Controverse. „Alianţa“ lui Antonescu cu legionarii (II)

Se impută lui Antonescu relaţia şi guvernarea împreună cu legionarii. Se vorbeşte prea puţin însă despre faptul că mareşalul a invitat la guvernare toate partidele istorice, însă acestea au refuzat a prelua responsabilitatea conducerii într-o perioadă de anarhie şi disoluţie nu doar teritorială, ci şi a autorităţii statului. Veneau vremuri grele iar cei responsabili de eşecul din 1940 fugeau din calea răspunderii.

Încep prin a vă îndemna a face clar distincţia între ceea ce reprezenta mişcarea legionară în perioada lui Codreanu şi ceea ce a devenit sub conducerea lui Sima. Cel de al doilea a renunţat la politica promovată de primul, punând mişcarea la îndemâna legaţiei naziste de la Bucureşti. După venirea lui Horia Sima la conducerea legiunii, odată cu asasinarea lui Codreanu la ordinul regelui Carol al II-lea, a avut loc o schimbare a politicii prin renunţarea la criteriile exigente şi clare de introducere de noi membri. Pentru a scăpa de presiunea apropiaţilor lui Codreanu, Sima a introdus în mişcare elemente nocive, oportuniste, totul pentru a-şi întări propria putere. Este vorba de „septembriştii" dornici de a se înfrupta din putere.

Pentru a ne putea cunoaşte istoria şi învăţa ceva din experienţa trecutului, avem obligaţia de a cerceta şi a discuta şi aspectele controversate ale ei. Introducerea într-o zonă tabu a anumitor perioade nu reprezintă o soluţie, lucru care s-a încercat cu perioada 1940-1944. O simplă înşiruire a evenimentelor nu reflectă dedesupturile anumitor acţiuni şi de aceea invit la analiză, cine ştie, poate nu vom mai repeta greşelile trecutului.

Să amintim faptul că Antonescu şi-a asumat guvernarea ţării după cel mai greu an din istoria sa. Trei amputări teritoariale au avut loc în 1940: Rusia a anexat Basarabia, Bulgaria a luat  Cadrilaterul, iar Ungaria a ocupat jumătate de Ardeal. Totul sub oblăduirea clasei politice interbelice care în toată perioada interbelică prin iresponsabilitate a premeditate aceste lucruri prin slăbirea statului.     

Într-o primă fază Germania s-a folosit de oamenii lui Sima pentru a dobândi controlul asupra României. Naziştii sunt cei care au înarmat şi finanţat mişcarea, tocmai pentru a slăbi statul.

“Într-adevăr, după ce s-a format guvernul,m-am întâlnit cu domnul Mareşal. Domnia sa mi-a propus să intre câtva oameni de ai mei din partid, ca tehnicieni, în guvern. În urma acestei discuţii avute, am admis că doi-trei tehnicieni ai Partidului Naţional-Ţărănesc să ia parte la guvernarea domniei sale, ca secretari generali. " avea să declare Iuliu Maniu la procesul intentat de sovietici lui Antonescu. Intenţia mareşalului a fost de a invita toate forţele politice, dar a fost refuzat de forţele democratice, acestea nedorind a-şi asuma guvernare într-o perioadă de disoluţie a autorităţii statului, dincolo de cea teritorială.

"Tine-ţi duşmanii aproape", aşa spune un proverb românesc şi cam aşa a acţionat Antonescu. Pricipala lui preocupare a fost restabilirea ordinii şi autorităţii statului, ori principala problemă era ridicată de oamenii lui Sima. Aducerea lor la guvernare, dincolo de recomandările insistente venite din Germania, s-a făcut cu scopul expres de a încerca subordonarea şi controlul acţiunilor anarhice ale acestora.

Iată ce îi scria Antonescu lui Wilhelm Filderman, preşedintele Federaţiei Uniunii Comunităţilor Evreieşti din România: „Dl. Filderman este rugat să fie înţelegător şi să-i facă să înţeleagă pe cei de aceeaşi credinţă cu domnia sa că generalul Antonescu nu poate face minuni. A găsit ţara într-o stare de anarhie şi în haos în toate privinţele şi la toate nivelurile. A fost o săptămână de entuziasm romantic. O generaţie chinuită, atacată, ţinută sub supraveghere şi ucisă avea dreptul să explodeze atunci când a fost descătuşată. În zece zile se vor linişti şi pe fiecare zi ce trece va respecta disciplina legilor ţării. Îl asigur pe dl. Filderman de acest lucru şi îl asigur că dacă coreligionarii săi nu sabotează regimul nici deschis, nici din umbră, nici politic, nici economic, populaţia evreiască nu va avea nimic de suferit. Cuvântul generalului Antonescu este cea mai bună garanţie. “

În realitate s-a început o luptă între Antonescu şi Sima pentru preluarea totală a puterii.

O acţiune imediată nu era posibilă deoarece Antonescu avea nevoie de încrederea poporului şi de susţinerea armatei. El s-a folosit de cele câteva luni de guvernare comună pentru a lăsa poporul a se convige  că el poate fi singurul garant al ordinii.

Pe de cealaltă parte avea nevoie de susţinerea Germaniei lui Hitler, care practic în acele momente ocupase România. Acţiunile anarhice desfăşurate de legionarii lui Sima au fost expuse în discuţiile private dar şi public, pentru a se evidenţia că nu reprezintă o soluţie.

Alianţa dintre Antonescu şi legionari avea să fie de scurtă durată. În ianuarie 1941 aceştia au încercat să preia puterea prin forţă, dar, în doar trei zile, Antonescu a reuşit să pună punct uneia din cele mai negre perioade din istoria modernă a României.

Pe 22 ianuarie 1941 Fabricius trimitea la Berlin directive privind necesitatea înfiinţării unei gărzi personale formate din soldaţi germani pentru asigurarea protecţiei mareşalului. În acelaşi timp s-au dat indicaţii lui Horia Sima de subordonare faţă de mareşal. Ribbentrop a trimis în clar care trebuie să fie atitudinea adoptată: “1. Întrucât între Antonescu şi Legiune a curs sânge, nu mai este loc pentru jumătăţi de măsură. Numai măsuri radicale pot duce la ţintă. 2. Generalul Antonescu, ca şef al statului , ar trebui să proclame pe legionari rebeli şi să declare că nu tratează cu rebelii. 3. În afara de aceasta, generalul ar trebui să ceară retragerea imediată şi dizolvarea tuturor formaţiunilor legionare. În cazul când acest lucru nu se realizează, el trebuie să îşi asigure, cu toate mijloacele de forţă pe care le are la dispoziţie, dominaţia în Capitală şi în Ţară. 4. Încă din această noapte generalul ar trebui să proclame stare excepţională şi să ordone arestarea tuturor capilor participanţi la Rebeliune”. 5. Generalul Antonescu ar trebui să se proclame imediat conducător al Legiunii”(Petre Ţurlea în Ion Antonescu între extrema dreaptă şi extrema stângă).

În timpul confruntărilor, legionarii au primit un semnal foarte clar de la Hitler: acesta din urmă îl susţinea în totalitate pe Antonescu în acţiunile lui. Orice opoziţie nu îşi avea rostul, cu atât mai mult cu cât mişcarea legionară se ridicase cu sprijinul securităţii naziste. Armele pe care gardiştii le foloseau proveneau, în majoritate, din Germania. Legionarii au fost părăsiţi în favoarea lui Antonescu deoarece disciplina militară era de preferat în faţa anarhiei.

În 1941, în cadrul unei şedinţe ministeriale Antonescu avea să declare:

„Legionarii îşi făceau popularitate prin teroare şi  dinamism. Lumea credea că dacă se mişcă o sută de oameni, dacă trag cu revolverele, mişcarea aceasta este vastă. Nu era vastă Mişcarea Legionară, ci numai dinamică; aceasta îi influenţa pe toţi.“ Iată că mareşalul considera mişcarea ca fiind una lipsită de sprijin, dar bazată pe o majoritate dinamică, activă şi violentă. Experienţa de ofiţer nu avea să îl înşele. S-a dovedit că mişcarea nu a avut un suport important în rândul societăţii româneşti.

Pe 27 ianuarie 1941, Antonescu a format un guvern  format în majoritate din generali. Partidele politice democrate au fost de acord şi au susţinut acest demers. Cu toate acestea, prin înlocuiri succesive, s-a ajuns în 1944 ca civilii să predomine în guvern.

În concluzie alianţa lui Antonescu cu Sima nu a fost văzută ca fiind una pe termen lung ci necesară pentru ca mareşalul a convinge şi a se convinge că are susţinerea armatei şi a poporului. În termeni raţionali, puţinile luni de conducere comună nu pot fi imputate lui Antonescu, care nu a făcut decât să reducă din radicalism şi să se pregătească pentru preluarea totală a puterii şi restabilirea ordinii.