Cum a ascuns Ceauşescu de FMI situaţia reală a economiei româneşti

Cum a ascuns Ceauşescu de FMI situaţia reală a economiei româneşti

H.O. Ruding, directorul executiv al FMI, a venit în iunie 1977 la Bucureşti să inspecteze dacă România îşi respecta angajamentele

Între 1968 şi 1972, Ceauşescu a negociat în secret cu FMI şi Banca Mondială condiţiile aderării şi oportunităţile de creditare cu dobânzi mici. Sovieticii l-au acuzat că s-a „vândut“ capitaliştilor.

Ştiri pe aceeaşi temă

La începutul anilor ’70, Nicolae Ceauşescu a încercat să găsească bani pentru finanţarea industriei româneşti pe piaţa occidentală de capital. Credea că marile trusturi bancare vor aprecia poziţia lui dizidentă în blocul comunist şi vor trata preferenţial România. S-a înşelat deoarece bancherii capitalişti nu doreau să facă afaceri în pierdere, solicitând dobânzi la nivelul celor practicate de piaţa liberă. Ceauşescu s-a văzut astfel obligat să reevalueze ofertele de finanţare lansate în trecut de Fondul Monetar Internaţional (FMI) şi de Banca Internaţională pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare (Banca Mondială).

Soluţia FMI

Tratativele cu FMI şi Banca Mondială începuseră în anii 1967-1968, când experţii celor două instituţii vizitaseră neoficial Bucureştiul pentru a-i prezenta lui Ceauşescu avantajele aderării. Primele discuţii oficiale s-au ţinut în perioada 3-5 iulie 1968. Pierre-Paul Schweitzer (director general al FMI) şi Robert McNamara (preşedinte al Băncii Mondiale) veniseră în Bucureşti cu ocazia reuniunii Comitetului de Coordonare şi Programare al ONU. 

În timpul vizitei, înalţii oaspeţi au fost invitaţi pentru consultări la Ministrul de Finanţe şi la Banca Naţională a României. După discuţiile tehnice de la ministere, Schweitzer şi McNamara au fost oaspeţii lui Nicolae Ceauşescu la Palatul Consiliului de Stat. Convorbirile oficiale din 1968 nu s-au concretizat printr-un acord. Partea română s-a informat despre obligaţiile şi avantajele aderării la FMI şi Banca Mondială.

România nu era prima ţară socialistă care intra în legătură cu FMI şi Banca Mondială. Uniunea Sovietică semnase în decembrie 1945 actul de fondare a celor două organisme financiare. Guvernul de la Moscova nu a ratificat însă documentul, ca urmare a tensionării relaţiilor politice dintre Est şi Vest. În contextul Războiului Rece din FMI şi Banca Mondială s-au mai retras Polonia (1950), Cehoslovacia (1954) şi Cuba (1964). Ungaria iniţiase discuţii de aderare în anii ’60, însă negocierile se blocaseră.

Ceauşescu i-a contactat din nou pe Schweitzer şi McNamara în octombrie 1970, în timpul vizitei la New York cu ocazia sesiunii jubiliare a ONU. Corneliu Bogdan, ambasadorul României în SUA, a fost trimis la sediile celor două instituţii pentru a prezenta dorinţa lui Ceauşescu de a începe negocierile de aderare. Pierre-Paul Schweitzer şi Robert McNamara au fost încântaţi de veste, declarând că vor susţine personal cauza României pe lângă statele membre ale FMI şi Băncii Mondiale. Însă negocierile oficiale trebuiau iniţiate de partea română .

În lunile următoare, experţi din Ministerul de Finanţe, Ministerul Comerţului Exterior, Ministerul Afacerilor Externe, Banca Naţională şi Banca Română de Comerţ Exterior s-au deplasat în Statele Unite pentru a cunoaşte avantajele aderării. Fondul Monetar Internaţional acorda împrumuturi pe termen scurt (0-5 ani), cu o dobândă avantajoasă de 0,5% pe an. FMI-ul nu finanţa investiţii, furnizând credite doar pentru reglarea balanţei de plăţi (aşa-zisele împrumuturi de trezorerie). 

Planuri de dezvoltare (construcţia de hidrocentrale, regularizarea cursurilor unor ape, sisteme de irigaţii, construirea unor căi de comunicaţii) erau susţinute de Banca Mondială. Ţările membre primeau sume cuprinse între 15 şi 200 milioane de dolari, cu o dobândă de 7,25% pe an, rambursabile după cinci ani. Cele două instituţii funcţionau dependent una de alta deoarece puteau adera la Banca Mondială numai statele membre ale FMI.

Date false privind situaţia reală a economiei

Prezidiul Permanent al CC al PCR a aprobat începerea negocierilor oficiale în iulie 1971, în baza „politicii externe a PCR privind dezvoltarea relaţiilor cu toate statele, indiferent de sistemele lor politice“. Ceauşescu le-a recomandat negociatorilor să obţină încă de la început compensaţii pentru eforturile valutare ale României. 

FMI şi Banca Mondială i-au satisfăcut dorinţa liderului PCR, promiţând-ui că România putea participa la licitaţiile internaţionale pentru proiectele finanţate de Banca Mondială în ţările în curs de dezvoltare. Drept „răsplată“, Ceauşescu i-a tras în piept pe funcţionarii Fondului. În discuţiile oficiale, România a prezentat statisticile publicate în presă privind rezervele valutare şi de aur. Secretarul general al PCR le-a impus negociatorilor români să păzească cu stricteţe secretele economiei .

Scopul lui Ceauşescu a fost obţinerea unor credite cu dobânzi cât se putea de mici. În acest scop, în primăvara anului 1972 România s-a adresat instituţiilor internaţionale pentru a obţine statutul de stat în curs de dezvoltare. Guvernul de la Bucureşti argumenta că românii aveau un venit anual pe cap de locuitor sub 500 de dolari, iar populaţia ţării trăia în mediul rural în proporţie de peste 50%. FMI şi Banca Mondială au acceptat să trateze România drept ţară în curs de dezvoltare şi a practicat o politică preferenţială a dobânzilor .

Aranjamentele finale s-au stabilit la Bucureşti în vara anului 1972, la sediul Ministerului de Finanţe. Delegaţia FMI a fost condusă de L.A. Wittome, directorul pentru Europa al Fondului . Prezidiul Permanent al CC al PCR a aprobat condiţiile de aderare la 21 august 1972. Anterior, Ceauşescu mai făcuse o ultimă intervenţie cu iz de înşelătorie. În operaţiunile cu FMI şi Banca Mondială, leul era cotat la 16 unităţi pentru un dolar american, în condiţiile în care pentru calcularea venitului naţional se opera un curs de 20 de lei pentru un dolar .

Ceauşescu – partenerul „imperialiştilor“

Decizia de aderare la FMI şi Banca Mondială a fost supusă formal dezbaterii comisiilor permanente ale Marii Adunări Naţionale. Deputaţi au primit vestea cu aplauze. Cu o excepţie notabilă. Constantin Pârvulescu, binecunoscut pentru poziţia pro-sovietică, l-a întrebat pe ministrul de Finanţe dacă ştia în ce bagă România. Pârvulescu se „temea“ că ţara va pierde din suveranitate. Pentru a-l linişti pe înfocatul ilegalist, Florea Dumitrescu s-a angajat că „va sluji interesul naţional în relaţia cu FMI şi BIRD“ .

Florea Dumitrescu n-a avut de înfruntat doar criticile lui Constantin Pârvulescu. Ceauşescu l-a desemnat pe ministrul de Finanţe să-i anunţe oficial pe partenerii socialişti despre aderarea României la FMI şi Banca Mondială cu prilejul unei reuniuni la Moscova. Guvernul de la Bucureşti a fost acuzat de „ţările frăţeşti“ că sabota interesele socialismului, subordonând România „marii finanţe“ capitaliste. Dumitrescu susţine că atitudinea colegilor est-europeni era doar de ochii sovieticilor. În discuţiile private, omologii săi l-ar fi întrebat cum a reuşit să încheie acordurile cu FMI şi care erau avantajele aderării .

