5 martie 1953. Moartea lui Stalin

La 5 martie 1953 murea temutul I.V. Stalin, conducătroul URSS, învingătorul lui Hitler în al doilea război mondial, cel care ajunsese să fie numit ”părintele popoarelor”, ”tătucul”, ”generalissimul”, ”omul de oţel”, în timpul căruia teroarea şi cultul personalităţii atinseseră cote ameţitoare. În timpul său URSS ajunsese să-şi impună sistemul în jumătate din Europa secolului XX.

La 21 decembrie 1878, an în care Rusia câştigase războiul cu turcii, ajutată de România, care îşi dobândea independenţa, în mica aşezare Gori, din Georgia, în familia unui cizmar georgian, Vissarion Ivanovici Djugashvili şi a unei osetine Ekaterina Geladze, se năştea Iosif Vissarionovici Djugashvili, singurul dintre cei trei copii care a supravieţuit.

Nimic nu prevestea că acest copil caucazian avea să devină conducătorul de mai târziu al Uniunii Sovietice, moştenitoarea Rusiei Ţariste. Dorind să-şi depăşească originea, îndurând bătăile tatălui său şi lipsurile care loveau din greu familia ţăranului din Rusia secolului XIX, după ce tatăl şi-a părăsit familia, micul Soso (numele de alint al copilului) se va remarca în şcolile ruseşti, ajungând să fie trimis cu bursă la seminarul teologic din Tiflis (Tbilisi).

Intrând în cercurile socialiştilor, în 1899, la 21 de ani, a fost exmatriculat. Timp de mai mulţi ani, preluând numele unui haiduc local, Koba, tânărul Djugashvili s-a făcut remarcat ca un revoluţionar fără scrupule, care nu se dădea în lături de la atacarea rezervelor de bani ale instituţiilor, pentru cauza revoluţionară. Până în 1917, a trăit în exil în Siberia, trecând de câteva ori prin beciurile Ohranei (poliţiei secrete n.n.) ţariste şi devenind, se pare,  chiar ”informator” al acesteia. Conştient de capacităţile sale, şi-a luat numele de Stalin (“omul de oţel”), renunţând la cel de Koba, un haiduc celebru de prin Georgia copilăriei sale.

Devenit editor al ziarului Pravda, oficiosul comuniştilor, Stalin a pendulat cu abilitate între curentele din rândul comuniştilor, reuşind să intre în rândul apropiaţilor lui V.I.Lenin, cel venit după expresia lui Churchill ca un “bacil al ciumei”, prin Suedia, într-un tren plumbuit în Rusia, trimis de germani, care doreau să scoată Rusia din războiul mondial.

Îndeplinind mai multe mandate de Comisar al Poporului (ministru n.n.) între 1917 şi 1923, ales în Biroul Politic, Stalin a tranşat în favoarea sa moştenirea lui Lenin, decedat în 1924. Stalin i-a îndepărtat toţi apropiaţii lui Lenin, pe Troţki, Zinoviev, Kamenev, Buharin, care dacă n-au murit în închisori sau executaţi, au fost vânaţi de agenţii săi până la capătul lumii (cazul lui Troţki, asasinat în Mexic, în 1940). A adoptat ideologia comunismului într-o singură ţară şi moto-ul ”armata unui stat când intră pe un teritoriu nou, impune sistemul său politic”.

Stalin este autorul celor mai crunte represiuni din istorie. I-au căzut victime apropiaţi bănuiţi de spionaj, medici, intelectuali, ţărani, muncitori, care au populat Siberia îngheţată sau nisipurile Asiei Centrale. Secondat de Iagoda, Beria, Ejov, el a pus bazele Gulag-ului (prescurtare a denumirii administraţiei lagărelor de muncă n.n.), un vast sistem concentraţionar în care au pierit milioane de oameni.

A dislocat populaţii, a schimbat destinele unor popoare. A creat o maşinărie infernală de spionaj, a creat bomba atoomică, la întrecere cu americanii. A trasat graniţe ale republicilor unionale, pe criterii aparent obscure, dar care provoacă şi azi la mai bine de două decenii de la dispariţia URSS conflicte între diversele republici, ”stinse” rapid de armata Federaţiei Ruse, ceea ce face spaţiul ex-sovietic inatacabil pentru UE şi NATO.

Câştigător al celei de-a doua conflagraţii mondiale, deşi iniţial, a căzut la pace cu Hitler, ciopârţind Polonia, Stalin, profitând de bolile lui Churchill, Roosevelt,  a pus stăpânire peste jumătate din Europa, unde şi-a implantat sistemul în uruit de tancuri.

A avut două soţii, trei copii, cărora a încercat să le controleze viaţa. Pe cel mare, Iakov, căzut prizonier la germani, a refuzat să-l dea la schimb cu feldmareşalul von Paulus, pe fiica sa Svetlana a încercat să o coordoneze în viaţa personală, iar pe cel mic Vasili, l-a integrat în aviaţia militară, dar n-a reuşit să-l dezveţe de viciul băuturii.

A fost iniţiatorul celui mai deşănţat cult al personalităţii, era pomenit asemeni unui zeu. Braşovul, Varna i-au luat numele, tractoarele ruseşti se numeau “stalineţ”, iar el era supranumit “părintele popoarelor”.

Într-o discuţie cu liderul român Gheorghiu-Dej, care se plângea că are probleme cu intelectualii, Stalin l-a povăţuit “frăţeşte” să-i pună să sape canalul Dunăre-Marea Neagră.

Stalin nu a avut încredere în nimeni. Era de ajuns să bănuiască pe cineva că acel om devenea un simplu număr într-un registru de condamnaţi.  Bolnav, paranoic şi izolat, îngrijit doar de un felcer veterinar, a suferit un atac cerebral, murind  din cauza unei hemoragii cerebrale la 5 martie 1953. Şi în cazul lui, moartea are partea ei de mister: otrăvire, tratament inadecvat, suspiciuni neelucidate nici azi.

Cei care erau copii atunci îşi amintesc dangătele clopotelor, marşurile funebre, sirenele florile, portretele în bernă, mulţimile cernite cu ochii şiroind de lacrimi, peste tot unde erau armatele sale. Moartea nu l-a ocolit nici pe omul de oţel. Totuşi, abia pusese mâinile în piept că urmaşii săi, în frunte cu Hruşciov au început să adopte un alt curs.

Beria a fost eliminat, Molotov tras pe linie moartă, deţinuţii eliberaţi din închisori, deznaţionalizaţii primind domicilii forţate în stepele Rusiei, îngroşând numărul “marelui popor din Răsărit”. Congresul XX al P.C.U.S. a demascat crimele sale. La opt ani, în 1961, trupul îmbălsămat a fost scos din mausoleul lui Lenin fiind îngropat la Kremlin, iar statuile sale au fost date jos de pe soclu.

Imediat, în Europa ocupată, au început mişcări de destalinizare, unele violente (Ungaria 1956, Cehoslovacia 1968), altele moderate. Mai mulţi lideri (Brejnev, Jivkov, Ceauşescu) au fost consideraţi “copiii tătucului”.

Rusia postcomunistă cunoaşte şi azi, la aproape şase decenii de la moartea sa manifestări nostalgice. Chiar dacă rămăşiţele ultimului ţar au fost dezgropate şi cinstite, metodele “tătucului” au continuat să fie folosite, tancurile ruseşti mişcându-se acum câţiva ani chiar pe lângă casa lui memorială, care, prin miracol, a rămas neatinsă.