De unde vine denumirea „Republica de la Ploieşti”: revolta contra modernităţii
0
Subiectul Republicii de la Ploieşti s-a fixat în mentalul colectiv românesc purtând amprenta operei satirice a lui Caragiale: ridicolul, bombasticul „miticilor” de ieri.
Personajele ei întruchipează chintesenţa unor Caţavencu, Rică Venturiano, Coriolan Drăgănescu, Trahanache, Mache, Lache, Mitică sau Miţa Baston. Contemporanii evenimentului, implicaţi sau doar spectatori, au încercat să treacă sub uitare faptele, evitând cu delicateţe discuţia despre acest episod. Manualele de istorie publicate între anii 1880-1914, dar şi multe decenii după aceea, au trecut sub tăcere întâmplarea. Domnia lungă şi fructuoasă a regelui Carol I era argumentul forte pentru a minimaliza evenimentele din ziua de 8 august 1870. Exceptând două-trei personaje ploieştene, actori principali ai poveştii, majorităţii i-a convenit etichetele puse de Caragiale evenimentului: efectele bahice asupra unor participanţi, nota comică şi neseriozitatea. Dar dacă nu a fost aşa...?
Un lucru e cert: pentru a putea înţelege atmosfera epocii şi acţiunile participanţilor e nevoie să analizăm în detaliu biografiile lor, elementele comune ale acestora, fie că e vorba de „istoricii oficiali”, cum e Caragiale, de personaje-cheie în desfăşurarea faptelor, I.C. Brătianu, C.A. Rosetti, Eugeniu Carada, Candiano Popescu, sau de personaje secundare: Stan Popescu, C.T. Grigorescu, Radu Stanian ori Guţă (Grădinaru) Antonescu.
Actorii Republicii şi lumea lor
Cu excepţia lui Brătianu şi a lui Rosetti, majoritatea actorilor s-au născut între anii 1830-1840. Ei şi-au petrecut copilăria şi adolescenţa într-o lume românească aflată în plin proces de comutare a paradigmei sociale, politice şi economice fanariote la cea occidentală. Formarea lor intelectuală are loc sub influenţa modelelor occidentale, difuzate de curentul cultural al romantismului, de ideile progresiste ale valului revoluţionar de la 1848, de marile spirite ale epocii.
Din punctul nostru de vedere, revoluţia din 1848 este momentul de referinţă al acestei generaţii, născută în deceniul patru al secolului XIX. Iar revoluţia paşoptistă a fost, după cum ştim, o acţiune neterminată, eşuată. Ideile ei sunt duse mai departe de participanţii care revin în ţară după o perioadă de exil, dar şi de noua generaţie care doreşte să-şi trăiască propria revoluţie. Iată de ce Brătianu şi Rosetti, aureolaţi de momentul ’48, dar şi frustraţi de eşecul acesteia, se află, până prin anul 1875, într-o continuă frondă faţă de guvernanţi, care sunt foşti parteneri, precum Cuza sau Kogălniceanu, sau rod al ideilor, acţiunilor lor, cum este cazul domnitorului Carol I. Celor doi lideri paşoptişti li se alătură noua generaţie, care-i admiră şi îi urmează necondiţionat, formând gruparea roşiilor sau radicalilor, cum sunt numiţi în epocă.
Din generaţia nouă fac parte şi ploieştenii Candiano Popescu, Stan Popescu, C.T. Grigorescu, Radu Stanian sau craioveanul Eugeniu Carada, implicaţi direct în evenimente. Este o generaţie ambiţioasă, care are credinţe, idealuri patriotice. Reprezentanţii săi sunt oameni care devorează presa de limbă română ori franceză, care citesc lucrări de istorie şi romanele franţuzeşti care încep să circule la noi. Se imită Franţa până la ridicol. Franţa e modelul lor absolut. Şi, cel mai probabil, toţi visau să fie faimoşi, să devină personalităţi care să domine societatea, iar lumea să-i admire şi să vorbească despre faptele lor. Ei încearcă aceasta prin orice mijloc, chiar şi scriind poezii. Eugeniu Carada, Candiano Popescu, Stan Popescu, surprinzător, poate, au cochetat cu poezia. Volumul de poezii al lui Candiano Popescu, publicat în două ediţii, se intitulează Când n-aveam ce face; la rândul său, Eugeniu Carada scrie, în 1858, canţoneta populară „Milcovul”, dedicată poporului român, iar Stan Popescu, în cele câteva pagini autobiografice, ne-a lăsat câteva paştişe – Cântarea lui Adam, spre exemplu. Nereuşitele lor literare nu-i împiedică să încerce să devină formatori de opinie, prin întemeierea unor ziare sau prin publicarea unor articole cu subiecte din actualitatea politică a vremii. Aici au mai mult succes; de fapt, aici vor cunoaşte consacrarea. Eugeniu Carada se afirmă în conştiinţa publică prin apariţiile din ziarul „Românul”, Candiano Popescu scoate propriul ziar, „Perseveranţa”, închis de autorităţi şi redeschis de gazetar sub denumirea „Democraţia”. La rândul său, Stan Popescu publică articole în timpul luptei unioniste în ziarul „Vulturul şi Zimbrul”, iar pentru ziarul „Românul” trimite în 1863 corespondenţe din Italia şi Polonia. Prin aceste mijloace, ei se impun în conştiinţa vremii ca personaje cu o oarecare notorietate naţională.
„Nebunul de Candiano”, omul cel mai potrivit pentru a conduce o „revoluţie”
Candiano Popescu este un personaj interesant al timpului său: provine dintr-o familie boierească, dispune de resurse materiale, este educat, vorbeşte limbile franceză şi italiană şi îmbrăţişează cu ceva succes cariera armelor. Este un tânăr activ, apreciat şi promovat de către Alexandru Ioan Cuza. Are toate atuurile pentru a deveni un veritabil stâlp al societăţii locale. Dar nu e suficient, el vrea ceva mai mult. Ca atare, se implică în politică, în mişcările radicale, participând chiar şi la detronarea lui Cuza, alături de ofiţerii care-l trădează, motiv pentru care domnitorul nu-l iartă până la moarte. În viaţa publică, îndeplineşte demnităţile de deputat, prefect, aghiotant regal, cariera sa fiind legată de partidul liberal şi de I.C. Brătianu, lider pe care îl admiră fără rezerve, fiind mai toată viaţa în umbra sa.
Se încarcă comentariile...