La 28 noiembrie 1972, Pierre-Paul Schweitzer şi Robert McNamara au anunţat oficial guvernul de la Bucureşti că FMI şi Banca Mondială acceptaseră aderarea României. Dintre ţările membre s-a opus doar Vietnamul de Sud, iar alte câteva state s-au abţinut. Votul larg în favoarea României încununa strategia lui Ceauşescu de a colabora cu toate statele lumii, indiferent de „orânduirea“ economică. La 15 decembrie 1972, România a semnat acordul de aderare la sediul Departamentului de Stat al SUA (statul depozitar al statutelor FMI şi Băncii Mondiale).

Împrumuturi de 6 miliarde de dolari

Banca Mondială s-a oferit să crediteze România imediat după semnarea acordului de aderare. Florea Dumitrescu susţine că Robert McNamara i-a propus un împrumut în valoare de un milion de dolari, pentru lucrări de infrastructură. 

Ministrul de Finanţe a fost luat prin surprindere de ofertă. Desigur, România avea nevoie de acei bani, însă pentru a investi în industrie, nu în drumuri şi poduri. McNamara i-ar fi replicat că Banca Mondială acorda credite doar pentru finanţarea infrastructurii. Dumitrescu ar fi declinat oferta, întorcându-se la Bucureşti pentru discuţii cu Ceauşescu. 

Secretarul general al PCR era de aceiaşi părere ca şi ministrul său de Finanţe. După câteva săptămâni, Robert McNamara a contactat Bucureştiul printr-o scrisoare, anunţându-l pe Ceauşescu că Banca Mondială a decis să renunţe la politica pe care o practicase timp de două decenii. Aşadar, şeful Băncii Mondiale îi aştepta în Statele Unite pe demnitarii români pentru contractarea unor credite de investiţii industriale .

Banca Mondială a oferit României 33 de credite de investiţii, în valoare de 2,3 miliarde de dolari . Relaţia cu FMI a constat în trei acorduri stand-by. Primul a fost aprobat pe 3 octombrie 1975 şi a fost finalizat cu succes pe 2 octombrie 1976. În cele 12 luni în care a funcţionat acordul, România a primit 95 de milioane DST (Drepturile speciale de tragere – moneda globală pentru rezervele valutare utilizată în tranzacţiile FMI începând cu 1969. Până la criza financiară din 1973, DST-ul a fost evaluat la paritate cu dolarul. Ulterior, valoarea monedei FMI s-a calculat în funcţie de rata de schimb a celor mai puternice monede de pe piaţă. În perioada 1981-1985, 1 DST a valorat în medie 0.54 dolari americani.) . Al doilea acord a fost aprobat pe 9 septembrie 1977 şi a fost încheiat pe 8 septembrie 1978. România a primit 64,1 milioane DST. Cel de-al treilea acord, în valoare de 1.102,5 milioane DST, a fost încheiat pe 15 iunie 1981. A fost însă reziliat după 30 de luni de la semnare, pe 14 ianuarie 1984. România împrumutase deja 817,5 milioane DST de la FMI . Aşadar, împrumuturile cumulate de la Banca Mondială şi de la FMI au creat o datorie a României de peste 6 miliarde de dolari !

Marea industrializare

Bazându-se pe creditele FMI-ului şi Băncii Mondiale, Ceauşescu a iniţiat un program amplu de dezvoltare industrială. Acesta a fost aprobat de Congresul al XI-lea al PCR (noiembrie 1974), cu titlul Programului de făurire a societăţii socialiste multilateral dezvoltate şi înaintare a României spre comunism. 

Conform documentului de partid, investiţiile „înghiţeau“ o treime din venitul naţional. România a început să construiască foarte mult în domeniul civil şi industrial, să retehnologizeze o parte a sectoarelor productive, să practice o agricultură intensivă. S-au construit sisteme complexe de irigaţii, sere pe sute de hectare, s-au recuperat terenuri arabile prin asanări, fixări de nisipuri, culturi pe soluri sărăturate sau acide, pe halde de steril sau cenuşă, pe grindurile din Delta Dunării. S-au dat în folosinţă mari centre de creştere a animalelor şi păsărilor pentru consum.

Ceauşescu a iniţiat un program de „obţinere a independenţei energetice“ prin valorificarea noilor tipuri de combustibili: nucleari, şisturi bituminoase, biomasă, biogaz, deşeuri menajere. Pentru eficientizarea utilizării energiei termice s-au construit centrale şi reţele de termoficare la scară citadină. S-au intensificat prospecţiunile geologice, inclusiv în platforma continentală a Mării Negre.

N-au fost neglijate nici construcţiile de interes public. S-au dat în folosinţă spitale, universităţi, licee, şcoli, magazine universale, baze sportive şi de agrement, centrale telefonice, porturi şi şantiere navale, canale de navigaţie. S-au electrificat linii de cale ferată, s-a construit prima autostradă din ţară, a crescut numărul de autoturisme, de televizoare, de cărţi, de producţii de filme. Conform statisticilor oficiale, în acea perioadă ritmul de creştere al României atinsese 9% anual, o cifră de invidiat chiar şi de ţările dezvoltate.

Colapsul creditelor

Relaţiile României cu FMI şi Banca Mondială au fost „cordiale“ în primii ani. Cele două instituţii financiare au făcut concesii, abandonând rigorile aplicate de obicei statelor creditoare. FMI şi Banca Mondială doreau să câştige piaţa statelor socialiste, indicând drept exemplu colaborarea cu România. Trebuie menţionat că nu s-au abordat domeniile industriale de ultimă oră decât într-o foarte mică măsură. Totuşi, programe de dezvoltare elaborate împreună cu FMI şi Banca Mondială au avut consecinţe benefice pentru România.

Începând cu 1977, reprezentanţii FMI au condiţionat colaborarea cu România de aplicarea unor reforme. Întrucât multe dintre acestea aveau caracter „antisocialist“, se pune întrebarea dacă nu cumva cele două instituţii au vizat intenţionat să rupă contactele cu regimul lui Ceauşescu. 

FMI şi Banca Mondială ar fi dorit progrese ale Bucureştiului privind dezvoltarea proprietăţii particulare. În acest scop, guvernul de la Bucureşti era încurajat să stimuleze cumpărarea de bunuri de către populaţie (apartamente, autoturisme etc.), cu scopul de a fi transformate în potenţial capital. Statul ar fi trebuit să ofere chiar facilităţi. 

Experţii Fondului constataseră că unele preţuri practicate de România (la energie, zahăr, ulei etc.) nu erau corelate cu piaţa mondială. Trebuia încetat şi acest protecţionism. Guvernul de la Bucureşti ar fi trebuit să înfiinţeze un sistem privat de sănătate (policlinici cu plată), în paralel cu cel gratuit de stat. Erau solicitate şi reforme ale învăţământului preuniversitar. Educaţia axată pe însuşirea cunoştinţelor trebuia înlocuită cu un sistem centrat pe dobândirea competenţelor cerute de piaţa muncii.

Ceauşescu nici nu dorea să audă de reforme care întăreau rolul individului în societate. După 1977 au apărut primele „clinciuri“ cu FMI şi Banca Mondială . Tensiunile se pare că au fost provocate intenţionat, deoarece în 1978 se împlinea scadenţa pentru primele credite de la Banca Mondială. Abia atunci Ceauşescu şi-a dat seama de prăpastia în care intrase. Experţii FMI-ului şi ai Băncii Mondiale au început negocierile de reeşalonare. S-a stabilit un moratoriu în urma căruia au crescut preţurile la alimente şi alte bunuri de consum .

Începând cu 1981, Ceauşescu a dat semne că-l deranja dependenţa de instituţiile financiare internaţionale. Soluţia sa a înfuriat însă „lumea capitalului“ – secretarul general al PCR a obligat guvernul să croiască un plan de achitare forţată a datoriei externe. 

România a intrat în incapacitate de plată în 1982, pentru prima oară după 50 de ani (anterior se întâmplase în 1932, în timpul marii crize economice). Timp ce nouă ani s-a plătit integral datoria ce trebuia achitată timp de 25 de ani. Schimburile externe au fost forţate la maxim, în timp ce importurile au fost controlate drastic .

citeste totul despre: