Cultul personalităţii

Există mai multe feluri prin care se poate măsura degradarea unei societăţi, bresle, instituţii sau persoane. Înainte de 1989, România era hidoasă nu doar prin griul betoanelor şi spaima de a fi urmărit de Securitate. Ceea ce uimea şi îngreţoşa cel mai mult: cultul personalităţii.

Mitologia personalizată reprezintă de două ori un grav atentat la bunul simţ. Pe de o parte, lăudând, recitând, exagerând indicaţiile preţioase, înscenând recunoaşteri internaţionale, manipulând, aparatul de stat ridica minciuna la nivel de strategie. Toţi ştiau că nu este aşa, dar aproape toţi se comportau pe invers. Analfabeta ajungea savant, iar bâlbâitul mare retor. Sărăcia era prezentată ca mod raţional de viaţă, ca program de alimentaţie ştiinţifică a populaţiei. Perversitatea atinge spre finalul regimului culmi ameţitoare. De aceea, prima eliberare a fost la nivelul cuvintelor. Se putea, în sfârşit, spune lucrurilor pe nume.

Pe de altă parte, înscenarea are nevoie de public pe măsură. Care se educă în consecinţă. Imaginile din Coreea de Nord vorbesc de la sine. Tot sugestiv este şi faptul că, dorind cu disperare să evite implozia sistemică prin care au trecut URSS-ul şi celelalte ţări comuniste ale Europei de Est, Partidul Comunist al Chinei a tras o concluzie: „ştergerea” liderului politic de pe ecranul public şi transformarea puterii partidului într-o forţă „invizibilă”. Cu excepţia simbolurilor de stat, a lozincilor şi a paradei de ziua naţională, PC chinez cultivă la maxim discreţia, neavând nici măcar pagină de internet sau, culmea rafinamentului asiatic!, personalitate juridică.

Ce a rămas însă la noi după deceniile delirului adulator? Ei bine, nu doar că barzii geniului de la Scorniceşti au intrat în Parlament, dar nici măcar cenzorii nu au avut de suferit. Practic, cu minime corecturi de decor, mincinoşii de partid şi de stat au supravieţuit tranziţiei în condiţii excelente. Mai grav este că modul lor de operare s-a menţinut şi amplificat. Campaniile mediatice din ultima vreme, isterizarea şi polarizarea societăţii româneşti sunt expresii ale unui mecanism prea bine cunoscut. Trucarea imaginilor, decontextualizarea, neascultarea celeilalte părţi, idealizarea unora şi diabolizarea altora – acestea nu au nimic în comun cu jurnalismul.

Cultul personalităţii se practică zilnic în cancelariile puterii centrale şi locale. Birourile de comunicare şi presă sunt în continuare centre de corectare a imaginii, de inducere a unui singur mesaj, iar nu surse de informaţii sigure. Şeful Guvernului, ministrul, candidatul la Preşedinţie, primarul sau parlamentul se află într-o permanentă concurenţă cu realitatea, cu propriile declaraţii şi decizii. Vor să fie în lumină, dar să nu facă umbră. Entuziasmul lor este însă şi cea mai evidentă dovadă a falsului pe care îl întreţin. Pentru că, la urma urmelor, cultul personalităţii sporeşte în jurul celor care nu sunt decât personaje.