Călăi

Pe dealurile de vii de lângă Lugoj ar fi gândit Blaga metafora spaţiului mioritic. Tot acolo, spune memoria colectivă, ar fi fost executaţi, prin 1947, câţiva deţinuţi politici aduşi din Dobrogea. Abia acum s-au aflat numele lor. Dar ale călăilor?

Nu obosesc să repet: marea mistificare a comunismului rezidă în prezentarea acestuia ca ceva impersonal. Fără nume şi prenume. Lenin, Stalin, Mao, Cervenkov, Hodja, Castro, Pol Pot, Dej sau chiar Ceauşescu par mai curând un fel de branduri, etichete lipite peste decenii şi generaţii. Ca şi când ar indica un curent estetic din arhitectură, o direcţie muzicală sau o şcoală literară. Subţierea corpului istoric al acestor personaje induce o concluzie nemărturisită ca atare, dar reală: comunismul a existat fără să putem indica de ce şi datorită cui.

Sigur, nu sunt primul care mă lovesc de caracterul de la sine înţeles al răului, de „banalitatea” lui, de modul în care ne-a intrat în case, s-a insinuat în minţi şi suflete, s-a cuibărit în colţurile conştiinţei şi a devenit un fel de cenzură intimă, acceptată tacit. Acestui „firesc” îi corespunde un altul, prezent la cei născuţi după 1989 sau din alte arii cultural-politice: comunismul nu interesează. Ca şi când nici nu ar fi fost. De unde şi lipsa de credibilitate a celor care vorbesc despre crimele lui. Acceptat prin justificare sau evacuat prin ignoranţă, el „scapă” mereu judecăţii.

Şi totuşi. Existenţa, probată, a victimelor trimite nemijlocit la călăii acestora. La tribunalele Ministerului de Interne, unde completul de judecată era format din judecători membri ai Securităţii, la procurori, la anchetatori, la ofiţerii de urmărire, la comandanţii de penitenciare şi lagăre de muncă, la gradaţi şi, în cele din urmă, la cei care au apăsat pe trăgaci. Lungimea lanţului dintre decizie şi execuţie nu trebuie să ne inducă în eroare. Scuza de genul „şi-au făcut datoria“ nu ţine. Dacă „datoria“ a însemnat crimă, cel care şi-a făcut-o, indiferent de treaptă, este vinovat.

Nu este vorba despre o tardivă vânătoare de vrăjitoare, ci despre un obligatoriu echilibru de percepţie. Dacă onorăm victimele regimului totalitar, nu avem cum ignora pe cei care le-au făcut. Am stinge focul fără să luăm, ulterior, măsuri de prevenire a incendiilor. Funcţia didactică a istoriei rezidă tocmai în acest balans între memoria jertfelor şi a călăilor în egală măsură şi în acelaşi timp. Altminteri, resemnaţi, ajungem la aceiaşi concluzie: de crimele comunismului este vinovat... „Marele Anonim“.