„Adevěrul“, din culisele încoronării de la Alba Iulia: „Ochii tuturor se umezesc. Glasurile amuţesc, nimeni nu mai poate striga“

„Adevărul“ vă oferă luni, 30 octombrie, în exclusivitate, reproducerea integrală a unui ziar-document: „Adevěrul“ de marţi, 17 octombrie 1922, în care sunt prezentate exclusiv momentele semnificative de la încoronarea regelui Ferdinand I şi a reginei Maria, în cetatea Alba Iulia.

Pe 15 octombrie 1922, la Alba Iulia cerul era acoperit de nori şi ploua abundent. Ploua de o săptămână fără oprire. Totuşi, aceste aspecte n-aveau mare importanţă. Oraşul era în sărbătoare şi asta se putea observa cu uşurinţă chiar de la gară, care fusese împodobită cu crenguţe de brad şi stejar, cu ghirlande de flori albe şi roşii şi cu o inscripţie alcătuită din steguleţe tricolore: „Trăiască România Mare“. Era momentul încoronării regilor României Mari, act care consfinţea unirea de la 1918. Alba Iulia devenise, pentru o zi, noua capitală a ţării. Aici se adunaseră românii din toate colţurile şi de toate speţele – de la oameni de stat la simpli ţărani. Aici erau aţintite toate privirile, aici se regăseau şi interesul, şi speranţa, şi bucuria tuturor românilor.

Desigur că şi presa era prezentă la evenimente, transmitea fiecare detaliu şi relata toate dedesubturile ceremoniei de încoronare. Ziarul „Adevărul“ a dedicat acestui eveniment o ediţie specială, de opt pagini, în data de 17 octombrie 1922, după ce cu o zi în urmă ieşise cu ştirile pe scurt privind momentul istoric.

Gara

Trenul regal a ajuns în Alba Iulia la ora 9.30, în dimineaţa zilei de 15 octombrie. Ferdinand şi Maria au fost întâmpinaţi de un alai mare, format din toţi miniştrii, oficiali ai misiunilor diplomatice străine şi oameni politici şi generali români, printre care Alexandru Marghiloman, generalul Coandă şi generalul Averescu – în costumaţie militară, „îi stă mult mai bine ca în civil“, horătau reporterii „Adevărul“. La coborâre, cuplul regal a fost întâmpinat de primarul oraşului cu pâine şi sare, în muzică de fanfară. Ferdinand purta uniforma de gală, de general al Vânătorilor de Munte, iar Maria strălucea într-o rochie aurie. Tot alaiul, în care se aflau şi toţi copiii regilor şi prinţesa Elena a Greciei, era îmbrăcat la patru ace – mai ales doamnele de onoare săreau în ochi, fiecare purtând „o madonică toaletă albastră“. 

Aglomeraţia

Alba Iulia era înţesată de oameni veniţi să asiste la ceremonie. Pe traseul pe care avea să meargă convoiul regal se îngrămădiseră sute de oameni, doritori să-i vadă măcar o dată în viaţă pe suveranii români. Ziarul „Adevărul“ din 17 octombrie 1922 detaliază: „Peste 20.000 de ţărani veniţi din toate satele Ardealului – chiar din regiunile cele mai îndepărtate – aşteptau dis-de-dimineaţă să vadă pe «împăratul». Erau voioşi şi emoţionanţi în religiozitatea atitudinei lor. Purtau desagii încărcaţi cu merinde şi se ţineau de ordinea stabilită cu o supunere inteligentă care ar putea fi dată pildă entuziasmului orăşenesc. Erau şi femei, erau şi copii, foarte mulţi, veniţi şi ei de departe“. Convoiul de cetăţeni veniţi la Alba Iulia era completat de reprezentanţii unor şcoli şi ai universităţilor, precum şi de oficiali din diferite societăţi, arătau reporterii „Adevărul“.

Solemnitatea

„Puţină lume ajunge până în curtea catedralei, mai puţină chiar decât putea să încapă în mica bisericuţă a încoronării. Ceea ce face frumuseţea acestei ceremonii e tocmai entuziasmul îndărătnic cu care publicul îndepărtat de poliţie ţine totuşi să participe voios la o sărbătoare pe care n-o poate vedea“, consemna „Adevărul“, în începutul reportajului despre ceremonia încoronării din Alba Iulia. În ciuda acestor restricţii, mulţimea lansa în văzduhul cetăţii medievale urale uriaşe – „urale aduse de departe ca un vuet formidabil al întregului Ardeal“. În interiorul curţii catedralei, procesiunea e în toi – cu mitropoliţi, cu episcopi, preoţi şi diaconi, cu un cor frumos. Urmează, pe rând, miniştrii, membrii familiei regale şi ofiţerii, între care „deosebit de aclamat e mareşalul Foch, care mulţumeşte cu saluturi civile“.

„Regele şi regina, urmaţi de preşedinţii Corpurilor leguitoare cari duc coroanele, de ofiţerii care duc mantilele, de tot clerul, de miniştrii, de misiunile străine, formând toţi un front feeric de strălucire şi podoabe neasemuite, scoboară larga scară a catedralei. E unul din spectacolele cele mai fermecătoare ce le poţi imagina ca solemnitate şi grandoare de costum“, relata „Adevărul“ din 17 octombrie 1922. După slujbă, în răsunetul muzicii de cor şi al clopotelor bisericii, în bubuiturile de tun, în strigătele mulţimii de români, Ferdinand îşi pune singur pe cap coroana de oţel, după care o încoronează şi pe Maria. În acel moment, se emoţia îi copleşeşte pe toţi, după cum arăta „Adevărul“: „Ochii tuturor se umezesc. Glasurile amuţesc, nimeni nu mai poate striga. Doar clopotele şi tunurile străbat cu glasurile lor prelungi tăcerea acestui moment de religioasă emoţiune a mulţimei“.

Diversităţi şi diversiuni

Desigur, în paginile ziarului se regăsesc şi discursurile celor mai importanţi oameni de stat din acel moment, precum şi „Documentul comemorativ al încoronării“. Însă toate detaliile din acea zi de pomină sunt completate cu alte câteva facsimile istorice. În pagina 2, de pildă, este desfăşurat un amplu portret al regelui Ferdinand, o biografie detaliată, care cuprinde şi scrisoarea de renunţare la tronul României trimisă lui Carol I de către fratele său, Wilhelm, pe 20 decembrie 1886, precum şi scrisoarea lui Ferdinand către preşedintele Senatului, din 27 martie 1889, când acceptă numirea sa Moştenitor prezumtiv al Coroanei.

Este menţionat, de asemenea, şi decretul de amnistie, acordat cu ocazia încoronării, prin care erau iertate delictele de presă şi cele politice – chestiune care trezea, desigur, o serie de nemulţumiri, dar avea şi susţinători numeroşi. „Amnistia politică pune de astă dată, în adevăr, capăt tuturor persecuţiunilor, răzbunărilor şi exceselor judiciare săvârşite. Amnistierea insurecţiilor comise în Ardeal în 1918 priveşte în special minorităţile etnice şi pe renegaţii cari în acea perioadă de agitaţie revoluţionară şi de desorientare s-au opus autorităţilor române“, scria „Adevărul“, care continua explicarea unor alte pasage controversate ale numitei legi.

Sub titlul „Pentru ce nu mergem la încoronare“, semnat de „Un deputat ardelean“, erau analizate pe larg toate tribulaţiile politice şi sociale din ultimii doi ani, cu atacuri mai mult sau mai puţin subtile la adresa liberalilor şi a generalului Averescu. De sub peniţa acidă a „deputatului ardelean“ au ieşit şi aceste cuvinte: „Încoronarea nu se poate concepe decât ca un act naţional cu participarea naţiunii însăşi. Reprezentantul ei nu poate să fie însă un Parlament care nu înfăţişează voinţa poporului şi nu este expresia asentimentului lui sincer. Astăzi, oligarhia plutocratică de la Bucureşti se pregăteşte să răpească însăşi baza materială a independenţii politice a democraţiei ardelene. O vastă operă de degradare şi acaparare a tuturor bogăţiilor Ardealului este în curs de execuţiune“.

Ospăţul celor 10.000 de primari

În închiere, este realizat şi un reportaj de la ceremonia care a avut la Bucureşti, unde alaiul regal a traversat Capitala, de la Mogoşoaia, pe la Arcul de Triumf, spre Mitropolie. „Adevărul“ a consemnat că din programul sărbătorii încoronării a făcut parte şi organizarea unui mare ospăţ în Parcul Carol, unde erau invitaţi 10.000 de primari din toate comunele României: „Construirea meselor a necesitat 540 de metri cubi de lemnărie a o mie de lei metrul cub, iar mâna de lucru peste 300 de mii de lei, deci numai construcţia meselor a costat peste 850 de mii de lei, deşi mâna de lucru a fost făcută în parte cu soldaţi. Întinderea tuturor meselor va atinge o lungime de peste 3 kilometri şi jumătate. Masa se va compune din: 100 grame măsline Volo, 100 grame  friptură rece de viţel garnisită cu murături, caşcaval şi mere creţeşti, iar ca băutură: 80 de grame ţuică şi o jumătate de litru de vin. Costul mesei este de 40 de lei“.