Per Jarl este Jomsviking, războinic de elită;  FOTO: Mihaela Buruiană, Florentina Ţone

Timp de patru zile, la sfârşitul lunii august, Cetatea Râşnov a fost gazda celei de-a şasea ediţii a Festivalului Internaţional de Reconstituire Istorică. Invitaţi speciali au fost 44 de membri ai grupului de vikingi Trondheim Vikinglag din Norvegia

Per Jarl este viking, este un om al nordului. Umblă prin tabără liniştit, fără o ţintă precisă, cu pasul apăsat şi privirea încruntată. E vigilent la toate din jur, dar parcă nu e impresionat de nimic. Per Jarl este războinic. Este Jomsviking, adică un soldat de elită. Un fel de cavaler scandinav. Îşi poartă scutul în spate şi sabia la brâu, iar mâna se sprijină mereu de mânerul sabiei, cum îi stă bine unui luptător serios. 

Per Jarl nu are pereche, este cel mai chipeş viking din tabără. Fruntea îi e traversată de o cordeluţă neagră, subţire, să ţină laolaltă şuviţele blonde şi lungi care-i cad peste umeri şi pe spate. Barba ajunge în piept şi acoperă două şiraguri de mărgele colorate de care sunt prinse tot felul de simboluri vikinge. Degetele mâinilor sunt toate împodobite cu inele masive, argintii, crestate cu motive folclorice nordice. Braţele sunt pline de tatuaje negre cu personaje din mitologia nordică. În ringul de luptă, Per este neînfricat. Loveşte cu putere, se mişcă agil şi sare şi ţipă şi pare de neînvins. E răpus doar de un scenariu de luptă ghiduş, gândit să amuze copiii. Altfel, Per Jarl este un învingător. 

Per Jarl şi grupul său de vikingi, Trondheim Vikinglag, au stat patru zile, în perioada 20-23 august, în cetatea Râşnov, unde s-a desfăşurat Festivalul Internaţional de Reconstituire Istorică. Vizitatorii au fost invitaţi să descopere modul în care trăiau şi luptau populaţiile medievale nordice. Grupul de reconstituire istorică a reprodus autentic un sat viking, cu atelierele meşteşugăreşti specifice şi a trăit patru zile sub cerul liber, ajutându-se doar de mijloacele specifice perioadei medievale. Nu a fost uşor, mai ales că principalii şi cei mai aprigi inamici au fost viespile, care au atacat în special ziua, prin învăluire, din toate părţile.  

„Sunt viking de 25 de ani“

Per Jarl are 58 de ani şi este viking de 25. În civilie, se numeşte Per Andersson, dar nu are şansa să se recomande aşa de multe ori. Este viking cu normă întreagă. Reconstituirea istorică este o aventură pe care a pornit-o la începutul anilor ’80, când, împreună cu prietenii săi, făcea scufundări în epavele vikinge de pe coasta Suediei, din Skåne. Nimic pretenţios, doar activităţi de agrement. În apele reci ale Mării Baltice au descoperit cinci vase vikinge scufundate intenţionat, pentru a proteja portul. Au reuşit să scoată una dintre ele la suprafaţă şi au decis să construiască un muzeu. O ambarcaţiune emblematică, un vas de viteză folosit în raiduri, îngust, lung de 11 metri, cu locuri pentru 14 vâslaşi. Nava a fost numită Erik Emune, după numele unui rege din zonă – un viking danez, căci partea de sud a Suediei are o istorie daneză până în 1658. În jurul epavei a fost construit, treptat, un muzeu în aer liber, satul viking Foteviken, care cuprinde toate atelierele necesare pentru construirea unei nave – fierari, ţesători de vele, tâmplari. 

Aşadar, când nu se luptă prin cine-ştie-ce colţ de lume la festivaluri de reconstituire istorică, Per este profesor la muzeu. Le predă copiilor istoria vechilor scandinavi, dar şi olărit, fierărie, ţesătorie, pictură. Le ştie pe toate Per, este un viking desăvârşit. Nu ia pauză niciodată, nu îşi iese niciodată din rol. Hainele de viking, largi şi colorate, sunt vestimentaţia sa de lucru. „Sunt un viking profesionist“, declară Per Andersson, cu satisfacţie făţişă.

O tânără îşi coase singură rochia de mireasă. Se va mărita cu un viking din Australia

Meşteşugari din toate ţările, uniţi

Când aude că ar reprezenta idealul masculin viking, Per râde. Spune că oamenii se lasă amăgiţi de toate clişeele media, de aceea cred că vikingii erau toţi croiţi după chipul lui. Nu a fost aşa. Chiar şi o privire rapidă prin tabără îi poate confirma spusele. Feţe comune, frizuri bizare, straie simple, în culori pământii, femei fără inhibiţii, tineri mereu cu zâmbetul pe buze, copii curioşi şi bătrâni cu riduri adânci. Fiecare, în faţa cortului său, cu preocupări diverse.

Femeile se ocupă cât e ziua de lungă cu ţesătoria. Croiesc şi cos hainele pentru toţi membrii grupului, exact cu mijloacele medievale. Reconstituirea istorică nu e o joacă de copii. Toate cele necesare, de la arme la încălţări, se fac în interiorul comunităţii, în ateliere cu meşteşugari pricepuţi. Sunt adunaţi aici tot felul de oameni, unii veniţi din zona scandinavă – Norvegia, Suedia, Danemarca –, alţii din Anglia, Germania şi chiar Australia. Toţi cei care au auzit chemarea vikingă.

Tabăra e cuprinsă de un freamăt surd şi de un du-te-vino liniştit. Graba şi grijile nu-şi au locul aici. Corturile sunt dispuse în semicerc, iar fiecare este dedicat unei activităţi anume. Se munceşte la unison, fiecare pentru toţi. Fierarii ascut topoarele, cizmarii curăţă ghetele din piele maronie, fetele îşi împletesc părul, muzicienii îşi acordează instrumentele. Într-un colţ, arde molcom un foc. În ceaun se fierb fire de lână. Vor fi colorate cu plante, vor ieşi roşii. 

Dulgherul taberei ciopleşte lemnul pentru coada unui topor.

A acceptat cu strângere de inimă o batistă de hârtie, modernă, de unică folosinţă, pentru a opri sângerarea la rana de la mână

Aducerea trecutului în prezent

Lângă veterana care îngrijeşte de textile, e atelierul de olărit. Aici, maestru de ceremonii este Arve Yndestad. Are 61 de ani şi participă la festivaluri de reconstituire istorică de 22 de ani. Pe durata verii, în fiecare sfârşit de săptămână, colindă prin oraşele Norvegiei, la târguri cu produse tradiţionale. Arve este olar de meserie. A venit în comunitatea vikingă cu lecţia deja învăţată. Lucrează la Muzeul Sunnmøre din Ålesund, Norvegia, unde predă arta prelucrării lutului. Omul acesta şi-a dedicat complet viaţa ideii de resuscitare a trecutului. Pe lângă toate cele menţionate, este şi căpetenie de trib în Møre Frie Vikinger (n.r. – Vikingii liberi din Møre), un sat ascuns printre fiordurile din partea central-nordică a ţării. 

Arve nu face spectacol. El este pragmatic. Lucrează în linişte, meticulos şi dă explicaţii, răbdător, oricărui curios gata să-şi mânjescă mâinile cu argilă. Înţelege reconstituirea istorică mai mult ca pe o lecţie de istorie decât ca pe o piesă de teatru luată în serios. 

„Încercăm să ne hrănim imaginaţia, să înţelegem cum trăiau vikingii şi cum reuşeau să facă toate aceste lucruri. Lucrăm cu arheologia experimentală şi încercăm să îi descoperim. De la tehnica de realizare a bijuteriilor la modul în care luptau“, explică el menirea unei astfel de activităţi.

Când vorbeşte despre o comunitate, pune accent mai mult pe viaţa civilă. Vikingii erau, într-adevăr, războinici aprigi, care ştiau că nu e moarte mai dulce decât cea cu arma în mână. Dar cultura vikingă e complexă, cuprinde mai multe aspecte care trebuie cercetate. „Devenim din ce în ce mai buni în ceea ce priveşte meşteşugurile. Redescoperim arta prelucrării lemnului, care are o tradiţie de peste o mie de ani, dar şi pe cea a vopsirii textilelor cu plante, o practică aproape pierdută. Reconstituirea istorică ţine şi de asta, să facem lucrurile ca pe vremuri. Să colorăm fibrele natural, să toarcem lâna pentru haine sau să facem pânza pentru velele unei nave – care poate avea 100-120 de metri pătraţi. Toate sunt tehnici pentru a descoperi trecutul, mai ales că în societatea modernă au dispărut complet“, crede Arve.

Când se lasă seara, altfel de poveşti

După apusul soarelui, publicul nu mai are acces în tabără. E vremea când spiritele se destind, pocalele de lemn pline cu bere blondă se ciocnesc zgomotos, şi fete şi băieţi deopotrivă strigă entuziast „skål“ (n.r. – varianta suedeză a „norocului“ urat în cârciumile  româneşti). Se stă în jurul focului, în aşteptarea mâncărurilor preparate după reţete medievale. 

Un grup de femei şi doi bărbaţi tineri distrează lumea cu vechi cântece vikinge. Poveşti despre moarte, trădare, răzbunare şi dragoste transmise pe ritmuri când sumbre, când pline de forţă, întreţinute de vibraţiile grave ale tobelor. La lumina focului, toate par un ritual. Apropierea aceasta dintre oameni are o rânduială proprie, cu un ceremonial aparte.

Când le e tuturor lumea mai dragă, se iscă o luptă cu strigături între trei războinici. Scenariu cu umor necenzurat. Per Jarl, deghizat în femeie, i-a atras într-o capcană pe doi netrebnici de umblau după nevestele oamenilor cinstiţi. S-au dus lupte, au sărit scântei din săbii, ca mici artificii în noapte, au fost doborâţi cei ce au poftit la frunctul oprit. În finalizare, când unul din luptători e în genunchi, la pământ, Per îi aplică, mimat, o pedeapsă sodomică. Se râde, se aplaudă şi se strigă chiote de veselie. Apoi, se mănâncă pui la proţap – veche reţetă germanică – şi lumea se retrage în corturi, la somn.

Dimineaţa, e linişte în tabără. Vikingii sunt calmi şi paşnici. Publicul se plimbă curios printre corturi, face poze şi se minunează de frumuseţile lumii vechi, demult pierdute. Per stă tolănit pe o claie de fân, cu mâinile încrucişate sub cap. Doarme cu faţa la soare. La picioarele lui, o fetiţă şi un băiat se bat cu perne, în joacă, legaţi la ochi şi despărţiţi de o lădiţă. Fetiţa pare să încaseze mai multe lovituri, probabil va pierde.

Andrei Pogăciaş, reenactor:

„Trebuie să ai o doză de nebunie ca să te apuci să faci reconstituire istorică“

Pentru prima dată în istorie, la poalele cetăţii Râşnov, s-au învecinat vikingii cu dacii. Organizatorii Festivalului au invitat şi o parte dintre membrii asociaţiei Terra Dacica Aeterna, una dintre primele organizaţii româneşti de reconstituire istorică. Purtătorul de cuvânt al dacilor este Andrei Pogăciaş, vicepreşedintele asociaţiei. Andrei, al cărui nume dac este Koson, vorbeşte deschis despre menirea acţiunilor de reconstituire istorică şi despre satisfacţiile pe care le are un reenactor, dar şi publicul. 

„Weekend Adevărul“: Terra Dacica Aeterna face reconstituire istorică. Cum sunteţi organizaţi?

Andrei Pogăciaş: Reconstituire istorică pe perioada antică. Daci, romani şi sarmaţi. Câteodată suntem dacii lui Decebal, câteodată suntem dacii liberi, de dincolo de graniţele Provinciei Dacia. Romanii noştri sunt Legiunea a V-a Macedonica, care a avut castrul la Potaissa, actuala Turda.

Ce înseamnă să faci reconstituire, să fii reenactor?

