Apostolii Epocii de Aur. Elena Ceauşescu, primul tehnocrat al ţării

Apostolii
Epocii de Aur. Elena Ceauşescu, primul tehnocrat al ţării

IMPOSTURĂ. Elena Ceauşescu a fost unul dintre puţinii politicieni care au urmat, în ordine, etapele desăvârşirii profesionale – trei clase primare, facultate la fără frecvenţă, doctorat – şi care abia apoi şi-au lansat cariera politică. Vreme de 24 de ani, Elena Ceauşescu a fost primul tehnocrat al ţării. Chiar dacă totul a fost o minciună.

28 ianuarie 1974. „Dr. Elena Ceauşescu, soţia Preşedintelui României, a devenit prima demnitară străină căreia i s-a conferit calitatea de membru onorific al Institutului American al Chimiştilor“, informează revista C&EN (Chemical & Engineering News), la rubrica „Personalităţi“. Acordarea titlului fusese făcută, în luna decembrie a anului precedent, „ca recunoaştere pentru conducerea remarcabilă a unui prestigios institut de cercetări, pentru proeminenţa sa în efectuarea de studii importante asupra unor programe economice, sociale şi ştiinţifice, precum şi pentru contribuţiile remarcabile la evoluţia ştiinţifică şi realizările în domeniul învăţământului nu numai din propria ţară, dar şi din întreaga lume“, arată un document intern al Institutului, tradus şi păstrat la Arhivele Naţionale din România. Elena Ceauşescu era director general al Institului Central de Chimie (ICECHIM) de 10 ani. Devenise însă cel de-al 65-lea membru de onoare din istoria de 50 de ani a Institutului American al Chimiştilor, alături de medaliaţi cu Nobel şi alţi cercetători autentici.

Dr. Ernest Gilmont, preşedintele Institutului American al Chimiştilor, pe coperta revistei „The Chemist“ FOTO: ANIC, Fond Agitaţie şi Propagandă

Momentul e ca o piatră de hotar pentru imaginea şi pentru cariera viitoare a cuplului prezidenţial. Practic, începând din anii ’70, în familia Ceauşescu se impune, treptat, dar din ce în ce mai proeminent, un nou membru: ADI Ceauşescu. Academician Doctor Inginer Elena Ceauşescu. Aşa se pronunţa numele său. Uneori, cu licenţă poetică de la scriitorul Eugen Barbu: „Înalta Doamnă a Ţării“. De cele mai multe ori, alăturându-se sintagma „savantă de renume mondial“, caraghioasă însăşi prin ponderea mare de adevăr pe care o cuprinde – Elena Ceauşescu va aduna o mulţime de titluri onorifice româneşti sau străine. Şi, oricât de iraţional ar părea, va deveni chiar Dr. h.c. mult. – va primi mai multe doctorate honoris causa de la zece universităţi din lume. Un colecţionar de certificate şi alte probe ale pretinsei activităţi academice şi, în general, ale imposturii.
 

Ultimul academician comunist
Tot în 1974, în martie, Elena Ceauşescu era aleasă membru al Academiei Române, alături de ilegalistul Ştefan Voitec, cel care peste o lună îi va înmâna lui Nicolae Ceauşescu sceptrul prezidenţial şi-l va numi primul preşedinte comunist al republicii. Acestea au fost ultimele două numiri în Academie până la Revoluţie, arată istoricul Lucian Boia în volumul „România, ţară de frontieră a Europei“. Elena Ceauşescu n-a participat la absolut nicio şedinţă a înaltului for academic. Astăzi, nu mai este academician doar pentru că a suferit o condamnare penală – ştiţi, decembrie 1989.

În spaţiul public, oricum saturat de discursuri propagandistice serbede şi grosolane prin făţărnicia lor, îşi făcea loc, pentru prima oară în istoria comunismului românesc, un nou tip de autoritate: cea a specialistului. A tehnocratului, carevasăzică. A cercetătorului luminat, revoluţionar şi neobosit. Elena Ceauşescu începea să-şi construiască o fragilă, dar impunătoare statuie care să o reprezinte exact aşa cum ea însăşi se înţelegea pe sine în faţa oglinzii: ca o vizionară. Un profet închipuit. Un fals profet.

„Codoi“-ul şi alcoolulde la ICECHIM
Elena Ceauşescu nu făcuse nici măcar o zi de facultate. De fapt, fusese exmatriculată încă din şcoala primară pentru că nu reuşise să obţină note de trecere decât la muzică, gimnastică şi croitorie. Nu conta. „Nu învăţase şi nu pricepuse nimic nici din chimia elementară – o porecliseră doar „codoi“ după ce nu descifrase formula CO2; şi ne-a amuzat povestea întâmplării cu alcoolul pe care îl tăiase de pe lista substanţelor comandate de laboratoarele Institutului de Chimie, suspectându-şi colaboratorii de darul beţiei, dar îl aprobase sub forma simbolului chimic“, îşi aminteşte academicianul Ion Ianoşi în volumul „Eu şi el. Însemnări subiective despre Ceauşescu“. Totuşi, măcar la nivel formal, biografia adevărată n-a reuşit niciodată să-i limiteze elanul de legitimare academică, oricât de prefăcut ar fi fost acesta.

