După ce le-a povestit demnitarilor din Comitetul Executiv despre vizita de trei săptămâni în ţările asiatice, la 28 iunie 1971 Ceauşescu a convocat o teleconferinţă cu primii secretari ai judeţenelor de partid.

 

Polcovnicii partidului scoşi la raport de secretarul general

Relaţiile cu aceşti subalterni nu mai semănau însă întâlnirilor de lucru din primii doi ani de putere. Aliniaţi ca-n front la supliciul periodic al teleconferinţelor, i se adresau lui Ceauşescu cu ,,permiteţi”, ,,stimate” sau ,,iubite tovarăşe secretar general”. La o anumită zi şi oră din săptămână, uneori convocate intempestiv, aceste teleconferinţe adunau împrejurul primilor secretari pe toţi componenenţii birourilor judeţene de partid, echivalentul în teritoriu al Secretariatului Comitetului Central. Înarmaţi cu rapoarte pregătite din vreme de către subalternii lor, prim-secretarii judeţeni aşteptau gata să noteze ,,indicaţiile” şi ,,orientările” secretarului general, cum erau numite poruncile şi opiniile lui Ceauşescu.
Polcovnicii partidului îşi începeau raportul complimentându-şi generalul  pentru succesele repurtate  peste hotare. Capul conducerii de partid şi de stat în judeţul Covasna, fostul dulgher Kiraly Carol, instruit şi el la înalta Şcoală Centrală a Consomolului din Moscova, îl gratula astfel pe Ceauşescu în iunie 1971: ,,Oamenii muncii de pe aceste meleaguri au primit cu deosebită satisfacţie rezultatele acestei vizite şi sunt mândri de munca laborioasă depusă de dv. Vă exprimăm pentru toate acestea mulţumirile noastre”.

 

Cu toate forţele pe frontul recoltării păioaselor

Până  să cuvânte inferiorii, de la pupitrul de comandă al teleconferinţei unde se afla împreună cu Pană, Manea Mănescu, Niculescu-Mizil, Banc, Gere, Iliescu, Patilineţ şi Dumitru Popescu, Ceauşescu îi informa asupra sarcinilor curente.
Agricultura socialistă intra ca-n fiecare vară în ,,campania de foc” a recoltării păioaselor. Pentru bunul ei mers,  Tovarăşul ,,indica” următoarele: ,,Eu rog primii secretari să mobilizeze toate forţele, tineretul, chiar şi funcţionarii şi în zilele de sărbători şi din oraşe, pentru a strânge la timp, şi dacă se poate fără nicio pierdere sau în orice caz, cu pierderi minime, în întregime grâul. (…) Ştiţi că anul trecut a trebuit să scoatem din fondul central o cantitate destul de mare de grîu…(…) Vom aprecia munca fiecărui comitet judeţean şi a fiecărei organizaţii de partid după felul cum vor acţiona pentru a strânge la timp şi în bune condiţii în întregime toată recolta. ”

 

 Proba activistului de partid: mobilizarea mulţimii

Colectivişti n-au mai rămas prin sate, iar recoltele se adunau prin ,,muncă voluntară” – elevi, studenţi, muncitori şi funcţionari din satele de baştină  sau ,,mobilizaţi” prin organizaţiile de tineret, sindicat şi partid din oraşe. În piramida acestor obligaţii, coloana activiştilor de partid, începând cu instructorii Comitetului Central şi sfârşind cu activele comunale şi de înterprinderi aveau misiunea vechilor vătafi.
Se subînţelegea, aşadar, prin condiţia de om al muncii, disponibilitatea de a răspunde chemării partidului, oricând şi în oricare fel, prestând munci fără plată şi fără legătură cu fişa postului. Aceasta n-a fost totul! Dacă muncitorii şi funcţionarii, elevii şi studenţii prestau muncă voluntară pe ogoarele socialiste, secretarul general proiectase şi construcţia obiectivelor planificate prin eforturi ,,patriotice”. ,,Atât în investiţiile industriale, cât şi la cele din agricultură, zicea el în vara lui 1971,  trebuie să se apeleze în mai mare măsură la muncă voluntară, la folosirea tineretului, în general a a oamenilor muncii - şi din agricultură şi din industrie, a gospodinelor -, în executarea la timp a investiţiilor prevăzute în plan. Aceasta este valabil şi pentru lucrările de locuinţe şi alte lucrări social-culturale, lucrări edilitare.”


