INTERVIU Cristian Hera, academician: „Nichita Stănescu a fost colegul meu de bancă. Îmi spunea «Tinere», că eram mai mic cu vreo cinci luni“

Academicianul Cristian Hera (83 de ani) povesteşte despre şansa de a fi învăţat la liceu într-o clasă care a dat patru membri ai Academiei Române, despre specializările făcute în toată lumea, din URSS în SUA, dar cel mai pătimaş vorbeşte despre pământ, despre roade şi despre lumea satului de ieri şi de azi.

Cristian Hera a ştiut din copilărie că vrea să devină inginer agronom. A simţit chemarea pământului, s-ar putea spune. Vorbeşte despre parcursul său profesional cu atâta naturaleţe, încât pare că a fost floare la ureche. Dar n-a fost! Cristian Hera şi-a dedicat mult timp şi energie studiind, mergând în stagii de cercetare în străinătate, gândindu-se la inovaţii în agricultură. Şi astăzi, la 83 de ani, din postura de vicepreşedinte al Academiei Române şi conducător al Secţiei de Ştiinţe Agricole şi Silvice, încă are aceleaşi preocupări: să organizeze conferinţe despre starea satului românesc de ieri şi de astăzi, să ia în discuţie producţia românească şi situaţia agroindustrială, să promoveze antreprenorii români care au devenit modele la categoria „iată, că se poate“. Cristian Hera vorbeşte despre agricultură cu multă pasiune, încât e imposibil să îl contrazici atunci când spune: „Nu e sentiment mai satisfăcător decât acela când te bucuri de roadele muncii tale“.

„Weekend Adevărul“: Domnule Hera, începem cu ce a fost mai greu: v-aţi născut la Ploieşti, în ’33, aşa că eraţi suficient de mare în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial. Vă amintiţi bombardamentele?

Cristian Hera: M-am născut la maternitatea din Ploieşti, dar părinţii mei locuiau în satul Băteşti, din comuna Brazi, judeţul Prahova. O, îmi amintesc foarte bine! Aveam un radio din acela cu galene, cu căşti, pe care-l ascultam cu mare interes şi mă bucuram foarte mult când se anunţa: „În spaţiul aerian al ţării domneşte linişte deplină“. Şi lumea se bucura când spuneam că domneşte linişte deplină. Apoi a venit perioada aceea a bombardamentelor, mai ales în 1944. Aveam deja 11 ani. Părinţii mei erau învăţători şi noi locuiam în casa şcolii, care era în curtea şcolii. Şi când era bombardată Rafinăria Brazi, când se dădea alarma, mergeam cu toţii în tranşeul săpat în curtea şcolii, lângă  casă. Erau schije multe din bombele lansate pentru distrugerea rafinăriei.

De ce nu v-aţi mutat?

A fost o perioadă de timp când ne-am mutat într-un alt sat, la 90 de kilometri de Ploieşti, o zonă mai adăpostită, unde am rămas în timpul vacanţei de vară. Dar tatăl meu era şi locotenent în rezervă şi a fost chemat la datorie. A stat aproape doi ani şi se ocupa cu aprovizionarea frontului.

Cum s-a desfăşurat viaţa de zi cu zi în perioada aceasta? Mergeaţi la şcoală în continuare, de pildă?

Absolut. Cursurile de la şcoală se ţineau în mod obişnuit. Pe vremea aceea, şcoala era formată din două clase şi o cancelarie şi se făceau ore dimineaţa şi după-amiaza, iar noi cum aveam casa în curtea şcolii, eu eram în permanenţă alături de copii. Vreau să vă spun, cu mare bucurie şi mândrie, dacă vreţi, că acum există un local nou al şcolii şi aceasta poartă numele tatălui meu – Şcoala gimnazială „Dumitru Hera“ – care a fost învăţător şi director al şcolii în toată acea perioadă.

Foto: Cristian Hera (centru), alături de rude şi consăteni, în curtea şcolii primare din satul Băteşti, în 2013; Sursa: Arhiva personală

La patinaj clandestin

Învăţătorii erau, în general, personalităţi remarcabile în lumea satului, însă a făcut ceva deosebit tatăl dumneavoastră, ceva care să iasă din normele vremii?

Atunci, şcoala avea şi pământul şcolii, care era cultivat. Şi tatăl meu, în perioada foametei – anii ’45, ’46, ’47 – a organizat la şcoală o cantină pentru elevii săraci, aşa încât să aibă toţi o masă caldă la prânz. Tatăl meu s-a născut, a crescut şi a trăit în Băteşti, a fost devotat în totalitate satului şi localnicilor.

În mediul rural, exista abandon şcolar încurajat chiar de părinţi. Trebuiau convinşi sătenii de tatăl dumneavoastră să-şi lase copiii la şcoală?

Rar părinţi care nu-şi îndrumau copiii către şcoală. Pentru că eram foarte aproape de Ploieşti şi de Rafinăria Brazi, care era un centru tehnic elevat, puternic, aproape unicat în perioada aceea, părinţii erau destul de deschişi, de doritori să-şi dea copiii la şcoală. Iar părinţii mei aveau acest dar, de a-i cunoaşte foarte bine pe copii, pe fiecare cu înclinaţiile lui, şi încercau să le dea o forţă de atracţie către ceva. Mi-aduc aminte de un coleg de şcoală primară mai mare cu un an ca mine, Nica îl chema, care avea un talent extraordinar la desen, iar părinţii mei l-au promovat, numai că el n-a ajuns acolo unde ar fi putut să ajungă. Alţi copii aveau înclinaţii către matematică sau către chimie şi încercau să-i stimuleze să ajungă la Creditul Minier Rafinăria Brazi.

Foto: Portret de familie: Eugenia şi Cristian, alături de părinţii lor, Dumitru şi Maria Hera, în 1938; Sursa: Arhiva personală

Exista ideea de chiul, poate în stilul „Amintirilor“ lui Creangă?

Cred că dintotdeauna a existat această tendinţă la copii. Subsemnatul a chiulit prima dată în clasa a III-a. Mi-amintesc şi acum, la 83 de ani, că într-o iarnă, când a început să apară îngheţul, pe lacul de lângă sat se făcuse o pojghiţă de gheaţă şi eu aveam patine făcute dintr-un picior de sobă triunghiular ataşat pe bocancul meu. Şi-am plecat la patinaj, fără să spun nimănui nimic. Eu n-am făcut cu părinţii mei şcoala primară, am făcut-o cu doamna învăţătoare Maria Lungeanu. Iar în ziua respectivă doamna Lungeanu a întrebat-o pe mama: „Da’ ce-i cu Bibi de nu e la şcoală?“. A aflat apoi că mă dusesem la patinaj. A fost singura dată în viaţa mea când am primit o palmă de la tata.

Ce pasiuni aveaţi în copilărie?

Citeam în timpul liber şi mai organizam şezători, în care discutam diferite treburi până seara, în întuneric. Însă aveam, mai ales, multe activităţi sportive. Făceam volei, ceea ce era o raritate, şi pentru că nu aveam suficienţi colegi doritori, ne duceam într-o comună vecină, Puchenii Mari, unde erau alţi tineri cu care făceam acţiuni comune.

Singura clasă cu patru academicieni

Ce materii preferate aveaţi la şcoală?

Din ’45 până în ’49 am învăţat la Liceul „Sf. Petru şi Pavel“ din Ploieşti, unde am avut profesori formidabili! Chimia era materia mea preferată la liceu, pentru că îl aveam pe profesorul Teodorescu, care era pur şi simplu un pasionat. Mă îndemna mereu să aduc mostre de petrol în diferite faze de prelucrare, de la materia brută până la benzina finală, de la Rafinăria Brazi. Asta a constituit şi pentru mine o atracţie. Apoi, îmi amintesc şi de profesorul Râpeanu, de Limba Română, care era şi văr primar cu mama mea. Odată, la o oră, m-am dus cu tema nescrisă şi întâmplarea a făcut să mă asculte. După ce i-am spus că nu am scris tema: „Să nu crezi dumneata, domnule elev, că dacă eşti nepotul meu, poţi să-ţi permiţi orice!“. Şi m-a dat afară din clasă. Dar erau mulţi alţi profesori: Simache la Istorie, Dabija la Geografie, George Iancu Ghidu la Franceză, Bălan de Latină.

Acolo, la Ploieşti, aţi fost coleg de clasă cu Nichita Stănescu şi cu academicianul Eugen Simion.

Din toate investigaţiile făcute de mine până acum, clasa noastră de la Liceul „Sf. Petru şi Pavel“ este singura din ţară care a dat Academiei Române patru membri: Nichita Stănescu, ales postmortem, cu care eu am fost coleg de bancă, Eugen Simion, Mircea Petrescu, care e membru de onoare, şi cel care vă vorbeşte.

Dintre toţi, probabil că eraţi mai apropiat de Nichita.

Da, el era mai mare ca mine cu vreo cinci sau şase luni şi mie-mi spunea „Tinere“. Stăteam foarte aproape unul de celălalt în Ploieşti şi mergeam împreună acasă, pentru că treceam printr-un cartier rău famat, cu nişte băieţi care aruncau pietre, mai ales când erai de unul singur. Ne ţineam companie spre casă. Dar nu aveam alte activităţi împreună, înclinaţiile noastre erau diferite. De fapt, şi cu Eugen Simion n-am mai vorbit de atunci, că eu am plecat la Liceul „Sfântul Gheorghe“ din Bucureşti în clasa a V-a din cursul superior, şi l-am reîntâlnit abia la Academia Română.

Dar pe Nichita l-aţi revăzut între timp?

Cu Nichita mă întâlneam când veneam în vacanţe acasă, după terminarea facultăţii – imediat după absolvire, eu am lucrat la Institutul de Cercetări Agronomice al României, care avea şi staţiuni experimentale, inclusiv staţiunea de la Valea Călugărească. Şi când m-am întâlnit odată cu el, mi-a spus: „Băi, am auzit că tu eşti în agronomie. Hai, mă, să bem şi noi un pahar de vin!“. Ne-am dus. Dar drumurile noastre s-au despărţit, bineînţeles.

Amândoi părinţii au fost membri de partid în perioada aceea, dar tatăl meu a fost exclus. Vă mărturisesc că mi-a părut rău. Eu mereu l-am considerat cel mai cinstit şi corect om, care muncea pentru a da altora şi în mintea mea era că prin excludere a fost pedepsit, adică a făcut ceva rău. Am fost absolut revoltat!

„Mamă, ce frumos este!“

În ’48 aţi venit în Bucureşti. De ce v-aţi mutat aici?

Profesorul Carol Weber, care era directorul Liceului „Sfântul Gheorghe“ din Bucureşti, avea o moşie în Băteşti şi era în relaţii bune cu tatăl meu. El l-a convins pe tata să mă transfere din Ploieşti.

În perioada aceea a avut loc abdicarea regelui. Cum aţi primit această veste?

Pentru mine, perioada aceasta a fost extrem de confuză. Ţin minte că într-o vacanţă, părinţii ne-au dus pe mine şi pe sora mea la Sinaia, unde am avut şansa să-l vedem pe regele Mihai, tânăr, frumos, coborând din maşina pe care o conducea. L-am salutat, iar sora mea i-a spus mamei: „Mamă, ce frumos este!“. Aveam o simpatie pentru rege. Şi încă o am. Dar abdicarea aceasta eu n-am înţeles-o, iar tatăl meu mi-a explicat că e un moment istoric, în care regele n-a avut ce să facă, că a trebuit să abdice pentru salvarea ţării, sau mai exact, a unor studenţi.

Vi se explicau toate schimbările din acele vremuri?

Da, mai ales că părinţii mei erau oameni cu carte. Amândoi au fost membri de partid în perioada aceea, dar tatăl meu a fost exclus, din două motive: pentru că a făcut acea acţiune cu masa pentru copii cu ajutorul YMCA (n.r. – Young Men’s Christian Association; fundaţie apărută în România în 1919, sub patronajul reginei Maria), împreună cu un agent din sat, care era membru al acestei asociaţii şi avea simpatii liberale, ca şi tatăl meu. În plus, s-a considerat că nu a depus suficient efort la activitatea de cooperativizare a agriculturii, în calitatea lui de învăţător. A fost exclus şi vă mărturisesc că mi-a părut rău. Eu mereu l-am considerat cel mai cinstit şi corect om, care muncea pentru a da altora şi în mintea mea era că prin excludere a fost pedepsit, adică a făcut ceva rău. Am fost absolut revoltat!

