Djuvara. Totuşi, Posada!

Las la o parte prietenia cu care mă onorează Neagu Djuvara, dar care, vă asigur, nu are nicio legătură cu preţuirea istoricului, fiind chiar ceva mai veche. Recent, petrecându-mi câteva zile la Câmpulung Muscel, am luat cu mine cea mai nouă ediţie (2015) a cărţii „Thocomerius-Negru Vodă“, apărută în condiţii grafice excepţionale la Humanitas, graţie şi dosarului iconografic alcătuit de Radu Oltean.

Studiul cu pricina datând din 2007 este completat cu polemica intitulată „Răspuns criticilor mei şi neprietenilor lui Negru Vodă“ care se află şi ea la o nouă ediţie.

O dovadă istorică nouă

Declar din capul locului că, fiind eu istoric literar, ceea ce este cu totul altceva, n-am nici cea mai mică pretenţie de a pune în discuţie teza cărţii lui Neagu Djuvara, cu atât mai mult cu cât o găsesc, pe cât de justă ştiinţific, pe atât de frumoasă literar. Pe mine unul, Neagu Djuvara m-a convins că Thocomerius este unul şi acelaşi cu Negru Vodă, cumanul (da, originea lui asta era!) care a „descălecat“ Ţara Românească şi a cărei reşedinţă s-a aflat la Câmpulung. (Înţelegeţi de ce am vrut să recitesc cartea în oraşul de pe Râul Târgului, unde C. Noica şi-a avut „domiciliul obligatoriu“ iar eu îmi am domiciliul de vară). Pe deasupra, m-am gândit de două ori dacă merită să risc a primi din partea autorului un răspuns precum acelea pe care le puteţi citi în partea finală a cărţii; şi tocmai fiindcă argumentele lui Neagu Djuvara mi s-au părut imbatabile. Contestatarii tezei au avut ce au căutat. Mă refer la cei de bună credinţă.

Despre unul sau doi care s-au dedat mojiceşte la atacuri la persoană, e mai bine să nu vorbim. Replica lui Neagu Djuvara a fost la fel de limpede şi de convingătoare ca şi studiul  propriu-zis. Doar limba lui ascuţită ar fi putut să-i supere. Ceea ce n-ar fi o dovadă de înţelepciune din partea lor. M-a mâncat totuşi limba să-mi dau cu părerea, nu, Doamne fereşte, în general, ci doar în privinţa situării bătăliei de la Posada, fiindcă cunosc bine locurile propuse de istorici. Neagu Djuvara nu numai că are părerea lui deosebită de a majorităţii, dar aşază de fiecare dată cuvântul între ghilimele - „Posada“ -  fiindcă nici măcar nu crede în realitatea unui astfel de loc (posadă însemnând conform DEX „trecătoare (îngustă) în munţi“ sau „pas montan“ cum ar prefera să spună îndrăgostitul de munte din mine) pentru bătălia dintre Basarab I, fiul şi urmaşul lui Negru Vodă, şi Carol Robert de Anjou, regele Ungariei, din noiembrie 1330. (Cum trece timpul: peste o lună şi jumătate se vor împlini 685 de ani!). Se bazează pe câteva argumente de bun-simţ şi pe interpretarea, eronată, după el, a unei celebre picturi în culori în care cavalerii unguri sunt surprinşi într-o posadă de ţăranii români, care trag în ei cu arcul sau care prăvălesc peste ei bolovani.

Imaginea ilustrează o cronică ungurească din acelaşi secol XIV, datând cu treizeci şi cinci sau patruzeci de ani după evenimente. Îndrăznesc să susţin că Neagu Djuvara greşeşte şi, încă, de două ori. N-am, în ce mă priveşte, o dovadă istorică nouă, dar am călcat cu piciorul sau cu maşina toate locurile evocate de medievaliştii noştri şi afirm în cunoştinţă directă de cauză că unul singur se potriveşte, fie şi dacă considerăm imaginile din „Chronicon pictum Vindobonense“ tendenţioase, rod al unor prejudecăţi privitoare la strămoşii noştri.