Muncă voluntară pentru export şi autodotare

Pe ,,frontul muncii” însă, realizările erau mult sub cifrele planificate. Turismul părea însă un resort de viitor. În vara lui 1971 pe litoralul românesc  erau 62 000 de turişti vestici, mai mult cu 7000 decât în vara precedentă.
Programul de investiţii în agricultură şi în industrie, mai ales în industria chimică  informa Ceauşescu, nu se îndeplinise. Se prefigurau, în schimb, posibilităţi suplimentare de export. Acoperirea lor s-ar face prin aceeaşi soluţie a ,,muncii voluntare”.
În plus, la amintita teleconferinţă, Ceauşescu a lansat soluţia autodotării şi reducerea drastică a importurilor. Le-a cerut  capilor judeţeni să discute cu conducerile întreprinderilor ,,măsurile de producere prin forţe proprii a utilajelor prevăzute la import, în aşa fel încât pe calea autodotării să soluţionăm într-o măsură mai mare utilarea întreprinderilor existente.” Prin aceasta îl impresionaseră chinezii, în viitorul apropiat maeştri neîntrecuţi ai copierii produselor de succes şi ,,implementării” tehnologiei mondiale.
În paranteză fie spus, la începutul anilor 70, întreg lagărul comunist intrase într-o criză a energiilor mobilizatoare, imprevizibilă fondatorilor. Însuşi spiritul revoluţionar al activiştilor şi liderilor de partid se tocise. Generaţia celor ,,veniţi la masa pusă”, aparatcik-ii promovaţi după planul de carieră al cadriştilor, avea ca motivaţie intrinsecă privilegiile nomenklaturii şi plăcerea puterii. Însuşi Hruşciov recunoscusese în faţa liderilor români că intrase în partid pentru o pâine mai bună. Sub Brejnev, liderii republicilor unionale împreună cu şefi ai serviciilor speciale şi de centrale economice creaseră adevărate reţele mafiote. Prin Galina Brejneva, fiica liderului moscovit, se întinseseră până-n Kremlin.


Cunoaşterea realităţii stopată la nivelul birourilor judeţene

Birourile judeţenelor de partid erau, aşadar, nivelul ultim al recunoaşterii adevăratelor ,,succese” din România anului 1971. Discursul public era construit ca şi literatura realismului socialist: nu din faptele lumii reale, ci din acelea ale lumii dezirabile. 
Să te plângi Tovarăşului ori să reclami neputinţa sau nedreptatea era, deja, o practică interzisă. El nu mai voia dialoguri cu oamenii muncii altfel decât formale. Când murmurul vreunei nemulţumiri îl atinge, vinovaţi sunt cei care n-au aplanat ,,frământările”, astfel încât la el să nu ajungă decât fanfara şi tobele succeselor şi adeziunii faţă de partid. Ca dovadă, în aceeaşi teleconferinţă Ceauşescu s-a iritat de primirea unui memoriu colectiv adresat de angajaţi ai Combinatului Siderurgic Hunedoara.

 

 Înapoi la Lenin!

Soluţia muncii voluntare impusă de Ceauşescu era însă o altă ,,buclă” la practicile leniniste.
Cum istoria s-a tot scris şi rescris în spirit partinic, iar generaţia bolşevicilor primului lider sovietic dispăruse, cetăţenii şi activiştii comunişti nu mai cunoşteau istoria reală a ţărilor din lagărul comunist. Altfel ar fi făcut conexiuni surprinzătoare. Printre altele, observaţia că bolşevicii imitaseră din regimul ţarist serviciul militar obligatoriu şi munca  obligatorie a supuşilor, întreaga populaţie a Rusiei fiind la dispoziţia ţarului. În a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, boierii au obţinut dreptul retragerii din serviciul Ţarului. Abia în 1861 când s-a desfiinţat iobăgia a dispărut obligaţia prestării muncii gratuite pentru împărat. Dar la începutul anului  1918 Lenin a introdus „munca obligatorie generalizată”. Cetăţenii au fost iarăşi obligaţi să presteze munci forţate: cărăuşie, tăiat de copaci, şanţuri, construcţii.  Prin decretele de naţionalizare ale pământului şi industriei, statul bolşevic a devenit proprietarul tuturor bunurilor, cu excepţia celor personale ale cetăţenilor săi. Prin centralismul democratic, partidul se supunea conducătorului care devenise noul ţar cu drepturi depline ale supuşilor săi.
Munca voluntară s-a restrâns însă în vremurile de pace, fiind menţinut serviciul militar obligatoriu şi lucrările de amenajare şi întreţinere a unor obiective de interes obştesc (drumuri săteşti, aşezăminte de petrecere a timpului liber, parcuri etc).
Ceauşescu a revenit, aşadar, la comunismul de război al muncii forţate, numită însă muncă voluntară sau muncă patriotică.