Ce nu trebuie să uităm?

Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului şi Memoria Exilului Românesc (IICCMER), sprijinit de partenerii săi, în primul rând de Fundaţia Konrad Adenauer, a acumulat aproape un deceniu de experienţă în ceea ce priveşte înţelegerea trecutului comunist de la noi şi nu numai.

IICCMER doreşte să angajeze toată expertiza agonisită până acum în slujba realizării la Bucureşti a unui Muzeu al Crimelor Comunismului în România (MCCR). La peste un sfert de veac de la căderea simbolică a comunismului politic, o astfel de instituţie este o necesitate, fapt dovedit şi de iniţiativele adiacente venite dinspre societatea civilă. Să nu trecem cu vederea că avem, în afara interesului constant din spaţiul public, şi un consens transpartinic privitor la oportunitatea MCCR. Dacă până de curând, întrebarea era dacă se face sau nu, acum chestiunea este de timp, de loc şi de model: când, unde şi cum poate funcţiona MCCR?

Ideile rezultate în urma diverselor dezbateri recente, majoritatea organizate de IICCMER, dovedesc faptul că trecutul traumatic ne afectează încă puternic prezentul, generând imagini intense şi diferite, pasiuni puternice, reacţii surprinzătoate, unele profund contradictorii. Se confirmă existenţa şi la noi a ceea ce Charles S. Maier numea memoria „fierbinte”, dacă nu chiar de-a dreptul unmasterable. Oricum ar fi numit, trecutul trebuie gestionat cu multă sensibilitate, ţinând cont de  polifonia reperelor: martori, supravieţuitori din toate taberele, generaţii de interpreţi, şcoli de analiză etc.

MCCR este o provocare mai mare decât cea legată strict de conceptul muzeografic. Pentru a duce până la capăt gândul, MCCR rămâne o provocare pentru întreaga istoriografie a României secolului XX. În 2018 urmează să marcăm primul secol de unitate naţională. Din istoria acestui secol lipsesc însă paginile din 1945 încoace! Nici istoria de după 1989 nu poate fi măcar schiţată fără capitolul anterior. Pe scurt: dintr-o sută şi ceva de ani, memoria noastră are încă dificultăţi legate de ultimii 75. Lipseşte o naraţiune istorică normativă, bazată pe un minim consens documentar şi interpretativ, situaţie care ar trebui să ne îngrijoreze în chip fundamental.

Problematica trecutului recent va cunoaşte inevitabil, în deceniile care vin, schimbări majore de accent, interes şi relevanţă. Oricât de aproape ne pare încă epoca, cei care se nasc azi sau mâine o vor vedea la o distanţă emoţională din ce în ce mai mare. Îmi doresc de aceea să preluăm măcar o parte din tenacitatea anamnetică a nemţilor, să învăţăm din insistenţa evreilor şi să urmăm exemplul tuturor popoarelor care fac din revizitarea periodică a momentelor decisive un exerciţiu de igienă publică. Iată de ce, cât mai simplu formulat, MCCR va trebui să răspundă la o întrebare: ce nu trebuie să uităm?