„Cuibul de vulturi“

Povestea e cunoscută de toţi încă din şcoală. Carol Robert trece în Ţara Românească prin defileul Cernei şi ocupă fără luptă Banatul Severinului al lui Basarab I. În pofida dorinţei  acestuia de bună pace, regele ungur ia apoi cu asalt castrum Argyas, în care unii au identificat cetatea fortificată de la Poenarii de Argeş, ale cărei ruine pot fi vizitate şi astăzi în drum spre Transfăgărăşan, alţii, Curtea Domnească de la Argeş. Neagu Djuvara e de părerea susţinătorilor celei din urmă ipoteze şi cred că are perfectă dreptate: „cuibul de vulturi“ de la Poenari, refăcut de Vlad Ţepeş, nu putea adăposti nici măcar pe apropiaţii domnitorului. Ce s-a întâmplat apoi este, din nou, subiect de controversă. Iorga a afirmat că, după ce a distrus cetatea Poenari, Carol Robert a pornit spre Transilvania pe drumul care leagă Câmpulung de Braşov. Neagu Djuvara e convins, ca şi alţii, că ar fi fost un ocol nejustificat şi că minunatul culoar dintre Rucăr şi Bran nu era nicăieri atât de îngust încât să explice înghesuirea oştii ungureşti şi decimarea ei de către români. El preferă teza întoarcerii lui Carol Robert pe unde venise; Basarab I l-ar fi încercuit pe valea Cernei. Respinge totodată o a treia ipoteză şi anume că lupta s-ar fi dat în pasul Sălătruc-Perişani din sus de Curtea de Argeş, pe la locul numit până astăzi Posada.

În pas montan

Aceasta este, incontestabil, ipoteza cea mai plauzibilă. Teza lui Neagu Djuvara lasă fără răspuns trei lucruri: 1) unde s-a aflat oastea lui Basarab I în tot acest timp, între cedarea Severinului şi incendierea Curţii din Argeş); 2) după ce a cedat-o şi pe aceasta din urmă, încotro s-a îndreptat şi cum a reuşit să-i taie calea lui Carol Robert tocmai pe Cerna (ideea lui Iorga e chiar mai firească, dacă acceptăm că e vorba de Câmpulung, unde Basarab I şi-ar fi reaşezat ulterior scaunul); 3) în ce loc anume pe Cerna a putut masacra Basarab I o oaste a cărei confruntare o evitase până atunci.

Părerea mea de ignorant în istorie, dar dotat cu un pic de simţ al realului, este că Basarab I a lăsat nevoit Curtea de Argeş pe mâna lui Carol Robert cu care nu putea lupta în loc deschis şi s-a retras strategic în pasul montan pe unde era sigur că va lua regele ungur calea Transilvaniei, căci era cea mai scurtă şi se afla în vecinătate, la nord-vest de Curtea de Argeş. Pasul survine după o zonă deluroasă destul de amplă ca să permită cavaleriei lui Basarab I să o hărţuiască pe a lui Carol Robert, fără a o înfrunta decisiv, cum remarcă însuşi Neagu Djuvara, doar prefăcându-se a se risipi şi a deschide astfel drumul oştii lui Carol Robert. Un drum care ducea direct într-o trecătoare adâncă, însă suficient de largă pentru a putea fi străbătută de cavaleri. Dintotdeauna un drum de pământ, asfaltat astăzi doar în afara trecătorii, dincoace şi dincolo de munţii nu prea înalţi, o face accesibilă.  Între timp, Basarab I  îşi dispusese pedestraşii în pădurile de deasupra. Aşa a căzut Carol Robert în cursă şi, rămas de izbelişte, s-a văzut silit să-şi schimbe straiele cu ale unui oştean, ca să poată scăpa nevătămat şi ajunge prin Perişani şi Câineni la Sibiu.

Se bagă şi el ca musca-n lapte, va zice Neagu Djuvara. O fac cu umilinţa cuvenită, ca să fiu iertat. ;