„La toaletă, o numeau «muma pădurii»“
Recunoaşterea publică a presupuselor calităţi excepţionale ale Elenei Ceauşescu a rămas însă mereu ca un joc ipocrit, asumat din nevoie şi jucat din frică. În puţinele momente de maxim curaj, la toaletă, magnaţii ceauşismului o numeau „muma pădurii“, scrie istoricul şi politologul Vladimir Tismăneanu pe blogul său. Refulări individuale, tăinuite de o minimă intimitate de latrină. Tot Tismăneanu spune, în volumul „Lumea secretă a nomenclaturii“, că, la mijlocul anilor ’50, faptul că nu aveai studiile terminate a devenit o problemă. „După ştiinţa mea, doar două persoane din mediul ilegalist au luat în serios această idee: Sanda Sauvard şi Elena Ceauşescu. [...] Dar de fapt nimic nu o obliga să facă studii“, scrie istoricul. Explicaţia, deşi relevantă, e însă insuficientă.

Citiţi şi: Nicolae Ceauşescu a fost sursa celor mai multe bancuri şi glume.Totuşi, n-a învăţat niciodată să zâmbească, relaxat, din suflet. Dictatorii n-au umor. Dar parcă Ceauşescu era un pic prea trist.

Elenei Ceauşescu nu i se construise o legendă, la fel ca soţului său, însă cariera profesională promiţătoare, cosmetizată puternic de propagandă, era maniera perfectă de a-şi legitima debutul în viaţa publică. Mai ales când edificiul autorităţii se bazează pe o mulţime de onoruri de la omologi din străinătate, când imaginea devine cea de unic reprezentant al ştiinţei româneşti. Iar exagerările imposibil de contestat, cheltuielile excesive pentru această legitimare, tonul triumfalist cu care sunt prezentate noile şi noile realizări în ştiinţă ale tovarăşei, toate acestea nu sunt decât expresia concretă a adevăratei puteri pe care femeia o avea. De fapt, Elena Ceauşescu era o savantă de renume mondial doar pentru că putea să fie o savantă de renume mondial şi nimeni nu putea infirma acest lucru. „Apariţia solemnă a suveranului aduce cu sine ceva de sacralizare, de încoronare, de întoarcere de după victorie“, spune filosoful Michel Foucault. Iar Elena Ceauşescu era, dacă se poate spune aşa, în plin proces de sacralizare. Chiar dacă n-avea de unde să se întoarcă după o victorie, chiar dacă nu purtase nicio luptă, nici măcar cu sine.

Simbolul modernizării
Elena Ceauşescu devine, pentru România anilor ’70, un simbol al modernizării, deşi unul foarte înşelător: imaginea sa de tehnocrat pluteşte pe nisipurile mişcătoare ale falsităţii şi ignoranţei. Totuşi, prin simpla prezenţă, aşa stângace şi vulgară, tovarăşa a fost cea care a contrazis tiparul femeii comuniste şi a adus un semn de normalizare pentru Occident. În fapt, aceasta a fost o avantajoasă cale de consolidare şi permanentizare a puterii adevăratului lider suprem, Nicolae Ceauşescu. Explicaţia: pentru a împărţi, dar nu înstrăina puterea, dictatorul a construit o reţea patrimonială de distribuire a autorităţii sale. Metoda va deveni mai vizibilă când pe scena politică va apărea din ce în ce mai mult „delfinul“ Nicu Ceauşescu. „Comparată cu celibatul simbolic al epocii staliniste, conjugalitatea noilor stăpâni părea de bun augur“, scrie Zoe Petre în volumul „Miturile comunismului românesc“, coordonat de Lucian Boia. Elena Ceauşescu s-a complăcut cu voluptate în acest joc: a încercat să devină o doamnă respectabilă. S-a străduit mult şi a reuşit vag.

Moştenirea lui ADI Ceauşescu: nevoia de doctorat

 

Vânătorile Elenei

Departamentul de Informaţii Externe (DIE) avea ordine clare ca fiecare vizită într-o ţară străină să fie condiţionată de onorurile pe care Elena Ceauşescu le-ar fi primit de la universităţile prestigioase din respectivele state. De pildă, spune Ioan Mihai Pacepa, vizita istorică în Marea Britanie era pe cale să fie anulată pentru că Universităţile Oxford şi Cambridge refuzaseră să-i acorde distincţii, iar Royal Society s-a opus numirii sale între membrii săi. Până la urmă, ca dintotdeauna, serviciile s-au achitat de sarcinile intelectualiste şi i-au găsit femeii o diplomă de onoare la Politehnica din Londra şi la Institutul Regal de Chimie, arată jurnalistul şi istoricul Edward Behr în „Sărută mâna pe care n-o poţi muşca“. De altfel, şi vizita cuplului în SUA, în 1974, stătea sub semnul întrebării după ce Elena Ceauşescu a aflat că DIE nu poate convinge niciun institut din Washington să-i acorde un titlu onorific.
 

Pildele post-mortem

La 25 de ani de la moartea cuplului dictatorial, Mohd Asri Zainul Abidin, un muftiu din Malaezia, îi sfătuia pe conducătorii statului să ţină în frâu pornirile viclene ale soţiilor. Avertismul era clar: dacă nu e controlată cu răspundere, femeia poate distruge cariera politică a unui lider, chiar şi viaţa. Exemplul negativ al poveţei era Elena Ceauşescu. „Nu este deloc surprinzător că Elena Ceauşescu, soţia fostului preşedinte al României, Nicolae Ceauşescu, a fost condamnată la moarte împreună cu soţul ei, pentru că au risipit bogăţia ţării şi au abuzat de puterea lor. Dacă soţul nu-şi asumă rolul de îndrumător virtuos şi nu-şi controlează nevasta, atunci se poate întâmpla din cauza abilităţilor de manipulare ale femeii“, explica muftiul pe pagina sa de Facebook. Destinul cuplului Ceauşescu a devenit subiect pentru pilde misogine despre responsabilităţile soţului faţă de soţie. Aşa merg lucrurile.

Mai mult, într-un articol din 2014, şi ziarul „Zimbabwe Independent“ a făcut recurs la memoria Elenei Ceauşescu. Mai degrabă la incompetenţa sa proverbială. „În vreme ce Nicolae începuse ascensiunea la putere în PCR, Elena era secretară la
Ministerul Afacerilor Externe, însă din cauza incompetenţei sale, a fost demisă. Apoi, Elena a început să studieze chimia la cursurile de noapte ale Institutului de Educaţie a Adulţilor din Bucureşti, însă a fost prinsă trişând la un examen şi a fost exmatriculată“, scria ziarul zimbabwian, secţie a cotidianului „The Independent“. Românca era comparată cu Grace, soţia preşedintelui Robert Mugabe.

 

Parcursul academic al Elenei Ceauşescu poate fi dovada că nevoia de certificare oficială, formală, a presupuselor calităţi intelectuale e o meteahnă veche a liderilor politici români. Ca şi când o patalama ar fi salvat vreodată pe cineva de la neputinţele gândirii. Nimeni nu ştie, de fapt, de unde vine această nevoie de doctorat, indiferent de metoda obţinerii lui, dar parcă doctoratul Elenei Ceauşescu a avut un traseu prea obraznic.

La 8 decembrie 1967, Elena Ceauşescu obţinea titlul universitar de doctor inginer, în urma unui ruşinos complot şi a mai multor abuzuri revoltătoare. Femeia absolvise cursurile fără frecvenţă ale Facultăţii de chimie industrială, Secţia tehnologia substanţelor organice, la Institutul Politehnic Bucureşti (1950-1957). Până în 1967, avea deja trei brevete privind procedeele de polimerizare/extragere a polimerilor, publicase cinci articole pe subiect şi susţinuse 10 conferinţe. Singura sa contribuţie în tot acest periplu: lectură îngălată a textelor. Curios lucru, istoricii nu au vorbit niciodată despre motivele care au determinat-o pe femeie să aleagă sau să-i fie ales, ca domeniu de impostură, polimerizarea.

Şi-a susţinut teza la 6.00 dimineaţa?
În fine, din 18 noiembrie 1964, în urma unui ordin al Ministrului Petrolului şi Chimiei, fidelul Mihail Florescu, fusese numită la cârma ICECHIM. Totul începe însă la 14 noiembrie 1967, când Elena Ceauşescu îi cere ministrului Învăţământului să-i stabilească o comisie pentru susţinerea tezei de doctorat – deşi procedeul standard era solicitarea înscrierii la doctorat. La 15 noiembrie apare Decretul 1.058 privind titlurile ştiinţifice din RSR, care-i permite femeii să obţină doctoratul în regim de urgenţă, fără stagiu de pregătire, fără examen, fără conducător de doctorat sau colocviu de admitere. După adoptarea actului legislativ, academicianul Ştefan Bălan, ministru al Învăţământului, aprobă cererea din urmă cu două zile, iar rectorul de la Politehnică numeşte comisia de examinare pentru a fi aprobată, în aceeaşi zi, de către Ştefan Bălan.

La 4 decembrie 1967, comisia e înştiinţată că teza va fi susţinută vineri, 8 decembrie, de la ora 8.00, în sala de consiliu din localul Institutului Politehnic din Calea Griviţei, nr. 132. Anunţul e afişat la avizier. Încă de la ora 7.30, curioşii apăruseră pe holurile facultăţii, însă doar pentru a găsi sala închisă şi cu un afiş pe uşă: teza a fost susţinută de Elena Ceauşescu la ora 6.00! Elenei Ceauşescu îi este confirmat titlul de dr. ing. la 18 decembrie. La scurt timp, Decretul 1.058 este abrogat. Gata.

Renumele mondial a rămas
Când a auzit vestea reuşitei misterioase a Elenei Ceauşescu, profesorul Nicolae Tipei i-a trimis femeii o scrisoare în care spunea că renunţă la titlul său academic, scria revista franceză „Actuel“ în ianuarie 1982, citată de jurnaliştii de la Europa liberă. În 1971, după ce Tipei a rămas în Franţa şi apoi în Statele Unite, dorinţa i-a fost îndeplinită cu vârf şi îndesat: comuniştii au instituit un adevărat
boicot asupra activităţii şi contribuţiilor sale.

Cariera ştiinţifică a Elenei Ceauşescu a fost consolidată ulterior cu zeci de articole de specialitate pe care i-a apărut semnătura. La fel ca teza de doctorat, acestea erau scrise de către subordonaţii de la ICECHIM şi date spre semnare şefului instituţiei. Totuşi, în baza de date ISI-web knowledge, Elena Ceauşescu apare cu 35 de articole în reviste cotate internaţional, totalizând peste 90 de citări. Academicianul Ionel Haiduc, fost preşedinte al Academiei, explică: „Cineva a învăţat-o că, pentru a fi cu adevărat importantă, trebuie să publice afară. Aşa se face că, în ultimii ani, numele ei şi ale colaboratorilor au apărut în reviste internaţionale de chimie a polimerilor, care sunt citate şi astăzi. Pentru că un indian, care nu ştie cine şi cum, găseşte în revista «Chemical Abstract» lucrarea «Polimerizarea izoprenului» şi citează: «De asta s-a mai ocupat şi Elena Ceauşescu». Nu mai ai cum să-i ştergi numele din literatura ştiinţifică“.

Nu distingea un polimer de un poligon
Ambiţiile femeii erau însă mult mai mari. Fostul premier britanic Margaret Thatcher îşi aminteşte în jurnalul său, „Margaret Thatcher – the Path to Power“, o vizită în România: „Mi-a fost arătat un institut ştiinţific specializat în cercetarea polimerilor. Ghidul meu a fost nimeni alta decât Elena Ceauşescu, care începuse deja să se răsfeţe într-o fantezie personală care semăna cu lumea absurdă a soţului său. [...] Era determinată să obţină premiul Nobel pentru Chimie pentru cercetările sale. Ulterior am aflat că abia putea să distingă un polimer de un poligon“.

Orişicât, aceste realizări au oferit temeiuri serioase adulatorilor de serviciu pentru a începe să-i construiască chipul cioplit. Elenei Ceauşescu i se dedică articole şi chiar volume omagiale, este încondeiată în versuri şi fraze oricum erodate de repetiţia aproape obsesivă, de repulsia unui public obosit şi deja dezgustat de vulgaritatea corectă a limbii de lemn. Dar ea e fericită. E singura femeie care are privilegiul de a nu greşi niciodată. Primul document programatic al ştiinţei româneşti, elaborat sub conducerea sa, este expus la Congresul al XII-lea al Partidului, în noiembrie 1979: „Program directivă de cercetare ştiinţifică, dezvoltare tehnologică şi de introducere a progresului tehnic pe perioada 1981-1985 şi orientări principale până în anul 2000“. Documentul arăta că deceniul care avea să vină trebuia să fie unul „al afirmării ştiinţei, al unei noi revoluţii tehnico-ştiinţifice în România“. Până în anul 2000, însă, niciun astfel de vis îndrăzneţ nu s-a preschimbat în fapte. Deşi documentele, discursurile goale de conţinut şi promisiunile ferme au continuat.

I se spunea „Păsărica“

Până să-l fi cunoscut pe Nicolae Ceauşescu, Elena Petrescu nu s-a remarcat cu prea multe fapte exemplare. De altfel, nici propaganda comunistă, care putea scoate aur din orice piatră seacă, nu s-a încumetat prea tare să-i reconstruiască un trecut revoluţionar. Cea mai importantă realizare din interbelic: o fotografie contrafăcută de la o manifestaţie din 1 mai 1939, în care chipurile celor doi au fost lipite, cu stângăcie amatoricească. Au şi comuniştii limitele lor.

Prima şi singura tinereţe a Elenei Ceauşescu stă mai degrabă sub semnul zvonisticii. Deşi câteva lucruri rămân clare. Soţia lui Nicolae Ceauşescu s-a născut la 7 ianuarie 1919. La şcoală n-a fost niciodată o elevă strălucită – nu era nici măcar absolventă de patru clase! Eşecul de la şcoală n-a limitat-o însă: după ce a rămas vreo două veri la muncile de câmp, a plecat la Bucureşti să-şi găsească un rost, arată Edward Behr.

Veveriţa frivolă a Elenei Ceauşescu
În comună nu lăsase prea multe amprente. După Revoluţie, au ieşit la iveală însă câteva rumori locale care par să se potrivească perfect personalităţii pe care au cunoscut-o românii: era subţire şi înaltă şi, în sat, i se spunea „Păsărica“. I se dusese numele aşa pentru că nu obişnuia să poarte chiloţi, spune Edward Behr. Preotul bisericii ortodoxe din sat spune însă că era o fată liniştită şi singuratică, preferând mai degrabă să stea ore întregi în clopotniţa bisericii uitându-se după păsări ori în pădure căutând cuiburi şi pui de veveriţă. Fapt divers: jurnalistul Cristian Tudor Popescu povestea, în cadrul unei dezbateri organizate de Centrul de Studii în Istorie Contemporană cum, la finalul unei ediţii a binecunoscutei emisiuni „Teleenciclopedia“, ar fi apărut o veveriţă care se căţăra dintr-o creangă în alta a unui copac, fără ca materialul video să aibă sonor. Elena Ceauşescu a reacţionat cu promptitudine, ordonând ca respectivul clip să nu mai fie difuzat sub  această formă pentru că este de-a dreptul „frivol“.

„Lenuţa a lui Briceag“
În fine, săracă nu era. Tatăl său, căruia i se spunea în sat „domnul Nae“, lucrase la primăria din Petreşti şi era un arendaş modest – avea patru hectare de pământ, după cum mărturiseşte Elena într-o autobiografie din 1950. Mai avea şi o mică băcănie lipită de casa cu pereţii văruiţi în alb şi cu acoperiş de tablă neagră, unde vindea de-ale gurii, ace, cuie, lumânări şi bricege. Era poreclit „Briceag“. Mama sa, Alexandrina, fusese slujnică la un boier cu care Nae era în relaţii bune. Orişicât, „Lenuţa a lui Briceag“ părăseşte cuibul din Petreşti pentru a locui în Bucureşti cu Gheorghe Petrescu, fratele său mai mare cu patru ani, şi cu soţia acestuia, Adela.

Citiţi şi: Apostolii Epocii de Aur. Scurt dicţionar de servilism.

„De ce oare, Marine, n-ai luat-o tu?“
Istoriografia arată că primul său loc de muncă a fost într-o fabrică de produse farmaceutice. De fapt, e vorba despre un modest apartament în care o mână de doctori şi farmacişti îşi încropiseră un laborator sărăcăcios pentru a produce pastile pentru slăbit şi împotriva migrenelor. Lenuţa se angajase acolo ca muncitoare necalificată, însă locul de muncă a fost unul sezonier. Provinciala „Lenuţa a lui Briceag“ renunţă însă la o potenţială carieră în chimie ori farmacie pentru a se angaja drept cusătoreasă pe la diverse fabrici din Capitală, printre care „Lantex“, „Texca“, „Minerva“, „Jaquard“ şi „Bros“, potrivit notelor sale autobiografice. În acest mediu îl cunoaşte pe Marin Ceauşescu, fratele viitorului său soţ, cu care chiar ar fi avut o aventură. Mihaela M. Ceauşescu, fiica lui Marin, scrie în volumul „Nu regret, nu mă jelesc, nu strig“ că, la necaz ori în glumă, i se mai spunea bărbatului: „De ce oare, Marine, n-ai luat-o tu, că salvai, dracu’, ţara de la urgie?!“.

Domnişoara Petrescu
În timpul său liber, domnişoara Petrescu începe să frecventeze cercurile tineretului comunist, alături de fratele său, Gheorghe. Mergea adesea la aşa-numitul Cerc Cultural Muncitoresc. „Nu prea se omora cu studiul ideologic, dar îi plăcea compania tovarăşilor“, scrie Edward Behr. În 1937, devine membră a Partidului şi începe să activeze în Comitetul de organizare al tineretului comunist din Capitală, în sectorul II Negru. Numele său conspirativ e „Florina“. Nu se remarcă însă nici în producţie, nici în lupta de clasă.

Doamna Petrescu
După ce-l cunoaşte pe Nicolae Ceauşescu, în 1939, se apropie mai mult de structurile comuniste din ilegalitate, bătătorind şi ea, ca femeia, drumul bărbatului. „În 1941 am fost arestată am fost ridicată din fabrica lucram la Jackard ereau doi agenţi şi un comisar [...] Mau dus acasă penru percheziţie nu au găsit nimic. [...] Nu cunosc pe nimeni nu ştiu nimic. Asta am repetat tot timpu nu am dat nici o declaraţie scrisă“, povesteşte femeia într-o completare la autobiografia din ’50. Se spune că, în timpul războiului, când Nicolae Ceauşescu era în puşcării, domnişoara Lenuţa se îngrijise şi de distracţia fizică a soldaţilor nemţi, însă această informaţie e apocrifă. În plus, cei care i-au cunoscut elanul revoluţionar din tinereţe spun că femeia nu s-ar fi putut preta vreodată la asemenea lucruri. Nu ştim. Orişicât, după eliberarea lui Ceauşescu, Elena îşi reia unicul rol pe care-l poate îndeplini: de tovarăşă de viaţă.

Tovarăşa Ceauşescu
În 1945, e trimisă de partid ca secretară la Ministerul Afacerilor Externe, însă e demisă pentru incompetenţă. În autobiografia din 1950 recunoaşte: „În acest timp am şi născut, de două ori, şi am avut greutăţi, totuşi am fost şi neglijentă că mam lăsat copleşită fără să fiu mai energică. Nu am depus eforturi nici să citesc, nici să muncesc“. Vladimir Tismăneanu explică: „Nu s-a remarcat prin nimic altceva decât disciplină şi obedienţă. Era anostă, anodină, fără umor, deci o «tovarăşă de încredere»“.

Cu timpul, Elena Ceauşescu începe să înţeleagă protocolul din nomenclatură. În 1957 se angajează în funcţia de cercetător ştiinţific la ICECHIM, după ce absolvise cursurile de chimie pentru adulţi (1955-1956). Începuse să se întreţină şi cu soţiile demnitarilor influenţi, deşi diferenţa dintre ele era evidentă. Ba chiar, în 1964, când Dej era la apogeul puterii ar fi încercat chiar o prietenie cu Lica Gheorghiu, care a ignorat-o cu succes, susţine Vladimir Tismăneanu. Mai târziu, în 1966, când fiica sa Zoia i-a spus că plănuieşte să facă teatru, Elena a reacţionat violent: „Nu ne trebuie a doua Lica Gheorghiu în ţară!“.

Omnicompetenţa
Numirea lui Nicolae Ceauşescu în funcţia de secretar general al Partidului i-a dat însă speranţă. Îşi putea pregăti cum se cuvine intrarea în scenă. Academicianul Mircea Maliţa scrie în volumul „Secolul meu scurt“: „Stratagema a reuşit: partidul a fost zguduit, de teamă şi, dacă nu, de groază, Elena s-a instalat la Cabinetul doi şi a preluat controlul unor puncte nevralgice, iar vechea generaţie a pierdut poziţiile sau a fost total îndepărtată“. Momentul-cheie în care femeia a văzut oportunitatea de a debuta în viaţa politică a fost vizita în China, din iunie 1971, când aceasta a fost puternic influenţată de soţia lui Mao.

Planul i-a reuşit perfect: Elena Ceauşescu a escaladat ierarhia de partid şi de stat fără să aibă vreo oprelişte: devine membru CC al PCR (1972), membru al Comitetului Executiv al CC (1973), membru al Comitetului Politic Executiv al CC al PCR (1974), preşedinte al Comisiei pentru probleme de cadre de partid şi de stat al CC al PCR (1976), membru al biroului permanent al CPEx (1977), preşedinte al Comisiei de partid şi de stat pentru tipizare şi standardizare în economie (1979), preşedinte al Consiliului Naţional pentru Ştiinţă şi Tehnologie (1979) şi prim-viceprim-ministru (1980). În plus, devine membru al Consiliului Naţional al Cercetării Ştiinţifice (CNCŞ) (1965), al biroului executiv al CNCŞ (1969), al Colegiului Ministerului Industriei Chimice şi al Biroului executiv al consiliului Naţional pentru Ştiinţă şi Tehnologie (1972). Atenţie!, această enumeraţie nu cuprinde decât o mică parte a funcţiilor deţinute. Orişicât, cu timpul, Elena Ceauşescu devine omnicompetentă.

„V-am fost ca o mamă“
Silviu Curticeanu, şeful de cabinet al lui Nicolae Ceauşescu, scrie în volumul său de memorii parţial recuperate „Mărturia unei istorii trăite: imagini suprapuse“: „Înzestrată cu depline puteri, ea nu reprezenta totuşi un pericol prin ea însăşi, deoarece măsurile pe care le lua de capul ei (cu unele excepţii!) erau simple găinării; lăsată de capul ei, Lenuţa era o boschetară, nu o hoaţă de anvergură. [...] Orice încercare de a anihila devenise zadarnică pentru binemeritatul motiv că, oricât de mare era prostia celor spuse de ea, el îi dădea dreptate, căutând chiar să găsească prostiei un sâmbure raţional“. De pildă, spune Curticeanu, îi tria lui Nicolae Ceauşescu rapoartele care veneau dimineaţa pe birou, chiar dacă unele erau importante şi nu ştia ea. Şi, când era o situaţie de criză, dădea vina pe alţii“. O ferea de orice recunoaştere impenetrabila ei autoritate în faţa soţului. Nicolae Ceauşescu îi permitea femeii orice. „Se dovedea neputincios în faţa acestei femei stupide, care nu ştia nimic, care nu era în stare decât de răutăţi meschine, limitată şi agresivă, ca orice muiere obtuză îmbătrânită în resentimente acaparatoare“, susţine academicianul Ion Ianoşi.

Elena Ceauşescu a murit fără să înţeleagă de ce. În sala de judecată încropită într-o garnizoană militară din Târgovişte, văzându-se la apogeul propriei mizerii, le spunea celor din jurul ei: „Măi copii, v-am fost ca o mamă, v-am dorit binele“. Cu puţine zile înainte, ordonase să fie incineraţi 40 de morţi adunaţi de pe străzile Timişoarei revoluţionare.

A invitat-o pe Regina Angliei să se trateze la băi

Cei 24 de ani în care Nicolae şi Elena Ceauşescu au condus destinul României au avut drept constantă momentele numeroase în care absurdul dezarma pe oricine. În continuare, câteva dintre acestea:

1. Regina din tufişuri. În 1978, cuplul Ceauşescu face o vizită istorică: sunt primiţi la Palatul Buckingham de către regina Elisabeta a Marii Britanii. Vizita a fost precedată de cinci ani de negocieri diplomatice, pentru că Nicolae Ceauşescu a ţinut morţiş să fie plimbat în caleaşcă şi să locuiască în palatul suveranei, arată Şerban Orescu în „Ceauşismul. România între anii 1965 şi 1989“. Sergiu Celac, interpretul lui Nicolae Ceauşescu, confirmă faptul că negocierile au dat bătăi de cap diplomaţilor români. Comportamentul celor doi i-a lăsat însă cu gura căscată pe britanici. Violeta Năstăsescu, interpreta Elenei, povesteşte în volumul său memorialistic: „Aveam impresia că erau posedaţi de un demon care îi împinge până la marginile nebuniei. Mai ales Elena Ceauşescu, care a început să dea ordine în gura mare“.

La unul dintre dineuri, după ce Regina-Mamă degustase şi apreciase un vin românesc, a privit în jur şi a constatat că demnitarii români nici măcar nu gustaseră din băutură. „De ce nu-i lăsaţi să-şi bea vinul, este atât de bun! Daţi-le voie să-l bea şi atunci ne vom simţi mai bine“, a apostrofat-o regina pe româncă. Cele două au vorbit despre vreme, regina s-a plâns de reumatism, Elena Ceauşescu a invitat-o la băi, în România, regina a refuzat politicos – „Sunt bătrână şi nu mai călătoresc prea des în aceast perioadă“, însă atmosfera tot nu s-a detensionat. „Erau amândoi foarte stângaci, stingheriţi. Şi-au dorit foarte mult, s-au pregătit, dar nu se potriveau în atmosfera respectivă“, spune Sergiu Celac. Scriitorul britanic Robert Hardman susţine, în volumul „Our Queen“, că regina chiar s-ar fi ascuns în spatele unui tufiş pentru a evita o altă conversaţie politicoasă cu cei doi.

În 1990, după înlăturarea Ceauşeştilor, revista umoristică „Private Eyes“ parodia pe prima pagină vizita lui Ceauşescu: Ducele de Edinburgh o întreabă pe Elena: „Ce hobby are soţul dvs.?“ „Este ucigaş în masă.“ „Ce interesant!“.

2. Misterul din Grădina Bulion. Arhitectul Camil Roguski povesteşte în volmului „Adevăruri interzise“ cum, la un moment dat, a primit comandă să facă, pentru Palatul de la Olăneşti al Ceauşeştilor, mai multe bănci în parc, aşa cum erau în „Grădina Bulion“: „Ne-am dus la unul dintre şefii noştri, care avea un contact mai direct cu Elena Ceauşescu: „Domn’e, care grădină Bulion?“ „Măi, proştilor, voi nu ştiţi că este vorba de «Bois de Boulogne»?“, povesteşte arhitectul. Tot Roguski povesteşte că în toate casele, la intrare, existau sticluţe cu spirt, pe care cei doi le foloseau pentru a se dezinfecta. „Povestea cu chimicalele era tabu. [...] Chiar şi ofiţerii care îi însoţeau aveau în buzunar sticle cu sprit şi, când dădeau mâna cu cineva pe parcurs, imediat se duceau la toaletă şi îşi puneau spirt pe mână.“ Arhitectul susţine că Elena Ceauşescu a fost cea care a dat ordin să se dărâme o oarecare cârciumă aflată pe Calea Dorobanţilor, doar pentu că acolo obişnuia să meargă socrul său, Andruţă Ceauşescu. „Odată, a trebuit să-l ducem pe bătrân  la Scorniceşti. Spunea: «Opreşte, te rog, la cârciuma asta să beau un ţoi, că m-a căutat scorpia peste tot. Şi am ascuns şi eu 25 de lei la betelie».“ Edward Behr spune că Elena Ceauşescu îi supraveghea îndeaproape alimentaţia soţului său şi îl obliga să se abţină de la băutură, de teamă că alcoolismul ereditar în familia sa i-ar putea pune cariera în pericol.

3. Cum a fost retras de mic motănelul Arpagic. Silviu Curticeanu susţine că scandalul cu motanul „Arpagic“ al Anei Blandiana a fost pornit tot de Elena Ceauşescu, după ce aceasta fusese sesizată de un subaltern. „M-a chemat şi, galbenă la faţă, mi-a citit cu greutate şi cu o frazare aiurea versurile incriminate. «Ei, ce zici Curticeanu! Blandiana pe care eu şi tovarăşul am ajutat-o atât.» «Dar ce vă supără la o poezie destinată copiilor?» «Tu chiar crezi că nu vrea să insinueze nimic?». [...] Cu poezioara sub braţ, a dat fuga la Ceauşescu şi, după o masă de taină în doi, a urmat ce a urmat în privinţa Anei Blandiana“, îşi aminteşte Curticeanu. „Mediocritatea spiritului era însoţită la ea de un egoism feroce, de neîncredere şi de suspiciune şi, mai ales, de lipsă de sinceritate; gurmandă şi avidă să stăpânească totul, îşi găseşte adevărata fericire numai atunci când cei din jur n-au nimic sau au foarte puţin; încalcă cele mai elementare reguli ale bunului-simţ, punându-şi subalternii să te verifice şi să-i raporteze“, explică Silviu Curticeanu.

4. „Tovarăşa, nu ştiu să dau cum îmi spuneţi“. Profesorul George Litarczek, părintele anestezieri în România, îşi aminteşte că a fost pus în situaţia de a-i face o anestezie chiar Elenei Ceauşescu, care trebuia să facă o operaţie minoră. „Am avut o discuţie cu ea. Voia să-i dau anestezie înr-un fel anume. I-am spus: «Tovarăşa, nu ştiu să dau cum îmi spuneţi dumneavoastră». «Ieşi afară!» Am ieşit. Peste cinci minute a trimis după mine: «Ştii ceva, doctore? Facem cum zici dumneata“. Şi academicianul Mircea Maliţa, fost ambasador în Elveţia, îşi aminteşte despre un moment în care falsa ei omnicompetenţă a adus prejudicii: „Am vrut să aduc afacerea Nestle în România, dar nu s-a putut realiza pentru că numărul vacilor era secret de stat. Nu e glumă. Apoi, au fost cuvintele memorabile ale Elenei Ceauşescu: «Ştim noi atâta chimie încât să nu trebuiască să învăţăm să facem supe de la elveţieni (n.r. – lapte praf)». Dezamăgiri ca aceasta m-au ros tot timpul. Nu puteam să mă bucur de un rezultat de acolo, că venea o gafă de acasă“, poveşte Maliţa.

5. Sex cu soţia dictatorului. Ion Mihai Pacepa, consilierul personal al lui Nicolae Ceauşescu, şi Elena Ceauşescu îşi stabiliseră rutina lor. Ea îl aştepta în Cabinet cu un platou cu pate de trufe, iar el îi aducea rapoarte inedite despre activitatea de budoar a nevestelor diverşilor nomenclaturişti. Ea asculta cu suspinele din înregistrări şi strecura, din când în când, comentarii fără perdea. El o asculta, nu spunea nimic. Era şi acesta un moment de vagă complicitate intimă, purtat cu uşile închise, dar cu oarecare exhibiţionism cognitiv. Un soi de voyeurism de la mare distanţă care umplea un gol în timpul liber al Elenei Ceauşescu.

Acelaşi Pacepa susţinea că femeia era la fel de interesată de viaţa personală a propriilor copii, dar mai cu seamă de cea a Violetei Andrei, soţia ministrului de Externe Ştefan Andrei, o actriţă cu chip suav de bibelou de porţelan. Acesta era un caz aparte. Elena o ura sincer şi fără tăgadă pe doamna Andrei. „Pe la mijlocul anilor ’70, Elena a vrut să ştie «cum face Violeta dragoste». Câteva zile mai târziu, când i-am pus un magnetofon pe birou, Elena nu se mai sătura ascultând înregistrarea. «Ascult-o dragă, cum şuieră din vârful limbii şi cum începe-apoi să urle ca hiena, de-ţi sparge timpanele»“, susţine Ion Mihai Pacepa.

Dar Elenei nu îi plăcea numai să asculte. O secvenţă de alcov din sânul familiei Ceauşescu este relatată de acelaşi Pacepa. Se aflau într-un beci. El bea Galbenă de Odobeşti, ea, şampanie Cordon Rouge. „După ce şi-a terminat a două sticlă de Cordon Rouge, Elena s-a mutat cu afecţiune pe genunchii lui. «Te vreau, Nicule.» Apoi cei doi Ceauşeşti au plecat ţinându-se de mână.“ Mărturiile mai degrabă neserioase ale lui Pacepa rămân însă sub semnul îndoielii. Volumul său, „Orizonturi roşii“ conţinând prin atât de multe dezvăluiri, pe cat are inexactităţi.

citeste totul despre: