei” (adică cu secuii)? Ce va să însemne „mulţi”? Să contrapunem asta informaţiilor provenite din conscripţiile vremii, care prin însăşi natura lor trebuie să tindă către o reflectare numerică cât mai exactă a situaţiei? Vă rugăm frumos, nu vă bateţi joc de noi! Încă o dată şi răspicat: da, au existat români în Secuime, ar fi stupid să negăm, nici nu o facem. Şi ne cerem scuze pentru faptul că am scris doar atâta despre ei, dar titlul cărţii este Istoria secuilor. Pentru o mai bună cunoaştere a acestei probleme, vă recomand culegerea de studii A többség kisebbsége. Tanulmányok a székelyföldi románság történetéről (=Minoritatea majorităţii. Studii privind istoria românilor din Secuime, Editura Pro-Print, Miercurea-Ciuc, 1999; cu rezumate în limba română).
Legendă urbană: jafurile şi crimele românilor în Secuime în timpul Primului Război Mondial este următorul subtitlu în articolul domnului Marius Diaconescu. Principala acuză aici – pe scurt – ar fi prezentarea pe paginile cărţii a intrării şi comportamentului trupelor armatei române în Secuime ca o invazie şi o ocupaţie militară. Ei bine, privind lucrurile în ansamblu, în întreaga Transilvanie, unde – cum bine ştim, şi iarăşi am fi stupizi negând acest lucru – majoritatea populaţiei era de naţionalitate română, problema se pune cu totul diferit de Ţinutul Secuiesc, o regiune compactă, unde marea majoritatea populaţiei o dădeau secuii-maghiari. Această populaţie de altă limbă a trăit până la data respectivă în altă ţară, cu altă cetăţenie, nu putea să-i primească cu flori pe noii veniţi. Aceştia din urmă însă s-au comportat, în consecinţă, ca ocupanţi. Da, au fost jafuri, devastări, bătăi, torturări, deportări şi nu puţine victime din rândurile populaţiei civile. Iar în sprijinul acestor afirmaţii există documente solide. La urma urmei a fost război, nu un marş triumfal. Cărţi de istorie anterioare încercau să prezinte lucrurile altfel, dar cine le-a dat crezare?
Autorii cărţii sunt acuzaţi apoi de faptul că ar fi influenţaţi de „reminiscenţele unei educaţii comuniste”, prezentând revoluţia bolşevică a Republicii Sfaturilor din Ungaria ca o revoluţie burghezo-democratică. Aici aş atrage atenţia asupra unui amănunt – ce ţine, în esenţă, de cunoştinţele de istorie de nivel gimnazial –, că în Ungaria în 1918-1919 au avut loc două revoluţii. Prima între 31 octombrie 1918 şi 21 martie 1919, aşa-zisa revoluţie burghezo-democratică „a tomniţelor” (ostaşii reveniţi de pe front şi răzvrătiţi împotriva vechiului regim îşi puneau tomniţe la bonetă), avându-l protagonist pe contele Károlyi Mihály. Apoi între 21 martie şi 1 august 1919 urmează revoluţia bolşevică a Republicii Sfaturilor. Autorii cărţii tratează deci evenimentele din Secuime ca atare. Fără dar şi poate, au fost situaţii tensionate, precum au existat şi secui, care ajunşi în prizonierat în Rusia, au căzut sub influenţa ideilor bolşevice, dar nu asta a fost caracteristic, şi nici în carte nu acest lucru este relevat cu pregnanţă.
Analiza critică a domnului Marius Diaconescu mai contestă şi faptul că, potrivit autorilor cărţii, responsabilă de decăderea economică a secuilor între cele două războaie mondiale – mai ales pe perioada marii crize – ar fi fost reforma agrară românească. Desigur, ştim şi noi prea bine că economia secuiască, bazată pe mica proprietate agrară şi mica industrie manufacturieră, nu putea să reziste în condiţiile secolului XX. Dar nu se poate nega nici faptul că această reformă a cauzat pierderi grave, mai ales în privinţa pădurilor şi păşunilor, atât unor persoane particulare, cât mai cu seamă composesoratelor din Secuime, dar şi bisericilor maghiare de aici, care (ca şi composesoratele, de altfel) îşi întreţineau şcolile, grădiniţele din aceste resurse. Sărăcite în ultimul hal, bisericile şi composesoratele maghiare nu mai au din ce să-şi întreţină instituţiile de învăţământ, copii secui de la ţară ajung în şcolile de stat româneşti, nu pricep o boabă din ce li se predă de dascălii „misionari” trimişi din Vechiul Regat şi rămân analfabeţi. (Fenomen mult redus ca intensitate în perioada precedentă!) Pe de altă parte în Secuime, unde pământul arabil e puţin şi de slabă calitate, creşterea extensivă a animalelor, exploatarea şi prelucrarea lemnului erau ocupaţii de bază. Deposedaţi de aceste resurse, secuii sărăcesc şi mai grav, decât ar fi făcut-o doar datorită structurii economice perimate. Şi nu este adevărat că autorii cărţii trec sub tăcere (selectivi în toate, cum şade bine unor „pseudoistorici”) problemele economice din Secuime de la turnura secolelor XIX–XX! Consultaţi vă rog capitolul al XVII-lea, cu precădere paginile 122–124!
Şi mai departe, cum că secuii emigraţi „sezonier” în Vechiul Regat au ajuns doar „vizitii şi slujitori”, neştiind româneşte şi necunoscând nici o meserie. Nu mai spuneţi! Noi ştiam că la construirea palatului regal, precum şi la alte foarte numeroase construcţii publice şi particulare din Bucureşti au lucrat dulgheri secui! Angajatorii i-au preferat în ciuda dezacordurilor gramaticale, care cu siguranţă că le cam colorau graiul, oare de ce? Ori o fi şi asta un mit, Domnule coleg? Şi nu am fi dorit să fim răutăcioşi, dar după atâtea acuze nu mai rezistăm tentaţiei: până şi noua stemă naţională a României Mari a fost proiectată şi desenată de un secui, pe nume Keöpeczi Sebestyén József! Tot „vizitiu” ori „slugă” şi el? Ori nu s-a găsit la ora respectivă, în întreaga Românie Mare, un heraldic ca lumea?
Suntem acuzaţi apoi că tot pe români îi facem „vinovaţi de criza economică a secuilor din perioada administraţiei hortiste [sic!] din 1940–1944”. Să nu fie cu supărare, dar asta eu nu găsesc în text... Referitor la acest lucru, în materialul nostru, se pot citi următoarele: „...Ungaria s-a îmbogăţit cu o provincie slăbită economic. Potenţialul industrial al Transilvaniei s-a micşorat, producţia agrară a decăzut din punct de vedere calitativ. Situaţia a fost îngreunată şi de evacuarea ţinutului, efectuată de autorităţile române...”. Acestea nu sunt acuzaţii, ci stări de fapt. Dar putem să facem şi o mică socoteală: câte clădiri de interes public, şcoli, căi ferate etc., s-au construit în Secuime în deceniile ce au precedat Primul Război Mondial, şi câte în cele două decenii de după încheierea acestuia? Cred că bilanţul va ieşi cam unilateral... În ce priveşte evacuarea, ştim bine că autorităţile române au luat cu ele tot ce se putea lua, dar considerând asta ca ceva firesc, nici nu am insistat să comentăm. Aş remarca totuşi că acest capitol nu tinde să idealizeze situaţia din timpul administraţie horthiste, relevând şi disensiunile dintre autorităţile civile şi militare, respectiv populaţia locală (pentru care am fost mustraţi de radicalii maghiari), precum şi problema deportărilor (pentru care iarăşi am încasat-o, de la aceiaşi categorie de cititori). Ce să-i faci, aşa e între ciocan şi nicovală...
Ultima parte a criticii, şi totodată partea în care se formulează cea mai gravă acuză asupra noastră, este aceea unde domnul Marius Diaconescu se aventurează într-o analiză etimologizantă a unor termeni: autonomie=autonómia, önállóság; autodeterminare=önrendelkezés; autoguvernare=önkormányzat. Continuând şi dezvoltând ordinea sa de idei într-un alt articol, apărut ulterior, autorul criticii încearcă să demonstreze că cei care au scris cartea, din întâmplare şi neştiinţă, ori voit, amestecă în analizele lor sensul acestor expresii. Problema cea mare este că domnul Diaconescu traduce termenul „önállóság” (un sinonim pentru „autonomie”) drept „independenţă”. Ei bine, în limbajul comun al străzii, dacă spun că un tânăr de 25 de ani trebuie să fie „independent” (de familia sa, de exemplu), atunci termenul de „önállóság” este cel nimerit pentru caracterizarea acestei situaţii. În sfera politicului însă „independenţă” se traduce în ungureşte în mod obligatoriu prin „függetlenség”. Domnul Diaconescu în schimb, de la această traducere tendenţioasă, până la afirmarea faptului că „orice secui va declara că luptă pentru autonomie, dar când trebuie să detalieze, vorbeşte despre independenţă”, nu mai are de făcut decât un singur pas. Şi pasul acesta domnul Diaconescu îl face în articolul său următor.[1] Ei bine, dacă aş fi român, citind asta, probabil că mi s-ar deschide şi mie briceagul şi în buzunar...
Domnule Marius Diaconescu! Acestea sunt termene politice şi diplomatice de o gravitate deosebită, nu vă jucaţi cu ele! Nu abuzaţi de faptul că imensa majoritate a cititorilor Dvs. nu cunoaşte limba maghiară! Despre Dvs. în schimb, dat fiind faptul că v-aţi obţinut diploma de doctor la cea mai prestigioasă Universitate din Budapesta (unde, în treacăt fie spus, şi-a obţinutdiploma şi colegul nostru arheolog Sófalvi András, coautorul primelor trei capitole, în consecinţă unul din „pseudoistoricii” blamaţi de Dvs.), deci despre Dvs. cititorul român va presupune cu oarecari pretenţii întemeiate că „bunghiţi” oareşiceva în această limbă. Din etimologizarea Dvs. însă reiese altceva... Orşicum ar sta lucrurile, nu sloboziţi prin asemenea manipulări pseudo-lingvistice asupra noastră furia unei ţări întregi, căci doar avem oricum destule pe cap!
Stimate Domnule Marius Diaconescu! Nu ar trebui să fie o problemă faptul că noi polemizăm. Dimpotrivă, ar trebui să fie ceva absolut normal. Asta pentru că eu cred în ceea ce ne învaţă marele istoric al şcolii franceze Annales, George Duby: „Acel om, al cărui trecut diferă de al meu, cine nu e înzestrat cu aceleaşi patimi, ca şi mine, nu îşi formulează mesajul acolo şi în acelaşi timp, unde şi când îl scriu eu, sunt sigur, că nu va ajunge la aceleaşi concluzii, ca şi mine.”
Însă eu am impresia, stimate Domnule Diaconescu, că Dvs. v-aţi ataşat afectiv mai degrabă de ceea ce afirmă mult cititul autor de bestsellere, Dan Brown, printr-un personaj de-al său: „...Istoria este scrisă totdeauna de cei puternici. Atunci când se ciocnesc două culturi, cea care pierde este, în cele din urmă, distrusă, iar cea care câştigă scrie cărţile de istorie – cărţi care îi glorifică propria cauză şi o discreditează pe cea a învinşilor. După cum observa Napoleon: Ce e istoria altceva decât o poveste convenabil ticluită?”
Aşa stând lucrurile, Domnule Diaconescu, mai are rost să polemizăm? » consideră Hermann Gusztáv Mihály.
Note
[1] Autonomie, autoguvernare, autodeterminare, independenţă. Un joc de cuvinte în istoria secuilor. „Historia. ro”
Se încarcă comentariile...