Trebuie să ai o doză de nebunie ca să te apuci să faci reconstituire istorică. Dar ne place la nebunie. Trebuie să investeşti mult timp, nervi şi, mai ales, pasiune. Odată ce eşti reenactor eşti într-o mare familie fericită. 

Şi membrii familiilor tradiţionale, cu certificat de căsătorie, ce părere au?

Unii îşi aduc nevasta şi copiii, alţii nu. Şi-atunci, weekend de weekend, vara, soţul îi zice: „Dragă, eu mă duc să mă bat şi îţi vin duminică noaptea sau luni“. Nu e tocmai uşor.

Aveţi membri mulţi, cu ocupaţii diferite. Cum vă gospodăriţi?

Ne facem noi toate cele ce ne trebuie. Avem un atelier în Cluj, unde e şi sediul asociaţiei. Cu echipamentele romane e mai simplu, ştim clar cum arătau. La cele dacice nu e aşa de uşor, pentru că nu avem multe date. Ne ajutăm de reprezentările de pe columna traiană. Armata dacică era pestriţă la capitolul armamente. Probabil aveau şi echipament capturat. Erau o naţie foarte războinică. Noi încercăm să arătăm acest lucru, cum ar fi arătat armata dacică, cum funcţionau armele, care ar fi putut fi formaţiunile de luptă, despre care nu avem date.

În reenactment, respectarea adevărului istoric este esenţială.

Încercăm să fim cât mai autentici cu putinţă. Armele sunt cópii. Bine, fierarul nostru mai adaugă uneori câte-un element personal. Pe o suliţă a pirogravat „I love Romans“. Oricum, ai o triplă doză de respect când faci reconstituire istorică: faţă de tine, faţă de cei pe care îi întruchipezi – indiferent dacă vorbim de daci sau de armata sovietică, ei toţi sunt o parte a istoriei – şi faţă de public. 

Publicul român e receptiv la astfel de activităţi?

Da, şi e fain să vezi că oamenii sunt interesaţi să înveţe şi pleacă mulţumiţi. Unii au impresia că ce facem e o joacă de copii întârziaţi, de 30-40 de ani, care se îmbracă şi îşi dau în gură, pentru că nu au altceva mai bun de făcut. Cine vrea pricepe că ce facem e o lecţie de istorie vie. 

Puneţi accent pe rolul educativ.

Sigur. Noi am introdus conceptul de oră de istorie vie. Avem membri care merg în şcoli şi ţin astfel de ore. Pentru copii e extraordinar să înveţe lucruri pe care nu au cum să le găsească în manuale. Pot vedea efectiv hainele, echipamentele, armele despre care vorbim. 

O fetiţă de dac, un copil curajos

Reconstituiţi atât viaţa militară, cât şi pe cea civilă. Care atrage mai mult?

Sigur că publicul se strânge mai mult la luptă. Acolo văd oameni care se bat, metale care se lovesc, e zgomot, chiar sânge câteodată. Dar avem şi ateliere civile. La unele, publicul poate doar privi, aşa cum e cel de fierărie, unde se lucrează cu foc, cu ciocane şi dălţi. Am dezvoltat însă şi partea de ateliere interactive, mai ales pentru copii. La atelierul de ţesătorie, pot sta pruncii să ţeasă la gherghef tot felul de modele în lână, dar cel de ceramică e favoritul lor. Le place la nebunie să se murdărească şi să-şi şteargă mânuţele pe haine, spre fericirea părinţilor. 

După luptă şi joacă, nu îi trataţi şi cu mâncăruri antice?

Cum să nu! Avem o armată de femei care se ocupă de documentare şi de gătit. Avem o sumedenie de reţete antice păstrate în cărţi de bucate romane. Elita romană era excentrică. Combinau tot felul de ingrediente. Pui cu smântână şi salvie e felul meu preferat. Dar sunt multe, griş prăjit în ulei, plimbat prin miere şi dat cu piper, smochine cu brânză şi carne, măsline în miere şi altele. Au venit doamne să ceară reţetele şi le-au preparat. Ne-au spus că a ieşit, a fost bun.