S-au înscris din proprie iniţiativă sau au intrat de teamă să nu-şi piardă vreun loc de muncă?

Nu, nu s-a întâmplat asta. Au fost convinşi. Şi eu am fost în partid, dar nu m-a obligat nimeni. M-am dus, m-am înscris, pentru că eu credeam în transformările sociale. Eu sunt format, în sufletul meu, pentru a-i sprijini pe cei mai puţin pricepuţi, pe cei mai puţin avuţi, mai puţin dotaţi. Şi întotdeauna am sprijit cât am putut.

Scurt îndreptar în legea CAP-urilor: „Principiul cooperaţiei nu e unul comunist“

Domnule Hera, de unde s-a născut pasiunea pentru agricultură?

În toate vacanţele mă duceam cu bunicul meu la câmp. În fiecare zi, răsăritul soarelui ne prindea în câmp. Bunicul, în afară de faptul că era un om muncitor, era şi extrem de interesat să vadă de ce trebuie să facă aşa şi nu altfel. De multe ori, îl întrebam şi eu de ce pe aceeaşi suprafaţă de teren, pe care o avea cultivată, de exemplu, cu porumb, într-un loc porumbul e frumos, arată bine, sănătos, iar la câţiva metri mai încolo, e un porumb care nu arăta aşa cum ar fi vrut bunicul. Şi el îmi spunea: „Pur şi simplu, pentru că pământul ăsta este neuniform. Eu dau cu gunoi de grajd acolo unde nimeresc, nu pot să-l dau peste tot şi probabil că aici n-am mai dat demult“. Sigur că eu discutam şi cu părinţii mei, dar întotdeauna, mai ales mama îmi spunea: „Lasă că o să te duci la facultate şi acolo o să aflii toate amănuntele pe care noi nu putem să ţi le spunem“. Iar în timpul facultăţii, îi trimiteam bunicului scrisori despre ce învăţam, cu informaţiile care credeam că îi sunt utile (zâmbeşte).

Foto: Tânărul Cristian Hera, alăturii de bunicii săi, Ion şi Stănica, în 1954; Sursa: Arhiva personală

Avea pământ mult bunicul?

Avea patru pogoane de pământ şi patru copii. Ei bine, muncind de dimineaţă până seara, toţi patru au fost daţi la şcolile superioare, ceea ce era o raritate. Bunicul meu a fost un ţăran desăvârşit, îmi pare rău că rar găseşti astăzi în România asemenea ţărani.

Cât de bune puteau fi CAP-urile

Vă amintiţi perioada în care a început colectivizarea? Cum au reacţionat oamenii?

La noi, în Băteşti, s-a făcut mai întâi întovărăşirea agricolă. După care s-a format Cooperativa Agricolă de Producţie. Bunicul meu nu a fost înscris în CAP şi nici tatăl meu. Dar atunci era avântul ăsta, care nu putea fi oprit, de organizare a CAP-urilor. În gândirea mea, era o activitate firească, pentru că nu poţi face agricultură avansată, tehnologizată, pe suprafeţe de 2.000-3.000 de metri pătraţi. Formarea unei cooperative era un mare progres. Dacă plecăm şi de la reforma agrară, atunci când s-a dat pământ ţăranilor, Constantin Garoflid, ministrul Agriculturii, care era un mare moşier, spunea că ţăranii au fost împroprietăriţi, dar fără să aibă mijloace de lucrare a pământului. Ce te faci cu un ţăran din Bărăgan care avea zece hectare şi o familie de două-trei persoane?

Dacă în CAP-uri s-ar fi lucrat pe domenii, aşa încât să aibă un departament pentru aprovizionarea cu îngrăşăminte, cu substanţe de combatere a bolilor şi dăunătorilor şi pentru lucrarea pământului cu maşini şi utilaje proprii, dar mai ales, să fi existat un departament puternic pentru desfacerea produselor agricole, ar fi putut fi profitabile.

Sistemul a eşuat, dar cum credeţi că ar fi putut fi fezabil?

Principiul cooperaţiei nu e unul comunist. Numai că treaba cu CAP-urile nu a fost asimilată cu cooperaţia din ţările avansate. Atunci au fost formate şi Întreprinderile Agricole de Stat. Dar IAS-urile au fost dotate cu utilaje, cu specialişti de aleasă ţinută, motiv pentru care în IAS-uri întotdeauna s-au obţinut rezultate mai bune decât în CAP-uri. Dacă în aceste CAP-uri s-ar fi lucrat pe domenii, aşa încât să aibă un departament pentru aprovizionarea cu îngrăşăminte, cu substanţe de combatere a bolilor şi dăunătorilor şi pentru lucrarea pământului cu maşini şi utilaje proprii – atunci erau SMT-urile, CAP-urile lucrau cu utilajele de acolo – dar mai ales, să fi existat un departament puternic pentru desfacerea produselor agricole, ar fi putut fi profitabile. Au fost unele cooperative care au organizat mai întâi brutării, apoi sectoare de creşterea animalelor, astfel să aibă valoare adăugată la producţia vegetală.

Agroindustrie la superlativ

Există astfel de exemple?

Întotdeauna dau exemplul de la Arad, al lui Dimitrie Muscă, care a avut un CAP şi în 1990 s-a aşezat în fruntea oamenilor: „Cine vrea să lucreze cu mine pământul, să facem o cooperativă agricolă de producţie pe stil nou?“. A început cu 600 de hectare, acum, dacă nu mă înşel, a ajuns la vreo 6.000 de hectare. A creat un sector puternic de creştere a taurinelor, unul de porcine, după care a organizat fabrici de prelucrare a laptelui, abatoare, fabrici de procesare a cărnii. A ajuns, în momentul de faţă, să fie cel mai bun combinat agroindustrial, nu numai din România, ci din Uniunea Europeană, din punctul meu de vedere.

Am înţeles corect: domnul Muscă a păstrat sistemul CAP-urilor şi l-a făcut performant?

Exact. Ceea ce ar fi trebuit să fie şi atunci, dar atunci era impus politic ce trebuia făcut, cultivat. Şi de ce să nu spunem adevărul, că în CAP-uri, ţăranii, săracii, se duceau pentru că trebuia. Când a început industrializarea în România, oamenii capabili de muncă s-au dus în industrie, pentru că acolo câştigau mai bine. Şi chiar din acea perioadă, populaţia rurală a început să îmbătrânească.

„M-am opus vehement, în discurs public planului Valev“

Foto: Eduard Enea

Spuneaţi că eraţi decis de mic să daţi la Agronomie. Însă secţia la care aţi fost admis a fost desfiinţată după un an. Cum s-a întâmplat?

Aşa este. Eram înscris, să zic aşa, de când eram în clasa a IV-a (râde). Atunci când am venit să dau admitere la facultate s-a înfiinţat secţia de Agrochimie şi Pedologie. Bineînţeles că m-am înscris la secţia asta, pentru că asta era fix dorinţa mea: ştiinţa pământului, să cunosc pământul. Întâmplarea a făcut să fie şi un număr mai mic de candidaţi pe un loc, numai doi şi ceva pe loc, pe când la Agronomie erau cinci-şapte pe loc. Această secţie a fost funcţională până în 1953, când s-a desfiinţat. Facultatea dura cinci ani, eu nu făcusem decât unul. Şi-atunci s-a făcut selecţie pentru plecarea în URSS a studenţilor din toate domeniile. Am fost selectat şi eu.

V-a încântat ideea asta?

Pe mine, da. Dar mama mea a fost total împotrivă. Tatăl meu i-a zis: „Lasă-l, mă, să meargă, să-şi facă studiile“. M-a încântat, pentru că la Moscova exista Facultatea de Agrochimie şi Pedologie, care în acea vreme era cea mai bună facultate din lume în domeniul ştiinţei solului.

Cum v-aţi pregătit pentru plecare?

În primul rând, eu habar n-aveam limba rusă. Făcusem în liceu, în cursul superior, la Bucureşti, ore de rusă, dar aveam un profesor bătrân, care mă învăţase pe mine să spun o poezie atunci când avea inspecţie. Ştiu şi acum poezia aia, e despre Pushkin (recită în rusă). Aşadar, a trebuit să fac un curs intensiv de rusă, alături de toţi cei care plecau la studii în URSS.

„Aş fi preferat Kazahstanul“

Cum se desfăşurau cursurile la Academia Timiriazev, comparativ cu cele de la Bucureşti?

În anul I la Bucureşti aveam mai multe ore de practică, ceea ce era foarte bine. La ruşi, erau numai cursuri şi laboratoare. Lucrări practice n-am făcut decât în anul IV şi V, când am mers în expediţia de la pământurile virgine din Kazahstan. 

Foto: Cristian Hera s-a căsătorit cu Georgia Gheorghiu, în iulie 1966; Sursa: Arhiva personală

Ce sunt aceste pământuri virgine?

La conducerea Uniunii Sovietice era Hruşciov, care a demarat desţelenirea pământurilor din Kazahstan, care erau de-o veşnicie nelucrate. Erau terenuri plane, întinse cât vedeai cu ochii, în care creştea numai Stipa capillata şi Festuca sulcata, ierburi care erau hrana oilor şi a cailor, şi nimic altceva. Noi am fost trimişi într-o expediţie pentru cartarea agrochimică şi pedologică. În primul an am stat trei luni şi în al doilea an, aproape cinci luni, pentru că asta a constituit tematica tezei mele de licenţă. Şeful acestei expediţii era profesorul Nikolai Panov, care era şi decanul facultăţii de agrochimie şi pedologie şi care mă simpatiza foarte mult. Eram simpatizat şi de Williams, de feciorul lui, care a fost şi el decan de facultate. El era profesor de chimie organică şi ţin minte că atunci când am dat primul examen, mi-a zis: „Stai, că nu vreau să te întreb. Vreau numai să ştiu cam ce se învaţă în România“. Şi m-a întrebat diferite treburi care erau de chimie generală. Bine, el mă simpatiza mai mult pentru că jucam volei, eram în echipa Academiei Timiriazev – am jucat şi în finale pe ţară.

Cum vi s-a părut atunci Kazahstanul, v-a plăcut?

Dacă mă întrebaţi acum 50 de ani dacă vreau să mă duc la Moscova sau în Kazahstan, aş fi preferat să mă duc acolo. Era o lume cu totul deosebită, şi din punct de vedere al vegetaţiei, al solului, dar şi al oamenilor. Acum sigur nu m-aş mai duce, că acolo trebuie să ai o sănătate de fier.

Când Moscova nu credea în destalinizare

Cum era viaţa la Moscova, dincolo de facultate?

În 1957, am participat la Festivalul Mondial al Tineretului şi Studenţilor, la Moscova. În anii precedenţi, au fost organizate etape de selecţie pentru participare la festival. Erau diferite domenii, printre care, şi dansuri. Eu am participat împreună cu un coleg de la Iaşi care cânta la vioară şi cu un coleg din Argeş, la echipa de dansuri. Eu aveam o anumită înclinaţie şi-mi plăceau dansurile populare româneşti, am participat cu sârba şi ca-la-Breaza. Şi-am trecut ca prin brânză, să zic aşa, şi am ajuns în faza finală a festivalului. Echipa de dans era formată din şase perechi: doi români, patru ruşi şi şase rusoaice, plus băiatul cu vioara, ne-a coordonat o instructoare de dans, care s-a implicat foarte serios.

Aţi prins în Rusia momentul 1956, când Hruşciov a denunţat cultul personalităţii lui Stalin şi a început destalinizarea. Cum aţi percept situaţia la faţa locului?

La cămin aveam difuzoare de radio, conectate la staţia centrală, şi când mă pregăteam să plec la facultate, a început anunţul despre cultul personalităţii lui Stalin. Am stat să ascult până la sfârşit şi am întârziat la curs. Am ajuns cu vreo 20 de minute mai târziu, aveam atunci cursul de economie politică cu o profesoară, Bodnarenko, care a vrut să mă dea afară. I-am spus că am întârziat pentru că am stat să aud comunicatul. „Ce comunicat?“. Ea nu ştia. I-am spus, ea: „Nu se poate!“ şi a întrerupt cursul, a plecat. A fost un şoc, de ce să nu spunem treaba asta?

