De ziua mondială a radioului

Când au apărut televizorul, videoul, mai apoi internetul, tableta unii au prezis moartea radioului. Din vedetă în spaţiul comunicării (amintiţi-vă gluma macabră a lui Orson Welles cu scenariul lui despre marţieni care i-a scos pe americani în stradă) radioul mai e uneori considerat pe nedrept cenuşăreasă, deşi ca mijloc de comunicare media are cea mai mare viteză şi forţă de penetrare.

Nu vreau să fac în aceste rânduri însă, apologia radioului şi nici să zic vorba aceea celebră , nu mor caii când vor câini. Vreau să-mi aduc aminte de anii frumoşi petrecuţi la Societatea română de radiodifuziune, o corporaţie de talie mondială , membră a unei importante Uniuni Europene (EBU), care singură acoperă şi azi mai toate domeniile şi genurile publicistice şi artistice în societate.

Are stiri din jumătate în jumătate de oră, are radio jurnal şi meteo, dă ora exactă ! are muzică de toate felurile ( şi un minunat canal George Enescu dedicat simfonicului) are literatură şi emisiuni culturale, are teatru, reportaje şi documentare. Are, în fine un sound al lui, care în ciuda ideilor unor conducători vremelnici de a-l comercializa, se distinge dintr-o mie de radiouri săltăreţe sau şugubeţe  ba chiar şi mai obraznice care ne zgârie uneori urechea cu convivialitatea lor exagerată.

Are şi puterea de a se adapta la ritmul moden şi la faptul că persoanele active ascultă radioul mai ales în maşină, ceea ce înseamnă că a devenit mai economic la vorbă, comunică succint ( uneori prea succint) şi esenţial, având şi grija alternării cuvântului cu muzica, a ritmurilor în cadrul aceleiaşi emisiuni. Şi câte şi mai câte reguli din îndreptarul omului de radio.

La Teatrul radiofonic, unde mi-am petrecut ani frumoşi, modernizarea a inclus şi e-Teatru, o formă de difuzare on line a pieselor de arhivă sau a celor nou create care a extins piaţa cuprinzându-i mai ales pe tineri. În plus succesele internaţionale din ultimii ani, au demonstrat că există mare potenţial de creativitate în acest domeniu care trăieşte, spun cunoscătorii un adevărat reviriment.

Cu mijloacele lor tehnice încă precare , regizorii de la teatral, întregul corp redacţional şi tehnic, fac mici sau mari minuni pe care le transportă în buzunare  la festivaluri internaţionale de unde se întorc cu premii şi trofee. Bravo lor! Bravo şi colaboratorilor care aud că se împuţinează din cauză de austeritate, care va trece, sperăm, cum au trecut atâtea furtuni peste bătrânul Radio din strada General Berthelot.

Bine-ar fi ca aceea care au şansa să-i păstorească destinele să-i respecte istoria şi să o ducă mai departe fără orgoliul de a-şi pune pecetea cu orice chip. Mai trec  prin holul mare al radioului şi văd cârpită mocheta într-un loc unde stătea inscriptionată mai deunăzi data de nastere a instituţiei: ROR 1928.

Cineva, un presedinte vremelnic şi năbădăios vrând să inoveze cu orice preţ a dispus schimbarea siglei cu una oricum mai urâtă şi impersonală şi raderea din linoleu a celei vechi . Şi-a legat deci numele de o radere. Dar prostia a rămas, acolo pe holul peticit. Mai ajung din când în când şi pe la biblioteca cu care ne mândream cândva, acum înghesuită într-o cămăruţă de la etajul 5, după ce un alt presedinte  a avut ideea să o exileze la Apaca.

Văd în acelaşi timp studiourile renovate de la etajul trei, sau de la parter, şi forfota cotidiană de pe coridoarele pe unde cândva alergam cu benzile de gât. Azi sunt CD-urile şi multele ore de direct, care scutesc redactorii de înregistrări.

Dar dacă n-ar fi fost ele, înregistrările, cu ce s-ar fi scris istoria radioului public, instituţie de cultură de anvergură, pe care au condus-o să nu uităm ! personalităţi ca Dragomir Hurmuzescu, Ion Petrovici , Dimitrie Gusti, Liviu Rebreanu, Vasile Voiculescu, Pan Vizirescu  de care , spre cinstea lor se ocupă azi redactorii de la editura Casa Radio.

De ziua mondială a radioului ne copleşeşte însă prezentul şi îngrijorarea privind viitorul. Al radioului şi al întregii lumi.