Foto: Împreună cu directorul general FAO, J. Diouf, şi cu participanţii de la un Simpozion din programul de cercetare cu izotopi, AIEA, Viena (1993); Sursa: Arhiva personală

După ce v-aţi întors în România şi aţi intrat în cercetare, a apărut ideea cu Planul Valev, care presupunea ca România să fie ţară agricolă, plan pe care România l-a refuzat...

Deşi eram extrem de tânăr, a fost una dintre acţiunile la care m-am opus vehement, în discurs public. La ICAR era o organizaţie de tineret, cu UTM-ul, şi într-o şedinţă de acolo am şi spus că noi trebuie să ne apărăm independenţa, că agricultura e un domeniu strategic, că trebuie respins programul Valev. A fost, într-adevăr, o perioadă urâtă şi murdară. Bine că n-a fost acceptat până la urmă.

„Singura cultură care a rămas dominant românească este grâul“

Foto: Eduard Enea

Ce transformări au avut loc în agricultură cât aţi fost cercetător la Institutul Fundulea?

O primă schimbare radicală a fost înlocuirea populaţiilor locale de porumb cu hibrizi. Astăzi, România cultivă numai hibrizi. A fost o perioadă când institutul de la Fundulea se ocupa de acele specii de plante care ocupau în România opt milioane şi jumătate de hectare, adică 85% din suprafaţa arabilă a ţării. 90% din suprafaţa agricolă de atunci era cultivată cu soiuri şi hibrizi creaţi la Fundulea şi în staţiunile de cercetări agricole, amplasate în România pe o reţea geografică în condiţii diferite de climă şi sol. Iar tehnologiile elaborate de institut şi de staţiunile experimentale se aplicau pe 100% din suprafaţa de cereale, plante tehnice şi furajere a României. Acum, singura cultură care a rămas dominant românească este grâul.

În ce stadiu se află acum cercetarea ştiinţifică agricolă?

Puneţi degetul pe rană. Opt ani, cât am fost preşedintele Academiei de Ştiinţe Agricole şi Silvice (ASAS), am lucrat din răsputeri să păstrăm avuţia cercetării ştiinţifice în agricultură – avuţia din punct de vedere al resurselor umane, dar şi al resurselor funciare, a pământului. Pentru că cercetarea ştiinţifică românească, spre deosebire de alte ţări, atunci când producea soiul sau hibridul, producea şi sămânţa din categoriile biologice superioare, care era transmisă producătorilor. Ei bine, în momentul de faţă, cercetarea ştiinţifică este în derută, ca o navă pe o mare agitată. Mă bucur că am avut o discuţie cu ministrul Daea şi a început să semneze hotărâri de guvern iniţiate de mine încă din 2002, rămase nesemnate de 15 ani, şi a început să pună măcar în stare de funcţionare ceea ce există. Sunt multe unităţi de cercetare care nu mai au ce face, pur şi simplu. Încă din vremea când eram eu preşedinte al ASAS-ului, am propus să fie transformate în societăţi comerciale.

„În Insula Mare a Brăilei se produce după carte“

Cum găsiţi potenţialul agriculturii româneşti?

România are o agricultură cu un potenţial extraordinar. Dacă am o durere, o insatisfacţie în momentul de faţă e aceea că agricultura românească, cu potenţialul pe care-l are, importă 60-70% din necesarul de alimente. Sigur că trăim în UE, într-o piaţă comună, în comerţul liber, dar eu mă refer la productivitatea pe unitatea de suprafaţă. Sunt multe unităţi în ţara românească care demonstrează potenţialul agricol al României. Uitaţi-vă la Insula Mare a Brăilei, cea mai mare întreprindere agricolă din UE, cu o performanţă extraordinară. Lucian Buzdugan, care e administrator, a fost doctorandul meu şi îi cunosc bine capacitatea de lucru: în Insula Mare a Brăilei se produce după carte, ştiţi?

Mai sunt atraşi tinerii, studenţii de domeniul agriculturii?

Singura cale, elementul esenţial pentru revitalizarea agriculturii este formarea tinerilor, mai întâi în şcoli profesionale, în şcoli tehnice şi în facultăţi să li se imprime dorinţa de a face ceva bun. E atât de frumoasă agricultura! Sigur, nu e uşoară, pentru că trebuie să întâmpini intemperiile vremii, dar satisfacţie mai mare decât a muncii împlinite, a roadelor obţinute prin eforturi proprii nu există. În primul rând trebuie să găsim căile, mijloacele să antrenăm tineretul. Încă atunci când eram student, acum 60 de ani, la cursul de maşini şi tractoare ni se vorbea despre posibilitatea folosirii tractoarelor fără tractorist. Nu s-au introdus nici acum, dar s-au trimis sateliţi în spaţiu! De multe ori îmi pun întrebarea: de ce nu facem sisteme teleghidate pentru tractoare? Progresul tehnic e aşa de avansat, încât trebuie să îl punem în aplicare şi în agricultură.

„Am avut 13% împotrivă?!“

Aţi fost director la AIEA. Ce înseamnă tehnici nucleare în cercetarea ştiinţifică agricolă?

În domeniul agriculturii, înseamnă folosirea izotopilor stabili şi radioactivi, a sondelor cu neutroni şi a rezonanţei magnetice nucleare pentru determinarea calităţii produselor agricole şi pentru programul de genetică şi ameliorare. De exemplu, domeniul meu de activitate este ştiinţa solului şi nutriţia plantelor şi aplicarea îngrăşămintelor.  În 1957, la ICAR, am lucrat în laboratorul de îngrăşăminte condus de academicianul David Davidescu, dar am muncit efectiv cu doctorul Pavlovschi, unul dintre mentorii mei. Atunci trăia Teodor Saidel, care a condus mult timp secţia de chimie agricolă de la ICAR şi care era un bun prieten al academicianului Gheorghe Ionescu-Şişeşti, care a fost pentru mine omul de referinţă de conduită şi m-a influenţat covârşitor în evoluţia activităţii mele. Şi profesorul Saidel mi-a spus: „Tinere, dacă vrei să devii independent în ştiinţa asta caută altă cale de cercetare. Te ocupi de mult timp de folosirea izotopilor, continuă pe tehnici nucleare“. Şi am publicat o serie de lucrări în domeniul ăsta, am participat la programe de cercetare organizate de Agenţia Internaţională pentru Energie Atomică de la Viena, începând din 1963.

Eraţi director general al Institutului de la Fundulea când a avut loc Revoluţia. Cum aţi trăit-o?

Când s-a declanşat Revoluţia eram la staţiunea de cercetări agricole de la Teleorman. Am auzit acolo vestea şi nu-mi venea să cred. M-am întors la Bucureşti, eram în maşină cu ministrul Agriculturii, Gheorghe David, şi i-am spus: „Eu cobor, nu mai merg cu maşina asta prin mulţime“. Am ajuns acasă şi am constatat că ai mei copii erau în Piaţa Universităţii. Nu ştiam ce o să fie, eram îngrijorat şi am plecat pe jos spre Piaţă. I-am găsit şi vă mărturisesc că îngrijorarea m-a făcut să-i iau acasă. După aceea, m-am dus zi de zi la Institut, iar în perioada aia s-au făcut alegeri de menţinere sau scoatere din funcţie a conducătorilor din orice unităţi. Pe 8 ianuarie 1990 au avut loc. Bineînţeles, că a fost supus votului şi postul meu, de director general. A venit să asiste la aceste alegeri Tiberiu Mureşan, preşedintele ASAS de atunci, iar eu am rămas în birou la mine. După câteva ore bune, vine şi-mi zice: „Băi, Cristi, tu ştii că ai avut 87% pentru?“. Reacţia mea a fost: „Domnule preşedinte, am avut 13% împotrivă?!“. Am fost cu adevărat uimit,
nu m-am prefăcut, pentru că eu am dat tot timpul şi energia mea pentru Institut.